Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

Vol. I

***

4. Văd ceea ce sunt sau văd ceea ce se vede?

În secţiunea de faţă vom problematiza aspectul vederii ca înţelegere. Văd cât sunt, cât pot să văd sau sunt în stare să văd realitatea la reala ei valoare, profunzime?

Sunt capabil să văd mâine mai mult decât sunt în stare să văd astăzi? Şi de ce pot să văd mâine mult mai coerent şi mai adânc decât sunt în stare să văd astăzi?

Aceste întrebări sunt legitime, pentru că observăm diferenţe, fluctuaţii de înţelegere în timpul vieţii noastre vizavi de o realitate anume.

4. 1. Vederi diferite ale aceleiaşi realităţi: Dumnezeiescul Augustin al Hipponei pe drumul spre credinţă

Fiind la Mediolanum profesor de retorică[1], Augustin îl întâlneşte pe Sfântul Ambrozie, ierarhul oraşului, „considerat a fi printre cei mai buni ierarhi de pe întreg pământul [in optimis notum orbi terrae]”[2].

Însă, pentru că atunci era un om necredincios, îmbâcsit de idei eretice şi păgâne, Augustin vorbeşte în următorii termeni despre receptarea predicilor Sfântului Ambrozie:

„Şi-l ascultam cu râvnă când vorbea în faţa poporului, [dar] nu cu atenţia cu care îi eram dator, ci ca unul care cercetează dacă elocinţa [facundiam] îi era pe măsura faimei sale, sau dacă aceasta curgea mai frumos sau mai puţin frumos decât i se dusese vestea.

Şi, cu toate că-l ascultam cu încordare, eram copleşit doar de vorbele lui, şi nu-mi trezeau interesul [incuriosus] ideile exprimate, ba chiar le dispreţuiam, dar eram desfătat de dulceaţa predicii sale, care, deşi mai erudită, era totuşi mai puţin vioaie şi mângâietoare decât aceea a lui Faustus, ca mod de expunere.

În privinţa problemelor de fond însă, nu se mai putea stabili niciun fel de comparaţie.

Căci, în timp ce acela bătea câmpii prin tot felul de viclenii maniheice, acesta te conducea la mântuire în modul cel mai sănătos [saluberrime] cu putinţă”[3].

Necredinţa îl făcea să dispreţuiască învăţăturile dumnezeieşti pe care le predica Ambrozie şi să se uite numai la stilul predicatorial al acestuia.

Vedea ceea ce era el însuşi sau vedea ceea ce dorea să vadă. Însă nu putea să vadă/să înţeleagă sensurile dumnezeieşti ale predicii ambroziene, pentru că nu era pregătit să le accepte. Nu le vedea pentru că nu le privea cu ochii credinţei şi ai iubirii de Dumnezeu.

Însă, când începe să înainteze în cunoaşterea învăţăturii Bisericii, Dumnezeiescul Augustin începe să vadă tot mai clar învăţătura de credinţă pe care o dispreţuia odinioară.

Astfel, în cartea a 7-a a Confesiunilor, la începutul cap. 21, el scrie:

„Astfel, am pus mâna cu cea mai mare aviditate [avidissime] pe venerabilul condei al Duhului Tău şi [care se află] mai înaintea tuturor, pe Apostolul Pavel.

Şi au pierit problemele acelea în care mi se păruse că el se contrazisese şi că, în predicile sale, el nu se află în acord cu mărturiile Legii şi cu textul Profeţilor.

Şi mi-a apărut că forţa cuvintelor curate este una singură, şi am învăţat să mă bucur plin de cutremur.

Şi am început, şi am aflat că ceea ce citisem adevărat acolo fusese spus cu încuviinţarea harului Tău [cum commendatione gratiae Tuae], pentru ca cel ce vede să nu se laude ca şi când nu ar fi primit nu numai ceea ce se vede, dar chiar [şi facultatea] de a vedea [non solum id quod videt, set etiam ut videat ]”[4].

În măsura în care se lumina prin citirea cuvintelor Sfântului Pavel, pe atât Dumnezeiescul Augustin vedea unitar învăţătura acestuia şi era conştient de faptul că Dumnezeu îi dă să înţeleagă cele pe care le citeşte.

Din pasajul convertirii aflat la finalul cărţii a 8-a a Confesiunilor se observă o lămurire şi mai mare a sa în ceea ce priveşte credinţa creştină.

Redăm acest pasaj foarte elocvent prin măreţia concretă, adânc recunoscătoare, pe care o are în descrierea augustiniană:

„Ziceam aceste vorbe şi plângeam cu cea mai amară durere a inimii mele. Şi iată că aud o voce din casa vecină, care zicea şi repeta întruna ca un cântec al cuiva, ca de copil sau de copilă,  nu ştiu [asta]: Ia şi citeşte! Ia şi citeşte! [Tolle, lege! Tolle, lege!].

Şi dintr-o dată, schimbându-mă la faţă, am început să cuget cu maximă încordare dacă cumva copiii, în vreun gen al lor de joacă, au obiceiul să cânte ceva asemănător. Dar nu-mi aminteam absolut deloc să fi auzit ceva asemănător vreodată.

Şi, înăbuşindu-mi pornirile lacrimilor, m-am ridicat, socotind că Dumnezeirea nu-mi porunceşte nimic altceva decât să deschid cartea şi să citesc cel dintâi capitol care mi-ar fi căzut sub priviri.

Căci auzisem despre [Sfântul] Antonie [cel Mare], că din citirea Evangheliei, care se vestea cu putere [în Biserică n.n.], fusese învăţat, prin cele citite [atunci], care porunceau: Du-te, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor şi vei dobândi comoară în ceruri, şi apoi vino şi urmează-Mi Mie [Mt. 19, 21]. Şi  printr-o astfel de mare povăţuire imediat s-a întors la Tine.

Aşadar m-am întors repede la locul unde şedea Alipius, căci acolo lăsasem eu cartea Apostolului, când mă ridicasem să plec.

Am luat-o în mână, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte [Rom. 13, 13-14].

Şi nici nu am vrut să citesc mai mult, căci nu mai era nevoie.

Într-adevăr, odată cu sfârşitul acestui pasaj, ca şi când în inima mea s-ar fi revărsat o lumină de încredinţare [luce securitatis], toate întunecimile îndoielilor [dubitationis tenebrae] s-au risipit.

Atunci, punându-mi între file degetul ori nu ştiu ce alt semn, am închis cartea şi cu faţa liniştită i-am povestit lui Alipius.

Dar şi el mi-a povestit ce se petrecea în sufletul său şi eu nu ştiam. Mi-a cerut să vadă ce anume citisem, iar eu i-am arătat. A urmărit cu atenţie pe carte şi mai mult decât ceea ce îi citisem eu, care ignorasem ceea ce urma.

Într-adevăr, textul continua aşa: Pe cel ce este slab însă, primiţi-l în credinţă [Rom. 14, 1]. El a considerat că pasajul acesta se referea la el şi mi s-a destăinuit.

Dar prin acest îndemn [al Apostolului] s-a întărit şi, urmare a unei hotărâri şi opinii mai bune, într-un deplin acord cu moravurile sale, din cauza cărora odinioară el se distanţase foarte mult de mine în sensul cel mai bun al cuvântului, mi s-a alăturat fără niciun fel de întârziere tulbure [turbulenta cunctatione].

Am mers atunci la mama şi i-am povestit, iar ea s-a bucurat. I-am povestit cum s-a întâmplat totul, iar ea nu mai cunoştea măsura în bucuria sa, Te lăuda şi Te binecuvânta pe Tine, Cel ce eşti în stare să faci cu mult mai mult decât cerem ori pricepem noi [Efes. 3, 20]”[5].

În convertirea sa, ca şi a Sfântului Antonie, Dumnezeu a vorbit cu putere, într-un mod personal, prin cuvintele Scripturii.

Ambii au receptat într-un mod particular cuvintele Domnului, ca referindu-se la ei înşişi şi asta le-a indicat traiectoria vieţii lor ulterioare.

Glasul de copil îl duce la cuvintele Scripturii iar această citire a pasajului de la Romani a produs ceva unic în tânărul Augustin, prin harul lui Dumnezeu: i-a certificat adevărul credinţei Bisericii.

Trecerea de la necredinţă la credinţă aduce cu ea şi o înţelegere profundă a Scripturilor.

Erau aceleaşi Scripturi ca mai înainte dar raportarea interioară a lui Augustin la ele era alta. Vedea altceva în cuvintele Scripturilor acum, când accepta credinţa smerită în Dumnezeu.

În cartea a 9-a a Confesiunilor, Dumnezeiescul  Augustin vorbeşte despre faptul că a gustat lumina veşnică interioară [internum lumen aeternum, cf. Cod. Corb.], adică în lăuntrul său, mai înainte de a fi botezat[6].

După Botezul său, cu atât mai mult, a înaintat în înţelegerea şi contemplarea celor dumnezeieşti. Pe fiecare zi lucrurile au devenit şi mai clare, şi mai evidente pentru el.

De aceea, înaintarea în credinţă ne aduce o altă percepţie asupra realităţilor lumii şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Vedem cât putem să vedem.

Dar continuu vederea noastră devine şi mai profundă, dacă ne lăsăm purtaţi de către Dumnezeu în realitatea cunoaşterii.


[1] S. Aurelii Augustini, Confessionum Libri XIII, V, 13, 23, în PL 32, col. 717 / Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. din latină, studiu introd. şi note de Gh. I. Şerban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 204.

[2] Ibidem / Ibidem.

[3] Ibidem / Idem, p. 204 -205.

[4] Idem, VII, 21, 27, în PL 32, col. 747 / Idem, p. 266 -267.

[5] Idem, VIII, 12, 29-30, în PL 32, col. 762 / Idem, p. 296-297.

[6] Idem, IX, 4, 10, în PL 32, col. 768 / Idem, p. 309.

Did you like this? Share it: