Ochii cu care te văd

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

Vol. I

***

În editarea de față lipsesc toate fotogramele care prezintă componența ochiului uman. Ele vor apărea în forma finală a cărții.

***

2. 2.  Vederea în medicină

Dacă în subcapitolul anterior am decelat multiple semnificaţii lingvistice ale vederii, în cel de faţă ne propunem o discuţie asupra sistemului optic uman, cât şi a patologiei vederii, aşa cum sunt descrise acestea în teritoriul ştiinţific al medicinei.

Vom  prezenta, mai întâi, traseul interior al imaginii, modul în care se procesează imaginea în fiinţa noastră, pentru ca, mai apoi, să reliefăm o seamă de forme patologice, deformate ale vederii umane.

2. 2.1. Sistemul optic uman

2. 2. 1. 1. Anatomia ochiului uman

Ochiul uman este un analizor vizual extrem de complex format din trei subsisteme, care funcţionează asemenea unei camere de luat vederi[1].

Primul subsistem, cel periferic, se ocupă cu captarea imaginii.

El e format  din globul ocular şi anexele acestuia[2], globul ocular fiind „partea fundamentală a aparatului vederii”[3].

Din punct de vedere anatomic, globul ocular „se compune dintr-un perete şi un conţinut”[4], peretele fiind format din trei membrane concentrice[5] iar conţinutul globului ocular fiind format din mediile transparente ale ochiului[6].

Cele trei membrane sunt: una externă, formată din sclerotică şi cornee, una mijlocie, adică uveea şi o alta internă, adică retina[7].

Conţinutul globului ocular e format din cristalin, umoarea apoasă şi corpul vitros [8].

Prima membrană a globului ocular, membrana externă, este sclerotica. Aceasta este de culoare alb-sidefiu, fibroasă şi rezistentă, „fiind cea mai rezistentă dintre tunicile globului ocular…[având] rol de protecţie a elementelor senzoriale”[9].

Dacă sclerotica este peretele rotund al ochiului, zidul elastic al său, porţiunea sa transparentă este corneea.

Aceasta este „aşezată înaintea scleroticii şi constituie segmentul anterior al tunicii fibroase a ochiului”[10]. Însă „corneea şi sclerotica nu sunt juxtapuse ca două organe diferite, ci sunt intim unite prin fuzionarea ţesutului”[11].

A doua membrană, membrana mijlocie sau traiectul uveal este o membrană de culoare închisă, situată între tunica fibroasă şi cea nervoasă, fiind puternic vascularizată, fapt pentru care se şi numeşte membrana nutritivă a ochiului [12].

Coroida, parte componentă a uveei, este situată între sclerotică şi retină, având o consistenţă tare şi fiind formată din patru straturi[13]: stratul pigmentar extern, stratul vaselor mari, stratul coriocapilar şi membrana vitree[14].

Zona ciliară sau corpul ciliar este situat între coroidă şi iris şi e format din muşchiul ciliar şi procesele ciliare [15].

Dacă muşchiul ciliar are forma unui inel turtit, de culoare alb-cenuşie [16], procesele ciliare în schimb „se prezintă ca nişte îndoituri dispuse meridional, situate în partea posterioară a muşchiului ciliar…[fiind] în număr de 70-80”[17].

Irisul este „segmentul cel mai anterior al tunicii vasculare a ochiului”[18], fiind aşezat înaintea cristalinului, fiind de formă circulară şi are în centrul său pupila, irisul având consistenţă moale ca şi coroida[19].

Faţa anterioară a irisului e convexă, limitează camera anterioară a ochiului şi răspunde umorii apoase, fiind diferită de la o persoană la alta.

Autorii tratatului specifică faptul, că există o conexiune internă între culoarea irisului şi culoarea părului, fapt pentru care putem avea irisul în culoarea negru, maro, gri şi albastru [20].

Faţa posterioară a irisului e uşor concavă şi e la toate persoanele, în afară de albinoşi[21], de culoare neagră[22].

Ea se uneşte, prin câteva vase, cu procesele ciliare[23], acestea determinând „pe ea straturi de amprente mai mult sau mai puţin marcante”[24].

Pupila, având forma un orificiu rotund, numit şi „orificiul pupilar mobil are menirea de a regla cantitatea de raze luminoase care pătrund în ochi. El se micşorează sub influenţa unei lumini puternice şi se măreşte când lumina este slabă”[25].

Din cauza acestui sistem continuu de reglare de la nivelul pupilei nu ajunge la retină „decât lumina necesară pentru producerea unei impresiuni[26] normale”[27].

Retina sau „tunica nervoasă a ochiului este aplicată pe tunica precedentă şi se întinde de la nervul optic până la orificiul pupilar”[28].

Ea este formată din porţiunea posterioară sau retina propriu-zisă, vizuală, din porţiunea mijlocie sau porţiunea ciliară a retinei şi din porţiunea anterioară, care răspunde irisului şi este porţiunea iraniană, fiind, ca şi porţiunea mijlocie o porţiune oarbă [29].

Retina, ca şi coroida, se prezintă „ca un segment de sferă scobit”[30], având o suprafaţă exterioară convexă, care „răspunde lamei vitroase a coroidei, însă fără să adere la ea”[31] şi o suprafaţă interioară, concavă, care acoperă corpul vitros pe care se mulează şi cu care nu are nicio aderenţă[32].

Pe partea interioară se regăsesc două regiuni speciale din punct de vedere morfologic şi fiziologic şi anume: papila optică şi macula [33].

„Papila optică corespunde punctului unde nervul optic se continuă cu retina”[34], fiind locul unde se deschide nervul optic[35].

Papila optică, spun autorii tratatului, ar fi de preferat să se numească cupolă optică [36] şi  „are aspectul unui mic disc de culoare albicioasă, rotund sau uşor ovalar”[37], culoarea sa albă fiind dată de mielină[38].

Macula sau macula lutea sau pata galbenă de la nivelul retinei ocupă polul posterior al ochiului şi se află deasupra papilei optice[39].

Este o mică regiune de culoarea lămâii, culoarea fiind datorată unui pigment din conţinutul retinei, având forma unui oval[40].

În centrul ei se află fovea centralis, care are culoare neagră, din cauza faptului că aici retina se subţiază foarte mult[41] „şi se vede stratul pigmentat, care acoperă suprafaţa externă a retinei”[42].

Ceea ce ne interesează la nivelul retinei este structura retinei vizuale, care este o membrană formată din 10 straturi suprapuse [43].

Aceste straturi conţin celule pigmentate [44], celule vizuale cu bastonaş [45] şi cu con [46], celule bipolare[47] şi multipolare[48], celule de asociaţie, orizontale, amacrine, de susţinere, nevroglice şi de tip Müller[49].

Celule vizuale cu bastonaş sunt la om de 4-5 ori mai numeroase decât celulele vizuale cu con[50] şi ele sunt cele care adaptează vederea la o lumină slabă şi asigură aprecierea diferenţelor de intensitate ale luminii[51].

Celule vizuale cu con în schimb, ne fac să percepem formele şi culorile şi ele sunt localizate într-un număr mare la nivelul petei galbene [52].

Cristalinul face parte din mediile transparente [53] şi „este cel mai important mijloc transparent al ochiului”[54].

El este o lentilă biconvexă, aşezată în spatele pupilei, între umoarea apoasă şi corpul vitros[55], are o greutate de circa 20-25 ctg.[56] şi este menţinut în echilibru de un sistem de fibre elastice numit zona Zinn sau zonula sau ligamentul suspensor al cristalinului[57].

Este interesant de precizat, că în ceea ce priveşte compoziţia chimică a cristalinului  acesta este  format în proporţie de 58% din apă, din 35, 9% materie albuminoasă coagulată dar şi din sare într-un procent infim[58].

Cristalinul omului adult, spun autorii tratatului de medicină oculară, „este lipsit de nervi şi vase sanguine şi limfatice”[59].

Corpul vitros este „masa transparentă de consistenţă gelatinoasă care umple tot spaţiul cuprins între retină şi faţa posterioară a cristalinului. El ocupă 2/3 posterioare din cavitatea oculară şi este cel mai important mediu refringent[60] al ochiului”[61].

Cel mai important element din corpul vitros este umoarea vitroasă a cărei compoziţie chimică conţine 98, 5 % apă, 0, 16% albumină, clorură de natriu 1, 42% şi 0, 02 % substanţe solubile în apă[62].

Anexele globului ocular nu fac parte din traiectoria imaginii decât indirect, pentru că sunt cele care ajută aparatul de luat vederi care este ochiul, să funcţioneze în condiţii bune[63].

