Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1995

Luna iulie. Vă întrebați, poate, de ce această dată? Nimic mai simplu: este luna în care m-am decis să devin scriitor.

Totul a fost un miracol. Mă refer la început…S-a întâmplat pe nesimțite. Într-o zi m-am trezit scriind…și asta a fost totul.

De atunci nu am mai avut nicio liniște și nicio pasiune mai mare ca aceea de a scrie.

*

Și e interesant ceea ce am scris prima dată, când am conștientizat că trebuie să devin un scriitor angajat: o poezie clasică, în cinci strofe, pe care i-am dedicat-o primei mele „iubite”.

Se spune adesea, că cine nu începe să scrie de la 16 ani poezie de dragoste, nu va mai scrie niciodată. Exceptăm excepțiile.

Aceasta e vârsta poeziei înflăcărate, plină de entuziasm, de avânt…

*

Entuziasmul meu scriitoricesc a fost încurajat și susținut ca să nu moară. Prin aceste rânduri le mulțumesc celor care m-au susținut, celor care mi-au luat apărarea.

M-am angajat în lupta cu timpul, care este arta, ca într-o aventură, care, la început, era prea puțin conturată și care, mai apoi, s-a transformat dintr-o aventură într-o luptă dramatică.

O luptă dusă cu chin și cu sânge. Însă în noul climat existențial, de prea curând, au început neliniștile.

*

Într-o zi, spre sfârșitul lunii, mi-am notat pe o foaie următoarele lucruri: [Înainte ca să existe acest Jurnal, fiecare rând din el a fost scris pe foi separate, apoi transcris în caiete.]

„Sunt într-o stare psihică foarte precară. Moralul îmi este la pământ, zgomotele mă agasează, chiar până și cele mai mici zgomote mă neliniștesc.

Am, adeseori, dureri de cap îngrozitoare. Din când în când și amețeli. Ochii mi se înroșesc câteodată, apoi devin negrii din verzi.

Când scriu, intru în stări de apatie, apoi în stări de nervozitate și tot așa o duc toată ziua”.

Însă mă simțeam astfel pentru că munceam foarte mult, pentru că trebuia să învăț foarte multe. Îmi dădeam seama, foarte acut, de responsabilitățile scrisului.

*

Am scris și am citit mult până acum, febrilitate de care nu vreau să scap deloc. Încă de la începutul scrisului am intrat în tot felul de stări complexe, pentru că nu mi-am permis niciodată vacanță la mare sau la munte. Bunicii mei nu își pot permite acest lux…

*

De ce bunicii mei? De ce sunt ei lângă mine și nu părinții mei? Pentru că, deși am părinți, am mai bine bunici. Ei m-au crescut de la două săptămâni, după ce părinții mei, anterior, doriseră să mă avorteze…

E o problemă mai lungă. Poate o vom discuta cu altă ocazie. Însă nu știu dacă va fi crezută durerea mea, amărăciunea și neîmplinirea mea față de părinții mei.

Pentru că, uneori, și eu îmi dau seama, că și pentru mine ar fi incredibil să aud faptul, că cineva, ca mine, pentru care, niște părinți, ar trebui să fie foarte bucuroși, poate fi invidiat și urât atât de mult de proprii lui părinți.

*

La Seminar nu am avut niciodată probleme cu învățătura. Învățam bine.

De atunci însă, de când am decis că voi fi scriitor, am început să citesc și să scriu foarte mult.

În vara aceea, am citit din plin și mi-am luat notițe cu stoicism și cu mare atenție.

*

Am avut însă parte și de câteva fenomene spectaculoase.

Spre exemplu, într-o duminică dimineața, m-am trezit pe buze cu începutul unui roman. Cu un roman pe care începusem să îl scriu în somn…

În zilele precedente mă trezisem cu versuri pe buze…

Nu știu care este explicația acestor lucruri.

Ulterior mi s-au mai întâmplat lucruri de acest fel.

Eu rămân însă la părerea, că provin din cauza concentrării mele prea mari asupra exercițiilor mele de creație.

*

Înainte să iau vacanță, prin luna mai 1995, la Turnu Măgurele, am vizitat cimitirul de la periferie, împreună cu prietenul meu de durere Tudorel Ionescu.

Obișnuiam asemenea vizite aperceptive pentru inspirația mea…și delectarea lui…Vorbeam tot felul de lucruri, fără să fim cioranieni…Însă cred că am ceva și din acest virus

Vreau să spun că ne duceam acolo nu pentru ca să ne jucăm cu craniile morților, ca Emil Cioran[1], ci pentru ca să privimun Înger

Să nu vă mirați însă că am spus că mergeam în cimitir pentru a priviun Înger, pentru că era un Înger adevărat, dar din piatră. Era un monument funerar.

Îngerul este pe mormântul cuiva, cam cât un om de înalt, lângă crucea acestuia…și e din marmură.

Și în fața acestui Înger, într-o înserare grăbită, am scris primele rânduri din romanul meu: Destine transfigurate. Mai apoi, el a devenit: Păsări spre cer.

Le-am scris pe scările unei locuințe mortuare. El mă privea și eu scriam.

Înainte ca să încep să scriu, am contemplat, îndelung, Îngerul, acea ieșire „perfectă” (așa mi s-a părut atunci, cât și astăzi) din marmură.

De atunci am în suflet acea urmă de răceală a lui, singurătatea lui de Înger străin, pentru că el se contemplă în numele meu: Dorin Streinu.

Eu și el: două făpturi aproape identice.

*

Romanul meu Păsări spre cer, la început, fusese gândit ca un punct de legătură între mine și prietenul meu.

Doream să prezint, să scriu despre familia lui și această scriere trebuia să fie obolul meu pentru prietenia și iubirea lui.

N-a fost să fie astfel…Am schimbat cu totul planul, planurile…Și e de apreciat ce s-a întâmplat după…

*

27 iulie 1995. Este o zi călduroasă. Însă o zi de lucru pentru mine. Spre seară, la masa de scris. Îmi notez dintr-o carte a lui Constantin Noica[2]. Nu are nimic de-a face cu romanul meu…bineînțeles…

Am trăit o stare de profundă limpezire a gândurilor. Limpezimea minții. După aceea au început să îmi apară tot felul de imagini, imagini ca un șuvoi heraclitian, care curgea de undeva în altundeva. Am rămas uimit!

Ce am văzut?! Era tocmai romanul meu! În câteva clipe, prin fața minții mele, mi-a trecut tot romanul meu de debut: în imagini, ceva cuvinte…și totul atât de real!

Cu mâna tremurândă, în câteva minute, mi-am notat tot ceea ce aveam să scriu ulterior.

Am căzut în genunchi și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru acest dar divin.

Mărturisesc sincer, că după episodul cu cimitirul, unde am scris foarte puțin (doar o jumătate de pagină), am mai scris apoi la internat și acasă, până la această dată, doar vreo…10 pagini.

După aceste 10 pagini nu am mai știut ce să scriu, pentru ca romanul meu să continue.

Pur și simplu: m-am inhibat.

Însă acest eveniment pe care l-am trăit, în care am văzut tot romanul în câteva secunde, mi-a dăruit completa încredere în mine însumi, nu numai că pot să îl scriu, dar că pot să scriu…Pot să scriu foarte multe lucruri.

Acesta a fost momentul când am început să îmi descopăr resursele interioare, ceea ce am în patrimoniul meu intim, ca experiență dar, mai ales, ca potențe.

*

În luna iulie însă am trecut prin clipe grele. Aveam romanul în mine…dar nu aveam liniștea necesară pentru ca să-l scriu.

Din cauza firii mele impulsive acest lucru s-a dovedit un privilegiu. Mă refer la faptul de a fi liniștit.

Când ceva nu îmi place devin neliniștit și irascibil. Și atunci, ceea ce creez, creez la repezeală, cu duritate, cu revărsare imensă a persoanei mele.

La început mă răzbunam pe aceste momente și rupeam tot ceea ce scriam. Acum m-am mai temperat. Însă, spun sincer faptul: nu de tot.

*

12 august 1995. Încerc să scriu niște…gânduri sincere…Activitatea de a gândi, acceptată ca exercițiu zilnic, mă epuizează enorm. Când gândesc, în jurul meu, totul devine idee.

Iar eu nu mai sunt în acele momente decât prin și pentru idee.

Gândirea profundă, introspecția în lucrurile complicate, care trebuie rezolvate, pentru ca, conștiința mea de scriitor și de om, să fie oarecum împăcată, îmi produc o epuizare mentală foarte mare.

Ei i se adaugă și epuizarea somatică, faptul că nu mă odihnesc. Nu pot să mă odihnesc…Nu pot să pierd timpul prostește…

Conflictul dintre unele gânduri și simțăminte îmi mătură liniștea sufletească. Pentru că nu mai am liniște mentală și sufletească, de multe ori trebuie să îmi întrerup activitatea intelectuală, adică scrisul și cititul.

Când constat lumea din jurul meu, când mă mir și admir, ca orice om, frumusețea naturii, nu mă pot opri să nu gândesc.

Nu mă pot substrage atenției și înțelegerii. Trebuie să scriu o frază sau două despre ceea ce simt sau văd sau aud sau trăiesc. Iar dacă nu le scriu trebuie să vorbesc despre ele cu cineva, cu oricine. Sau să le vorbesc cu mine însumi, așa, minute întregi.

*

Fără să gândesc la ceva și fără să înțeleg continuu din „rațiunile divine ale lucrurilor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul[3]), nu pot trăi. Trebuie să înmagazinez tot felul de lucruri, adică de înțelegeri.

Am ajuns la concluzia că nu mai pot gândi decât…excesiv de mult. Nu mă pot opri din înțelegere și contemplare.

*

Simt că mi-am luat prea multe poveri. Lucrul acesta îl resimt ca pe propria mea piele.

*

Teologia îmi este crucea, Poezia îmi este viața, Proza îmi este existența iar Filosofia îmi este moartea mea cea de toate zilele.

*

Mi se atrage, mereu, atenția, că este prea mult…Dar pentru mine și atât de mult e…atât de puțin până la urmă.

*

Scriam într-un poem: „Câte nu vrea să facă omul?! Dar vai, nu e cu putință totul!”.

*

Crezul meu în cunoaștere este acela: că neofitul are întotdeauna ceva de învățat de la profesorul său. După cum și profesorul are câte ceva de învățat de la neofitul său. Iar, amândoi, au de învățat de la ceilalți și de la tot ceea ce îi înconjoară.

*

Cunoașterea = o continuă înaintare a spiritului. Creșterea aceasta începe de la un moment dat și se continuă în brațele veșniciei.

Tocmai de aceea, fiecare zi din viața mea înseamnă cunoaștere, împlinire a persoanei mele, împlinire care nu are o limită după învățătura ortodoxă.

*

A refuza să gândești înseamnă a te complace în vidul prostiei. Iar prostia e intolerabilă pentru persoana umană, pentru că înseamnă a te ciopârți pe tine de însuți de existență.

Prostia e un pact cu moartea și cu diavolul. Dumnezeul nostru este izvorul plin de iubire și de comunicare al lumii și întru Care există iubire și comunicare.

Fapt pentru care este exclusă cu totul indiferența pentru cunoaștere și comuniune.

*

Eu spun: gândesc, pentru că exist ca persoană. Mă simt o persoană, care gândește și comunică și această gândire și comunicare și comuniune îmi dau sentimentul profund că exist, că sunt important, că sunt viu.

Pentru că nu e de ajuns doar: gândesc, deci exist al lui Descartes[4]. E nevoie să gândești cu și pentru alții, împreună cu alții, pentru ca să te simți existând.

*

Pentru a atinge o anume originalitate în poezie am explorat aproape toate formele posibile, cele cunoscute de către mine, din arealul poetic.

Acum am ajuns să scriu într-o formă modernă, incendiară, anti-iluzionistă.

*

În poezia de azi, poeții nu își mai fac iluzii. Ei spun adevărul crud dar adevărul.

*

Mă fascinează metafora aceasta supra-progresistă. Cu toate acestea mă aflu în neliniști și Neliniști.

*

Așteptarea e singurul antidot la aceste neliniști ale mele.

*

Simt că merg, că înaintez spre propria mea undă poetică. Încă nu am ajuns la stabilitatea de care am nevoie, pe care o vreau sau pe care o cred reală.

*

După zile de suferință și de ezitare, încep să-mi capăt încrederea în mine însumi. Am înțeles, cu toată ființa mea, și nu odată, că un cuvânt ucide mai mult decât un glonț.

*

Am în vedere noi interese de cercetare în domeniul psihologiei. Scriu despre comportamentul psihologic al unor persoane pe care abia le-am cunoscut.

*

Primele mele poeme le-am arătat finului meu, profesor de Limba și literatura română, Anton Calotă, din Roșiorii de Vede. Aștept un verdict de la el. Însă oricare ar fi verdictul lui (și mă aștept să fie pedant și nesimțit cu mine) eu merg înainte.

I-am copiat, pe coli separate, poemele. Eu scriu poeme pe ce apuc. Nu contează pe ce sau unde scriu! Scriu pe tot ceea ce am la îndemână.

