De ce e important?
Lipsește din ce în ce mai mult în spațiul public românesc întrebarea referitoare la valoarea intrinsecă a unui lucru sau proiect anume sau întrebarea referitoare la consecințele lucrului, ale politicii sau ale managementului unui program. Și lipsind de ce-ul e încurajată creația, apariția lucrului, indiferent de urmările ei.
Nu contează dacă e importantă apariția unui mall sau a unui teren de fotbal sau a unui cartier rezidențial sau traiectoria unei politici statale. Important e că se poate. Sau că unii au bani ca să facă toate acestea posibile sau că dețin puterea, în mod temporar…și pot să le dea curs.
Și când începi să judeci, în sine, o strategie, o politică, o manifestare culturală sau un creator de cărți, mașini sau produse de înfrumusețare…nu se înțelege, mai deloc, de ce mai gândești, de ce mai reflectezi…și nu consumi, de ce nu te alături, de ce nu aprobi, de ce nu ești laudativ, encomiastic…
Numai că atunci când nu reflectezi…te îndatorezi la bănci…și ajungi falimentar. Iar atunci când crezi într-o politică în mod obtuz, într-un mod schizoid…ajungi iarăși la faliment financiar sau moral, pentru că ai crezut…într-o utopie.
Neîncurajarea reflecției critice…e primul pas spre manipulare, dictatură sau genocid.
Sistemele politice dictatoriale sau semi-dictatoriale construiesc nu pentru că e important…ci pentru că ceea ce își planifică e motivat ideologic.
Importanța unui lucru sau unei acțiuni ar trebui să aibă un consens profund la nivelul unei națiuni. Trebuie să fie o nevoie reală…pentru o anume construcție…pentru un anume edificiu, pentru o anume organizare.
Trecerea României spre o nouă dimensiune a securității statale, a transporturilor, a comunicării, a învățământului etc. este o nevoie reală.
Încurajarea, însă, a importurilor de orice fel în detrimentul producției proprii e un deserviciu enorm, pe termen scurt și lung, adus țării noastre. La fel: exodul românilor, plecarea lor în masă și neîntoarcerea decât a unui număr infim, corelată cu o natalitate din ce în ce mai mică dar cu o îmbătrânire și mortalitate din ce în ce mai mari ale populației, sunt iarăși două calamități pentru România.
Nu poți să conduci o țară cu semidocți și profitori în puncte cheie, ci cu oameni entuziaști, cu oameni care au crezuri și care se dedică muncii lor.
Tocmai de aceea e important să judecăm lucrurile în sine, să le analizăm, să vedem consecințele faptelor noastre, la nivel personal, instituțional, comunitar și național…dacă vrem să mergem spre un sens…și nu să mergem aiurea.
Și nu putem să gândim critic, adică să judecăm profund lucrurile, dacă nu avem niște crezuri religioase, morale, economice, politice, sociale, culturale, de strategie. România are crezuri plămădite în secole la rând…care astăzi vor să fie ridiculizate, aruncate la gunoi.
Tocmai de aceea și situația reală a României se întoarce în capul celor care îi decid existența și viitorul într-un mod haotic. De ce e important exclude deciziile haotice, lipsite de unitate interioară. Și cele care au unitate interioară vizează probleme reale, la care majoritatea aderă cu entuziasm, pentru că sunt un bine național.
Trăim momente de instabilitate financiară în acești ani…Măsurile de austeritate nu au fost însă luate în concordanță cu populația României, ci în indiferență față de ceea ce vor românii. De aceea tensiunile, grevele, sărăcirea populației, aducerea țării la exasperare, la neîncredere, la revoltă dovedesc înmiit faptul că nu s-au luat decizii pentru România, ci împotriva ei.
Pentru că, dacă am fi acceptat, în sens larg, privațiuni de tot felul, tocmai pentru că am fi văzut că lucrurile încep să se îndrepte spre un făgaș bun, am fi suportat momentele grele cu altă stare de spirit, cu altă conștiință.
Însă excluderea propriei noastre decizii, minimalizarea ei, chiar ironizarea și încercarea de stopare a accentelor critice, acestea ne arată că ne este interzisă reflecția, echilibrul, ceea ce importă și ni se încearcă băgarea pe gât a situației existențiale, mâncarea ei, coabitarea cu ea, fără ca să o înțelegem.
Numai că nu te poți acomoda cu vipera…care vrea să te muște. Nici românii nu se pot acomoda cu o stare jalnică, subumană de existență sau cu o libertate fără securitate sau cu o muncă fără prosperitate. Și pentru aceasta, din adâncul sufletului, ies adevăratele întrebări sau probleme ale României:
1. Pentru ce se fac împrumuturi, care nu au urmări imediate în viața noastră?
2. Din ce surse și cât timp ne ia ca să le restituim?
3. Ce am devenit, ca țară, în urma acestor împrumuturi?
4. Cum putem stopa sărăcirea continuă a românilor?
5. De ce nu se deblochează locurile de muncă și de ce nu se creează altele, dacă România trebuie să facă rost de bani, cât mai urgent, pentru relansarea ei pe toate planurile?
6. Cum putem să mai credităm o clasă politică, care nu își face curățenie în propria ei ogradă?
7. Cine sunt cei responsabili pentru tot ceea ce nu mai suportă românii?
8. Cu cine îi înlocuim și pentru cât timp?
9. Care sunt proiectele României pentru România în cadrul Uniunii Europene?
10. Cât timp ne va lua ca să fim demni cu toții de cine suntem și de ce țară avem?
Nu, nu trebuie să adormim întrebările! Ci, dimpotrivă, trebuie să încurajăm pe oamenii care mai gândesc și mai acționează în România sau mai sunt în România să gândească în mod responsabil pentru noi toți.
Fuga de responsabilitate, fuga de realitățile nefardate, fuga de noi înșine nu ne ajută! Ceea ce e important de făcut…trebuie făcut…cu acordul larg al românilor. Nu împotriva lor, ci cu acordul și cu sprijinul lor.
Se intampla toate astea, pentru ca se alege partea, efemerul, nu se alege holistic.
Importurile vor anihilarea specificului national.
„Uniunea Europeana?” Pai in Natiune si crestinism Pr. Staniloae se indoia, cu zeci de ani de zile inainte, de infiintarea ei, vazand-o ca nefiind ceva sanatos si durabil.
Si uitați ce s-a facut!
Nici macar grecii nu mai au scapare. Se imprumuta. La fel si americanii de la chinezi…
In Romania, in inima ei s-a durat o intreaga Europa, s-a blocat influenta turcilor, tatarilor, spre vest.
Si uitați ce ne face vestul noua!