Vederea în limba greacă
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
A vedea
şi
a fi văzut
Vol. I
***
[Pentru acum am transliterat cuvintele în limba greacă, lucru care nu se petrece, după cum știți, în forma finită a cărții]
*
2. 1. 3. În limba greacă veche
Şi în spaţiul limbii greceşti configuraţia vederii este tot la fel de bogată.
Avem, mai întâi, verbul orao – o =
A. intr. a vedea.
I. 1. a vedea cu ochii, a fi bătător la ochi;
2. a fixa cu privirea, a purta privirile / a îndura privirile cuiva;
3. a avea în vedere.
II. 1. a privi, a atrage atenţia;
2. a viza, a ţinti ochii;
3. a observa, a privi fix undeva, a veghea.
B. a căuta cu privirea, a se ocupa de cineva, a avea în ochi un duh[1].
Verbul vlepo =
A. a vedea.
I. a vedea cu ochii, a se folosi de vedere;
II. a vedea în jur.
B. a privi.
I. 1. a mişca privirile pesta sau la, a întoarce privirile;
2. a avea ochii aţintiţi peste sau pe ceva;
3. a avea în vedere;
II. a avea în priviri (dragoste, ură, invidie etc.) [2].
Substantivul i tea, -as =
I. acţiunea de a privi, de a contempla, contemplaţia;
II 1. aspect;
2. obiect de contemplat, spectacol, privelişte [3].
Substantivul i optasia, -as = vedere, spectacol, privelişte [4].
Substantivul i, icon, -onos =
I. 1. imagine, tablou, portret;
2. o imagine reflectată în oglindă;
3. simulacru, fantomă; 4. imaginea unui duh;
II. asemănare, similitudine, analogie [5].
Substantivul to iconisma, -atos= reprezentare, imagine, portret [6].
Substantivul to fantasma, -atos =
1. apariţie, viziune, vis, iluzie;
2. o imagine oferită de un spirit sau de un obiect;
3. spectru, fantomă;
4. fenomen ceresc [7].
Ceea ce este bătător la ochi este foarte evident. Hiperevidenţa unui lucru poate fi atacată numai de răuvoitori.
Ne bucură faptul că în limba greacă veche, vederea nu mai este privită numai ca un mod de stocare a unor imagini, adică numai ca un tip cumulativ de cunoaştere ci, mai ales, ca o contemplare a ceea ce se poate vedea, adică ca un mod de participare la cunoaştere sau ca o cunoaştere participativă.
Fixăm cu privirea un om sau o parte dintr-un tablou tocmai pentru a ne însuşi foarte bine ceea ce dorim să vedem.
Ne fixăm ochii pe cineva, pe ceva, tocmai pentru că ne interesează ceea ce vedem.
Fixarea privirii pe cineva/ceva exprimă pentru noi bucuria de a vedea, interesul viu, entuziast.
Atâta timp cât fixarea privirii nu are accente clinice ieşite din comun şi nu avem de-a face cu o fixaţie, vederea exprimă o îndrăgostire, o alipire interioară de o realitate.
Avem nevoie să ne bucurăm de ceea ce vedem. Sufletul nostru tinde, în mod firesc, să se bucure de ceea ce vede, de ceea ce înţelege.
Când persoana iubită ne vede privirile îndreptate spre ea, atunci se simte bine, se bucură. Când ne purtăm privirile spre cineva atunci comunicăm, vorbim cu el în mod tacit.
Limbajul ochilor este un limbaj adânc, este un limbaj al sufletului. Sufletul celui pe care îl privim ne vorbeşte despre el, cu toată cenzura sentimentală de care poate face rabat.
Dacă atunci când purtăm privirea mamei sau a iubitei asupra noastră ne simţim încurajaţi, atunci când suntem răniţi de privirea duşmanilor noştri, parcă ne simţim aruncaţi la pământ, zdrobiți, anihilați. Spunem adesea într-o astfel de situaţie: mă simţeam strâns de gât acolo, pentru că suportăm cu greu adversitatea altora.
Există priviri care ne încurajează şi priviri care ne condamnă, priviri care ne gelozesc sau ne poftesc pătimaş şi priviri care ne dau aripi, pentru că ne încurajează, ne sprijină. Există o gamă variată de priviri şi de emisii de energii pozitive sau negative pe care le inhalează inima noastră. Şi suntem contaminaţi în bine sau în rău de aceste energii emanate din alţii.
Atunci când avem în vedere un eveniment, o carte, o experienţă din trecut, suntem inundaţi de recurenţa trăirilor pe care ni le-au dezvăluit acele experienţe.
Raportarea la un reper este o raportare recunoscătoare. Atâta timp cât mă raportez la sfaturile bunicului meu adormit de curând, mă simt într-o legătură directă cu el, într-o legătură de iubire.
Când am în vedere pe cineva atunci am în vedere o persoană care consună cu mine. Ne rămân implantate în fiinţa noastră tocmai imaginile şi lucrurile cu care suntem convivi. Ne însuşim până la urmă şi prelucrăm în fiinţa noastră tocmai informaţiile, care merg în acelaşi sens cu modul în care vrem să vedem lumea şi existenţa.
Când avem în vedere, ne putem disocia sau afilia la un lucru sau la o idee. Având în vedere că eu sunt liber astăzi de alte planuri, pot să merg să mă rog împreună cu tine. Pot să merg să mă rog împreună cu tine tocmai pentru că ştiu că nu mă încurcă niciun alt plan. Acest fel de a vorbi despre vedere, arată că vederea este şi o memorizare foarte bună a prezentului meu şi a datoriilor mele.
Văd ceea ce trebuie să fac acum, pentru că ştiu ce am văzut ieri. Astăzi ştiu ce să fac, pentru că ieri mi-am văzut de treburile mele şi mi le-am rezolvat. Dar ştiu ce am să fac astăzi pentru că am ţinut minte ce am făcut ieri.
Pelicula memoriei este foarte importantă când discutăm ipostaza vederii ca amintire vie. Cei cărora li s-a afectat memoria, din varii motive, nu mai pot utiliza, mai mult sau mai puţin, calitatea memorativă a imaginilor.
Imaginile nu mai ies la suprafaţă în acest context, ele nu mai pot fi revizualizate şi de aceea ei nu mai pot vorbi despre imaginar şi despre memorativitatea imaginilor ca despre o expresie normală a vieţii umane.
Privarea de imaginile formative este o privare care merită o minuţioasă analiză, atâta timp cât această rupere parţială sau totală de trecut la nivelul memoriei, ar putea să ne dea ample informaţii despre contextul apariţiei imaginilor formative în oameni.
Primii paşi făcuţi de către un om, după o amnezie totală, pot fi foarte bine înţeleşi ca o iniţiere în faptul de a gândi al pruncilor sau, cel puţin, ca un alt fel de iniţiere imagistică, cu unele analogii directe, cu perioada infantilă.
Când vorbim despre privire ca despre un mod în care putem atrage atenţia cuiva, atunci intrăm în străfundul realităţii vederii: naşterea unei iubiri, a unei relaţii interioare cu celălalt.
Privirea care atrage privirea sau privirile multora este o privire care cheamă la comuniune, la discuţie, la îndrăgostire. Privirea care atrage nu este o privire şaradică, ci una serioasă, fascinantă.
Privirea care te transpune într-o situaţie sau într-o stare existenţială este o privire duhovnicească sau una demonică.
Când Părintele duhovnicesc te înalţă cu iubirea din ochii lui la o discuţie despre iubire, atunci tu însuţi simţi că eşti scos din starea ta şi dus într-o stare de continuă relaţie cu el.
Dar ochiul pizmaş, ochiul rău, e ochiul care te priveşte de sus şi care îţi demonstrează că tu nu meriţi onoarea de a ţi se vorbi şi de a fi băgat în seamă.
O singură privire a bodygardului îţi exprimă diferenţa dintre star sau parlamentar şi tu, omul de rând. Privirea aceasta eclipsează orice dorinţă de imixtiune a ta în cadrul rezervat acelora.
Când vederea vizează sau indică ceva atunci avem de-a face cu calitatea extensivă, mobilă a imaginii.
Imaginea este concepută în acest cadru al discuţiei drept o imagine în mişcare, o continuă prefaţare a unei idei. Într-o linie continuă, mişcarea sugerează nu atât instantaneitatea imaginii, ci derularea unui plan vizual.
Planul vizual e cel care subordonează imaginea şi care îi dă imaginii conotaţia ei mobilă şi epifanică.
Imaginea nu trebuie doar să reprezinte, ci să şi dezvăluie o bogată intenţionalitate.
Aşa că va trebui să trecem pe parcursul vieţii noastre, în mod continuu, de la imaginea mobilă la intenţionalităţile formatoare ale imaginii.
Nu trebuie să ne oprim doar la cum arată tabloul sau la scena în care am văzut o femeie bătută de amantul ei, ci trebuie să trecem mereu la ceea ce ascund sau poartă în spatele lor, aceste imagini pe care le-am păstrat, mai viu sau diluat, în propria noastră fiinţă.
Viaţa interioară a creştinului ortodox este o continuă reluare a imaginilor mobile înregistrate de conştiinţa noastră, o restructurare continuă a modului în care intenţionalitatea lor a fost resimţită de către noi. Miza înţelegerii imaginilor până la urmă este aceea de a le traversa semnificaţiile, pentru a avea o relaţie interioară cu protagoniştii lor.
Nicio imagine mobilă nu poate fi aruncată la coşul de gunoi al neimportanţei ei calitative, pentru că fiecare reprezintă o mină de aur pentru înaintarea noastră în înţelegerea unitară a lumii şi a experienţei noastre interioare.
Vom ajunge să discutăm şi despre punctul de vedere în care imaginile devin o piedică pentru înaintarea noastră spre Dumnezeu, dar mai este mult până acolo.
În acest stadiul al discuţiei, imaginea trebuie amplu percepută, pentru a se stabili, între noi şi ea, o relaţie de interioritate şi nu una de respingere cabotină.
Observaţia şi vegherea sunt alte două accepţii ale lui orao. Observarea unui miting de la balconul casei noastre ne pune în faţa unei imagini mobile angajate ideatic. Suntem de partea evenimentului sau incluşi în avalanşa protestelor.
Observarea indică o angajare partinică a noastră. Suntem de partea cuiva sau a adevărului.
Observăm un şoarece alb în habitatul său improvizat şi suntem de partea curiozităţii de a înţelege ce face un şoarece alb într-un mediu artificial. Observarea identifică anumite caracteristici. Observaţiile noastre pot fi amatoriste sau profesionale.
Însă vegherea implică o asumare a unui rol, a rolului de apărător al unei realităţi bine stabilite.
Armata de frontieră veghează la securitatea graniţelor statului român, episcopul veghează la buna desfăşurare a vieţii bisericeşti din eparhia sa, preşedintele ţării veghează ca statului nostru să i se recunoască statutul și drepturile sale în cadrul celorlalte state ale lumii.
Vegherea implică aşadar o imagine globalizantă. Nu contează numai aspectul particular ci, pentru a veghea, ai nevoie de o privire totalizatoare.
Vegherea se exprimă printr-o imagine de tip comprehensiv, ca o imagine de sus, în comparaţie cu observaţia, care cere o imagine de jos, o imagine secţională.
Vederea sau privirea în jur naşte o imagine rotativ-comprehensivă. Ea nu indică numai modul circular sau anacronic de locomoţie al omului sau al sistemului de captare a imaginilor ci, mai degrabă, setul de imagini clare obţinute cu toată curba de deviaţie a analizorului.
Rotirea capului nostru sau a ecranului de captare a imaginilor devine secundar în favoarea obţinerii unei comprehensivităţi a imaginii. Ne interesează în acest context ceea ce s-a putut prinde de către vederea noastră şi mai puţin modul în care s-a putut întâmpla acest lucru.
Privesc în jurul meu şi înţeleg unde sunt, cum trebuie să mă comport, pe cine am în faţă.
Privirea în jurul nostru dă naştere, pe plan moral, la imaginea generatoare de comportament. Va trebui să mă comport în aşa fel încât să nu fiu o sursă de determinare spre rău, ci un cadru al intuirii binelui.
Ne vom afla de multe ori pe parcursul acestei cărţi în interiorul discuţiei despre vederea axiologică, adică a vederii care ţine cont de ceea ce trebuie să facă, cu adevărat, un creştin ortodox.
Verbul vlepo ne duce şi spre discuţia asupra vederii introspective. Eu îmi întorc privirile minţii mele spre mine, pentru ca să mă văd aşa cum sunt. Dar eu îmi întorc privirile şi de la păcat, îmi refuz privirea spre rău, pentru a nu mă contamina de vâscozitatea lui.
În acest caz, privirea introspectivă apelează la o imagistică deplină, la o imagistică filtrată prin intermediul conştiinţei şi al experienţei duhovniceşti, experienţă duhovnicească înţeleasă ca suma activă a întregii noastre experienţe de viaţă.
Imaginile privirii introspective nu suferă, în mod interior, de disocierea dintre estetic şi etic, ci ele sunt judecate după consecinţele funciare pe care le-au imprimat în fiinţa noastră.
În acest stadiu al privirii introspective, imaginile sunt aduse în faţa unei judecăţi foarte categorice a conştiinţei noastre, care se pronunţă nu neapărat asupra realităţii lor (ce nu poate fi negată, atâta timp cât sunt discutate), ci asupra modului de a accepta aceste imagini interioare, de a ni le asuma şi de a le depăşi consecinţele prin pocăinţa noastră, în cadrul căreia aşteptăm harul iertării lui Dumnezeu.
[1] A. Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 1395-1396.
[2] Idem, p. 363.
[3] Idem, p. 919.
[4] Idem, p. 1393.
[5] Idem, p. 588. Din nefericire, din această definiţie lipseşte tocmai forma cea mai apreciată de către noi şi anume aceea de icoană.
[6] Idem, p. 586.
[7] Idem, p. 2053.