A trebuit să fac și munca asta de copist, care nu îmi place deloc. Însă nu am încotro. Nu pot să îmi angajez…o secretară.

Și chiar dacă aș putea să o fac la un moment dat, cred că nu ar fi bine, pentru că femeile au tendința să își bage nasul acolo unde nu trebuie și să pună tot felul de întrebări, care mă scot din sărite, îmi taie cheful sau ritmul.

*

Am culesc și recopiat poeme la întâmplare. Nu le-am ales…Le-am rescris pe câteva zeci de foi și…i le-am prezentat…

*

Pentru ca să scap de stres, am fost, împreună cu un alt prieten al meu, Ion Bibelea, la Mănăstirea Brâncoveni din județul Olt.

A fost pentru prima dată când am rămas, pentru câteva zile, într-o mănăstire. Aici am găsit liniște, pace…și înțelegere din partea a câteva persoane…

M-am simțit ca acasă, în unele clipe… Mi-am făcut prieteni, chiar și „o prietenă”, m-am rugat, am discutat, am scris câteva poeme…și însemnări…

Aici am scris primele mele poeme mistice. Duhovnicului mănăstirii i-am dăruit cinci dintre creațiile mele scrise în timp ce am stat în mănăstire.

Am fost extrem de sensibil în aceste zile. Sensibil la tot ceea ce am văzut și auzit.

*

29 august 1995. Am devenit hipersensibil. Sunt tot mai atent la lucruri, la mine însumi, la sentimentele mele. Imaginația mea a început să ia o amploare deloc îmbucurătoare.

Noaptea mă apucă frica și tresar la cel mai mic zgomot. Imaginația îmi proiectează tot felul de imagini malefice și caută să mă îngrozească, cu precădere, atunci când mă rog.

*

Despre draci. În literatură, această temă este foarte speculată. Îl găsim pe dracul genial, pe dracul savant, pe dracul om, pe dracul femeie

*

Romanticii au făcut din drac un simbol al răului iar contemporanii noștri fac din el un simbol al negației.

*

Ateismul este sentimentul negației.

*

Cineva scria: cea mai mare minciună a diavolului este aceea de a ne face să credem că el nu există. Că e doar un mit, o poveste de adormit copiii…

Cred că Denis de Rougemont[5]…a spus-o…

*

Cât timp am stat în Mănăstirea Brâncoveni, chestiunea dracilor a fost permanent vehiculată. În România, la această dată, sunt multiple cazuri de demonizare.

Sunt cazuri reale. Aici am văzut-o pe Maria, care locuiește în mănăstire (am văzut-o și pe soacra ei sau pe mama ei, și pe copilele ei) și care este una dintre fostele demonizate.

Dracii vorbesc, din oamenii demonizați, cu preoții exorcizatori, care se roagă pentru ei.

Vociferările dracilor produc isterie și panică în rândul auditoriului, a celor care vin la mănăstire dar, mai ales, a celor din satele din jurul mănăstirii, care aud aceste lucruri.

Mai ales femeile sunt panicate, dar și bărbații.

*

Dracii există! Pentru literatură, ei există chiar dacă autorii cred sau nu cred că există.

Însă la o astfel de exorcizare, prezența dracilor e palpabilă sufletește dar și fizic.

Experiențele mele pe această temă le voi desfășura pe tot parcursul activității mele scriitoricești (așa sper, ca o contrapondere la decadența morală a prezentului), pentru că sunt unele foarte complexe. Ele necesită multiple amănunte pentru înțelegere.

*

Lucrul cel mai interesant și dezastruos în același timp e acela, al modului în care demonii se amestecă în gândurile și în viața noastră.

Însă trebuie expozeuri largi…

*

Cuvântul grecesc daimon [demon] înseamnă potrivnicul, cel care se împotrivește.

*

Soloviov[6], filosoful neliniștirii ruse, spunea despre femeie, că are 7 draci în ea, conform celor „7 idei mincinoase ce a luat în stăpânire prezentul”.

Iar cele 7 idei mincinoase care stăpânesc lumea noastră sunt, din punctul lui de vedere:

1. iubirea liberă;

2. agitația politică;

3. divinizarea științelor naturii;

4. „simplitatea” exterioară;

5. celibatarismul obligatoriu;

6. materialismul economic;

7. decadentismul estetic.

*

Pentru Goethe[7], Mefistofeles este principiul răului. El dă omului ceea ce gândul uman poate numai gândi, spera.

Este interesantă însă la el poziția diavolului de împlinitor al omului. Aceeași idee, pe care o au mulți dintre cei care merg la vrăjitori: merg să îi ajute.

Și este interesantă, pentru că mai nimeni nu se gândește la împlinirea omului cu Dumnezeu ci, mai degrabă, omul contemporan, îl găsește pe diavolul drept ajutor al lui, când el îi este potrivnic, dușman de moarte.

*

Însă omul a căutat întotdeauna să cunoască și umbra, nepermisul, fărădelegea. Curiozitatea, care este moartea omului, prin care el își pierde sufletul, funcționează din plin.

*

Citind Falsificatorii de bani ai lui Gide[8] m-a frapat acel: „diavolul nu stă degeaba” al lui, adică acele trei intercalări în text ale diavolului, care nu aveau un sens anume în peisajul romanului, afară de acela al ironiei față de cei care cred în Dumnezeu.

Nu este însă această implicare nefolositoare a diavolului într-un context anume o refulare a credinței astupate în suflet, renegate?

Pentru că este cunoscută afirmația: „Ateii sunt mai credincioși ca cei credincioși, însă își neagă continuu credința”.

*

Sentimentul religios este mult prea profund ca el să fie eliminat printr-o negare sistematică.

*

Firea umană nu se poate desființa total chiar dacă ar dori acest lucru. Dumnezeu îl lasă pe om și în Iad să fie om și acesta nu devine diavol, chiar dacă omul se înrăiește continuu.

*

Între adevăr și diverse fabulații, trebuie să tragem o concluzie: dracii există nu pentru că există oameni, ci pentru că există voință contrară în îngerii apostați.

Iar răul este voință contrară.

Și, deși răul nu are ființă, el are amplitudine. El este jocul cu măști, jocul cu umbre.

*

Sunetul ploii – glasul unei înserări peste lucruri. În acest moment, afară, plouă…

*

7 septembrie 1995. „Solidificarea umbrei pe hârtie este nașterea cuvântului de sine”.

Cuvântul devine cuvânt, când omul devine cuvânt viu, care vrea să spună ceva.

Și când un cuvânt te spune pe tine altcuiva, atunci el devine o taină unică și inconfundabilă.

*

Omul este veșnicia care începe la un moment dat. Dumnezeu este veșnicia dintru Sine și pentru Sine.

*

Când m-am născut, nu am știut că sunt om. Și când mi-am dat seama de acest mare adevăr, n-am putut decât să mă minunez de ceea ce este omul.

*

Între Dumnezeu și oameni există Dumnezeu-omul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, El fiind singurul om adevărat și Dumnezeu adevărat în același timp. Atunci când am aflat acest lucru, m-am aflat pe mine însumi.

*

Când am primit puterea să cred în Dumnezeu, atunci am aflat adevărul eliberator, mântuitor pentru mine.

*

Credința mea este un mare dar al lui Dumnezeu pentru mine. Datorită Revoluției Române din decembrie 1989, eu am devenit om

Sacrificiul tinerilor, al acelora care au căzut uciși pe caldarâm în acele zile, având flori în mâini, mi-au descoperit profunzimile ființei umane și pe Dumnezeu, Care este în noi.

Iar pentru acest dar imens nu pot fi decât profund recunoscător.

*

Un dar este întotdeauna o mână întinsă.

*

Fericitul Augustin[9]: „De nu m-ai fi găsit, nu m-ai fi căutat”.

*

Voltaire[10]: „Dacă Dumnezeu nu există atunci trebuie inventat”.

*

Lois Souvet: „Cel care crede că nu crede e cel care vorbește cel mai mult despre Dânsul”.

*

Dostoievski[11]: „Dacă nu există Dumnezeu atunci totul este permis”.

*

7 septembrie 1995. Față în față cu predecesorii mei. Am citit, din plin, în aceste zile pleiada de scriitori români a anilor 1930. Trăirismul…

Am găsit un Cioran ascuțit ca o idee; un Noica căutător de o idee; un Eliade[12] născător de o idee; un Vulcănescu[13] păstrător de o idee și un Nae Ionescu[14] trăitor de o idee.

Îl excludem pe Țuțea[15], pentru că acesta este, pe fiecare zi, renăscut printr-o nouă naștere.

Această generație a fost una dintre cele mai fertile ale României secolului al XX-lea. În același timp trebuie să recunoaștem, că este și cea mai liberă dintre generații.

Dictatura comunistă a rupt multe idei, le-a frânt, pentru că le-a scos din locul lor și le-a aruncat prin cine știe ce închisori și văgăuni.