---

[1] Cf. art. Anatomy of the Eye, din locaţia:

http://www.vrmny.com/pe/anatomy.html.

[2] Primele trei imagini introductive ne sunt oferite de către locaţia:

http://www.uniteforsight.org/course/eyeanatomy.php

[3] *** Tratat de oftalmologie, vol. 1, compus sub redacţia Prof. Univ. Dr. Mircea Olteanu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989, p.16.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 16-17.

[6] Idem, p. 17.

[7] Idem, p. 16-17.

[8] Idem, p. 17.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 19.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 23.

[13] Idem, p. 24.

[14] Idem, p. 24-25.

[15] Idem, p. 25.

[16] Idem, p. 26.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 28.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem. Nu şi verde deşi, în mod popular, se vorbeşte şi de persoane cu ochii verzi, adică cu eflorescenţa irisului verde, predominant verde.

[21] Cf. *** Tratat de oftalmologie, vol. 1, ed. cit., p. 523: „Albinismul…este o afecţiune congenitală ereditară, rezultată dintr-o eroare înnăscută de metabolism, respectiv producerea insuficientă a melanoproteinei din tirozină, fenomen manifestat prin depigmentarea generalizată a pielii, care apare fină, mătăsoasă, de culoare blond-deschis, până la alb-pal, iar pupilele au o strălucire roşiatică, ca la ochiul roşu al iepurelui alb, prin depigmentare intensă a irisului şi a coroidei”. Tirozina este acidul aflat în mai multe protide [substanţe organice azotate], a cărui oxidare duce la formarea pigmenţilor negri.

[22] Idem, p. 28.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Adică duce la o imprimare normală a imaginii pe retină.

[27] Cf. *** Tratat de oftalmologie, vol. 1, ed. cit., p. 28.

[28] Idem, p. 32.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 33.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 34.

[45] Idem, p. 35-36.

[46] Idem, p. 36.

[47] Idem, p. 36-37.

[48] Idem, p. 37.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 36.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 39.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Centigrame.

[57] Cf. *** Tratat de oftalmologie, vol. 1, ed. cit., p. 39.

[58] Idem, p. 40.

[59] Idem, p. 42.

[60] Care refractă razele luminoase.

[61] Cf. *** Tratat de oftalmologie, vol. 1, ed. cit., p. 43.

[62] Idem, p. 45.

[63] Muşchii oculari extrinseci sunt în număr de 7 şi ei sunt cei care asigură mobilitatea globului ocular şi a pleoapelor, cf. Idem, p. 46.

Orbitele oculare „sunt două cavităţi osoase profunde situate de o parte şi de alta a rădăcinii nasului, între oasele craniului şi masivul facial”, cf. Idem, p. 51. Canalul optic este un conduct „care face legătura între etajul anterior al bazei craniului şi orbită”, cf. Idem, p. 55.

Pleoapele sunt cele care acoperă şi protejează partea anterioară a globului ocular, cf. Idem, p. 56.

Pielea pleoapelor are o fineţe remarcabilă, e traversată de pliuri şi riduri cu direcţie transversală şi prezintă pe faţa externă numeroşi peri pufoşi, glande sebacee anexate la peri şi glande sudoripare foarte numeroase, cf. Idem, p. 58. Conjunctiva „este o membrană mucoasă, subţire, netedă, strălucitoare şi transparentă, care tapisează/înveleşte faţa profundă a pleoapelor şi se reflectă, la mică distanţă de cornee, pentru a acoperi faţa anterioară a globului ocular”, cf. Idem, p. 62.

Aparatul lacrimal se compune din glanda lacrimală, cea care secretă lacrimile şi le varsă pe conjunctivă şi căile lacrimale propriu-zise, care strâng lacrimile de pe conjunctivă şi le transportă până la fosele nazale, cf. Idem, p. 68.

„Lacrimile secretate de glanda lacrimală apar ca un lichid limpede, clar, uşor sărat, cu reacţie alcalină [bazică]”, cf. Idem, p. 70, al căror conţinut e format în proporţie de 98, 2% de apă, 1, 2% CINa, albumină 0, 5%, părţi saline 0, 016 %, cf. Ibidem.

Nervul optic „se întinde de la chiasma optică la globul ocular şi se află succesiv în cavitatea craniană şi cavitatea orbitară”, cf. Idem, p. 76.