Comunismul românesc a lăsat multe mari suflete în anonimat.

Nu știu însă cum ar fi arătat România fără comunism. Personal, cred că ajungea una dintre cele mai dezvoltate state ale lumii, cu oamenii și bogățiile pe care le deținem.

Însă: să nu judecăm lucrurile în mod ipotetic!

*

Pentru generația de astăzi, generația anilor 30 este un impuls creator. Ea ne susține moralul.

Cu toate acestea, generația de astăzi e autonomă față de orice generație care a precedat-o.

Generația nouăzecistă este o generație cu mari idealuri și se anunță una dintre cele mai productive ale secolului, dacă vor continua să creeze acele minți de geniu, puține la număr dar care trebuie să se consolideze într-un nucleu director, care să revoluționeze totul.

Am mare încrede în acest lucru și rezultatele se vor vedea după.

*

„Omul de lângă tine este străinul de lângă tine”, scria Cioran. Astfel mă simt în această zi.

*

11 septembrie 1995. Prima apreciere a poeziilor mele. A fost o zi plină de surprize.

Finul meu mi-a dat o apreciere pompoasă:

„Poeziile sunt bune, unele dintre ele foarte bune. M-au impresionat! Se vede o evoluție a lor.

Dar…răul tău este acela, că anumite poezii își pierd, la mijloc, intensitatea arderii interne și muți evoluția poeziei pe alt plan”.

Alte defecte pe care mi le-a găsit, bineînțeles din punctul lui de vedere:

1. îmi lipsește simțului critic în momentul revizuirii poemelor;

2. am un simțământ excesiv al pudorii, care se manifestă ca exces la non-naivitate;

3. tocesc același subiect la distanțe foarte mici de timp;

4. folosesc prea multe simboluri;

5. a fost împotriva simbolurilor care anulează alte simboluri.

Calitățile pe care mi le-a reperat:

1. caut esențele;

2. a apreciat adevărul poemelor mele;

3. a remarcat cruzimea exprimării mele;

4. mă lupt cu mine însumi în procesul creației.

Încurajarea lui a sunat cam așa: răspunsul lui Eminescu dat lui Vulcan: „Timpul va rezolva totul!”.

*

Aprecierile lui m-au bucurat, pentru că au fost, într-o anume măsură, obiective.

Însă, în fața conștiinței mele mărturisesc faptul, că criticismul lui a fost prea îngăduitor cu mine, pentru că eu mă condamn în foarte multe privințe.

Dar acesta este adevărul scriitorului și bine că nu este și al criticului.

*

14 septembrie 1995. Mai am o singură noapte și plec, din nou, la Seminar. Încep un nou an școlar: anul IV de liceu.

Sper să fie un an bun, dacă nu unul foarte bun.

Ieri am început din nou să am dureri de inimă. Regret că nu am făcut un consult medical dar, din păcate, nu mai am timp pentru așa ceva.

Mă simt stăpân pe mine. Propriul meu stăpân.

*

Între ambiție și egoism: eu, pronumele personal activ. Îmi continui dramo-comedia.

Ce poate să iasă dintr-o dramă, decât o epavă umană? Poate că tocmai de aceea e comică viața mea: pentru că e naiv, dramatic de reală.

*

Ion Bibelea mi-a făcut cadou ediția de poeme postume a lui Ion Caraion[16].

Acest „incident” mi-a adus o bucurie sufletească deosebită. Mulțumirile față de cel care mi-a dăruit-o nu pot recompensa gestul făcut.

*

E înălțarea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului.

Acum 50 de ani, în satul transilvan Ip, erau martirizați un număr de 157 de români de către armata hortistă. Motivul: aparțineau etniei române.

Au fost uciși cu baioneta și aruncați într-o groapă comună. Din cauza mirosului care ieșea din groapă s-a aruncat var în aceasta, pentru ca să nu mai miroase cadavrele intrate în putrefacție.

Însă nu au pus niciun semn creștinesc, ca distincție a faptului, că acolo sunt morți ortodocși români.

Ei au fost uciși pentru că aparțineau românimii și apoi au fost aruncați în groapă, pentru ca nimeni să nu mai știe de ei.

Și iată că știm, și vom știi întotdeauna de ei, de martirii noștri.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Maxim_M%C4%83rturisitorul.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes.

[5] Idem: http://fr.wikipedia.org/wiki/Denis_de_Rougemont.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Soloviov.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Gide.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Vulc%C4%83nescu.

[14] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_C._Ionescu.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Caraion.

Did you like this? Share it: