Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
A vedea
şi
a fi văzut
Vol. I
***
4. 5. Imaginea de sine din epistolarul lui Nietzsche
În scrisoarea din 14 ianuarie 1861, către Gustav Krug şi Wilhelm Pinder, prietenii săi, Nietzsche se plânge de faptul, că timpul său personal e „prea redus”[1]. În finalul aceleiaşi scrisori mărturiseşte acelaşi lucru: că e presat de timp[2].
Îşi doreşte timp pentru sine, pentru că doreşte să se refugieze „din imperiul tiranic al obligaţiei în cel al liberei hotărâri”[3].
Tot în această scrisoare autorul nostru pledează pentru o înţelegere emoţională a oratoriului religios şi nu pentru o analiză pur raţională, pentru că „o astfel de lucrare nu poate şi nu trebuie să fie analizată în profunzime prin gândire şi epuizată de cunoaştere, într-o singură audiţie, ci trebuie să fie trăită emoţional”[4].
Din această aserţiune, observăm că autorul nostru nu reducea înţelegerea umană la intelect ci o extindea şi la relaţia minţii cu sentimentele.
Surorii sale Elisabeth, Friedrich îi recomanda liedurile lui Schumann [5] şi era atent la costul financiar al cărţilor, pentru că îi oferă detalii despre ele [6].
În a treia scrisoare prezentă în ediţia citată, autorul îi spunea mamei şi surorii sale că nu se poate imagina fără muzică[7]dar că a devenit „tot mai modest în dorinţe”[8].
Tot în această scrisoare îşi exprima bucuria că are să facă Crăciunul în familie[9] şi că şi-ar dori să aibă în colecţia sa personală „o fotografie oarecare a unui om celebru în viaţă, de exemplu a lui List[10] sau Wagner[11], ori o fotografie din albumul Shakespeare[12] al celebrului Kaulbach”[13].
Este răguşit, are de-a face cu infirmeria dar citeşte cărţi de istoria literaturii[14]. Scrisoarea mamei sale, căreia îi răspunde pe 2 mai 1863, o caracterizează drept „afectuoasă”[15]. Tot în aceasta îşi exprimă crezul său profund, acela de a vrea să facă studii temeinice dar îi spune mamaie sale că nu şi-a ales încă specialitatea[16].
Către Krug şi Pinder trimite o altă scrisoare pe 12 iunie 1864, scrisă într-o duminică dimineaţa[17], în care lasă să se înţeleagă faptul că admiră prietenia lor încă vie faţă de el, atâta timp cât „valurile înspumate ale unei vieţi libere şterg cu uşurinţă vechile imagini de pe tabloul sufletului”[18], adică momentele frumoase ale prieteniei lor de odinioară.
Din această scrisoare observăm faptul că Nietzsche se considera un scriitor, care dorea să scrie lucrări filologice ştiinţifice acrivice[19].
Conform traducătoarei acestei ediţii, autorul le spune celor doi că se simte „îngrozitor de înţelenit”[20].
Destul de încurcat în multe proiecte scriitoriceşti sau în viaţa personală? Nu ni se dau amănunte în acest sens.
Doreşte să asculte noile compoziţii muzicale ale lui Gustav[21], însă îi repugnă să scrie scrisori melancolice[22].
Lui Rudolf Buddensieg îi confirmă faptul că surescitarea nervilor ţine de „artele de rang înalt”[23], adică e o simptomatologie tipică consumatorilor de artă majoră[24]. Şi aceasta, pentru că autorul nostru experia arta majoră ca pe o deschidere spre imensitate, ca pe un acces într-o lume nebănuită[25].
Şi această străbatere a noastră de către fluxul de viaţă al artei majore, Nietzsche o numeşte un efect demonic al acesteia în viaţa noastră[26].
Din scrisoarea ultimă citată observăm că Nietzsche avea un simţ special al muncii ştiinţifice, de care era pe deplin conştient: „de luni până sâmbătă am lucrat la ea cu o hărnicie fără margini şi am terminat-o”[27]. Se referea la lucrarea sa în latină despre Theognis din Megara[28].
Autorul nostru nu suporta canicula. Găsim două referiri la caniculă în scrisoarea către Buddensieg[29].
În scrisoarea de la sfârşitul lui decembrie 1864, către mamă şi soră, mărturiseşte că a devenit „cu câteva procente mai lucid şi mai practic”[30]. Are nevoie, îşi doreşte momente de acalmie prilejuite de anumite sărbători, precum revelionul sau ziua de naştere, pentru a-şi putea conştientiza propria-şi dezvoltare interioară[31].
Îl indispuneau formalităţile. De aceea considera că politeţea urărilor e bună când e vorba de viaţa socială, dar nu şi între „suflete împletite unul într-altul”[32], adică în familie sau între prieteni.
Deşi avea nevralgie la o măsea, scria această scrisoare şi se autoironiza prin aceea, că aştepta să îi crească măseaua de minte, ca expresie simbolică a…maturităţii sale[33]. Scrisoarea e semnată cu „Al vostru Fritz”, deci e o expresie a intimităţii faţă de cele două membre ale familiei sale.
Admira „forţa morală”[34] a lui Carl von Gersdorff, care îşi efectua pe atunci stagiul militar[35]. Şi faţă de acesta, în scrisoarea trimisă la 25 mai 1865, Nietzsche îşi exprimă poziţii morale viguroase: „pierdem enorm dacă ne dispare indignarea etică în faţa răului…d. ex., pentru obiceiul de a bea şi de beţie, dar şi pentru desconsiderarea altor oameni, a altor păreri. […]
Expresia sociabilităţii în serile de cârciumă ajunsese să-mi displacă profund – şi unii indivizi îmi deveniseră aproape nesuferiţi din cauza materialismului lor născut din bere; de asemenea, mă supără în cel mai înalt grad aroganţa nemaiauzită cu care erau judecaţi en masse oameni şi opinii”[36].
Astfel observăm că Nietzsche avea repulsie fără oamenii care nu aveau o poziţie realistă, fundamentată asupra realităţii, faţă de materialismul tinerilor de vârsta lui şi faţă de pierderea lor în patimi dăunătoare vieţii personale.
Însă, tot aici, îşi exprimă nevoia presantă de a avea prieteni, pentru că acest contact „cu unul sau doi prieteni”[37] îl considera o „necesitate”[38].
Şi dacă intimitatea cu unul sau doi prieteni o considera o necesitate, anturajul lărgit însă, îl considera „un fel de adaos”[39] al nevoii de relaţionare.
Îi mărturiseşte lui Carl, că luptele şi neliniştile acestuia, pe care i le-a confesat, l-au determinat să îşi „potenţeze respectul şi iubirea”[40] pentru el.
Vedem de aici că autorul respecta sinceritatea şi lupta pentru regăsirea de sine, pentru cunoaşterea de sine, motiv pentru care nu suporta artificialitatea relaţiilor sau caducitatea lor.
Din nou îl vedem pe Nietzsche ca un om al studiului sistematic şi extensiv, pentru că afirmă: „sper să învăţ multe, dar va trebui să şi citesc enorm şi să adun mult material”[41].
Sfârşitul scrisorii către Carl, pe care îl considera prieten iubit [42], ne prilejuieşte aflarea faptului, că autorul era indispus de modul cum scria, de „grafia imposibilă”[43] a scrisorilor sale, grafie ce îi producea indispoziţie[44].
Şi această neîmplinire personală, faptul că nu îi plăcea ilizibilitatea scrisului său de mână, avea mari repercusiuni asupra modului în care îşi redacta scrisorile, motiv pentru care îi scrie lui Carl: „ştii cât de mult mă necăjeşte [grafia mea n.n.] şi cum îmi fug şi gândurile din cauza asta”[45].
Deci un Nietzsche scrupulos cu sine, care nu îşi lăuda defectele ci, dimpotrivă: acestea îi produceau repulsie şi enervare.
Scrisoarea către sora sa, din 11 iunie 1865, nuanţează problema împlinirii personale, împlinire care exclude comoditatea în exerciţiul găsirii adevărului, oricât „de înfricoşător şi de urât”[46] ar fi acesta.
Dar autorul considera, că factorul obiectiv al credinţei [adică persoana lui Iisus Hristos pentru creştini şi a lui Mahomed pentru musulmani] nu este determinant pentru mântuire, ci credinţa.
Doar credinţa e cea care „ne binecuvintează”[47], spune Nietzsche, bineînţeles denucleând credinţa de orice obiectivitate şi reducând-o la o pură subiectivitate, la o realitate exclusiv-interioară a omului.
Pentru că vedea religia numai ca pe o naraţiune infailibilă pentru spaţiul subiectiv al omului, de aceea îi spune surorii sale, că o credinţă religioasă nu ne oferă „nici cel mai mic sprijin în fondarea unui adevăr obiectiv”[48].
Această afirmaţie nu se susţine în niciun fel pentru credinţa creştină ortodoxă, pentru că noi mărturisim un Dumnezeu obiectiv, Care S-a revelat Bisericii Sale şi nu o proiecţie personală fantezistă. Iar mântuirea este o realitate obiectiv-subiectivă, ca relaţie interpersonală între Dumnezeul tripersonal şi omul credincios şi nu un fapt strict-subiectiv.
Pe această eroare fundamentală a credinţei strict-subiective, fără obiectivitate, de esenţă protestantă, Nietzsche avansează poziţia sa faţă de relaţia dintre credinţă şi adevăr: „dacă vrei să dobândeşti linişte sufletească şi fericire, atunci fii credincios; dacă vrei să fii un apostol al adevărului, atunci cercetează”[49].
Şi ultima noastră citaţie se referă la presupusa rivalitate / neconcordanţă între credinţă şi ştiinţă.
Însă, în realitate, nu există o luptă reală între adevărata credinţă şi adevărata ştiinţă, pentru că nu numai credinţa îţi aduce împlinire şi bucurie interioară ci şi cunoaşterea ştiinţifică iar credinţa este adevărul prin excelenţă, adevărul revelat, pe când ştiinţa este adevărul descoperit de către om, care e plin de multe necunoscute sau de multe erori.
În aceeaşi scrisoare, autorul se prezintă ca şi cântăreţ[50], îmbrăcat „în frac şi vestă albă”[51] şi îi dă detalii despre locurile unde a concertat şi despre succesele pe care le-a avut[52].
Scrisoarea degajă evidenta plăcere a autorului pentru a cânta în orchestră, pentru că succesul instant pe care îl are pe scenă, îl face să privească „cu ironie la propriile cărţi, la critica textelor şi la alte treburi”[53].
O altă scrisoare către Carl, din 7 aprilie 1866, ne dezvăluie bucuria pe care o avea când ajungea „privire pură, contemplativă, dezinteresată”[54].
Dar această bună dispoziţie specială era pusă în opoziţie de către el cu „capriciile întâmplătoare”[55] trăite de către cei credincioşi, numind capricii, în mod relativist, stările de experiere ale harului dumnezeiesc de către cei credincioşi, care nu sunt rodul întâmplării ci al relaţiei lor cu Dumnezeu.
Tot aici îi mărturiseşte lui Carl, că nu suporta faptul că trebuie să adopte „o mască a erudiţiei”[56], pe care, în fapt, nu o posedă[57]. Îl incomoda şi conştiinciozitatea lui Roscher în domeniul împrumuturilor de carte[58].
Relaxarea sa, îi spune lui Carl, e formată din trei surse majore: „Schopenhauer[59] al meu, muzica lui Schumann şi…plimbările solitare”[60].
Autorul exaltă voinţa pură, care nu e tulburată de către intelect şi de contactul constrângător cu realitatea naturii care ne înconjoară[61].
Şi aceasta, pentru că era conştient de „cât de trist este adesea intelectul uman”[62], bineînţeles, mintea ruptă de viaţa reală, şi care se dedică în mod exclusiv muncii intelectuale aride.
În această scrisoare apar primele manifestări majore de negare a creştinismului din partea autorului, fiindcă afirmă că nu are nimic de-a face cu un creştinism, care înseamnă credinţa într-o persoană sau eveniment istoric[63].
Ar accepta, în schimb, ideea de nevoie de mântuire [64] şi, în consecinţă, un creştinism fără realitate obiectivă, chiar dacă acest tip de creştinism ar vrea să îi disciplineze pe filosofi [65].
În scrisoarea din iunie 1866, către mamă şi soră, trimisă de la Leipzig, îşi anunţă intenţia de a se înrola în armată, mânat de datoria faţă de ţară: „ar fi de-a dreptul incorect să stai acasă atunci când patria porneşte o luptă pe viaţă şi pe moarte”[66].
Apendicele la această scrisoare, scris după 3 zile de boală, are o exprimare vehementă faţă de oamenii politici ai zilei: „pentru a se autopromova fac temenele, vorbesc pe placul altora, se gudură ca nişte sclavi şi de atâta devotament pleznesc ca băşicile de porc. Şi lasă un miros pestilenţial”[67]. Acest pasaj ne arată aversiunea sa faţă de indiferenţa calculată şi faţă de parvenirea clasei conducătoare.
Şi în scrisoarea către Carl, acelaşi Carl von Gersdorff, din august 1866, autorul îşi exprimă simpatia enormă pentru Schopenhauer[68], pe care îl vedea drept filosoful care „ne înalţă sufleteşte”[69] mai mult decât toţi ceilalți.
În scrisoarea către Paul Deussen, din septembrie 1866, autorul îl ironizează pe destinatar, căruia îi cere să îşi dea jos „pielea de urs teologic”[70] pentru a fi „un tânăr leu filologic”[71], arătând prin aceasta că prefera filologia în detrimentul teologiei[72].
Nietzsche considera adolescenţa şi prima tinereţe drept punctul de formare al unui profesionist [73] şi avea dreptate. Nu avea dreptate însă în aversiunea sa constantă faţă de studiile teologice.
Într-o altă scrisoare către Carl, din 16 ianuarie 1867, îşi exprimă admiraţia şi regretul pentru decesul fratelui acestuia, spunându-i că l-a admirat şi venerat[74]. Şi această scrisoarea laudativă la adresa celui decedat este o consolare a prietenului său Carl.
Însă din experienţa suferinţei lui Carl, autorul găseşte noi motive pentru a-şi arăta admiraţia pentru filosofia lui Schopenhauer, căreia îi făcea mereu apologia:
„Ai simţit şi ai cunoscut şi tu forţa purificatoare, liniştitoare pentru suflet şi întăritoare a suferinţei. Acum este momentul în care poţi singur să te convingi de adevărul învăţăturii lui Schopenhauer”[75].
Observăm din această preţuire reiterată în scrisorile sale, că se considera un emul al lui Schopenhauer şi că filosofia lui va fi marcată fundamental de opiniile acestuia.
Tot dintr-o scrisoare adresată lui Carl, pe data de 6 aprilie 1867, aflăm că autorul muncea foarte mult dar că, în acelaşi timp, îşi dorea să schimbe mereu cadrul însă și să se odihnească: „Mâna care toată ziua scrie, ochiul care de dimineaţa până seara vede hârtii albe înnegrindu-se, doreşte sau o variaţie sau odihnă”[76].
Din această ultimă scrisoare citată aflăm că autorul a trecut prin marea „osteneală şi îngrijorare”[77] de a scrie bine, pentru că l-a complexat încercarea de a avea „un stil de bună calitate”[78].
Aminteşte aici şi de anxietăţile[79] din preajma marilor examene ale vieţii noastre, cât şi despre viziunea de ansamblu[80] pe care o avem într-un anume domeniu, atunci când ne prezentăm la un examen pregătit minuţios.
Se plânge însă de ritmul „îngrozitor”[81] pe care îl trăieşte în munca sa de cercetare, fiindcă „cele o sută de cărţi întinse în faţa mea pe masă sunt tot atâţia cleşti care trec prin foc nervul gândirii independente”[82].
Autorul era conştient de cele două boli stagnante, care pot cauza neplăceri omului dedicat cercetării: supralicitarea intelectuală cât şi cea fizică[83].
Însă el credea, în mod eronat, că creştinismul a adus ruptura între cunoaşterea intelectuală şi eforturile fizice[84], sciziune necunoscută antichităţii păgâne.
Adevărul lui Nietzsche e unul întors, pentru că creştinismul ortodox propune, de fapt, îmbinarea armonioasă dintre asceză şi erudiţie, pentru că de aceea avem metanii şi post, alături de citiri duhovniceşti şi rugăciunea inimii. Exerciţiul fizic trebuie să se îmbine în mod fericit cu eforturile duhovniceşti ale curăţirii noastre de patimi şi ale luminării noastre.
Finalul scrisorii exprimă un regret continuu al lumii academice, din păcate: „nu putem umbla niciodată îndeajuns de independenţi pe drumurile noastre”[85].
Tot aici, autorul vorbeşte despre reţete personale şi nu despre reţete universale în ceea ce priveşte modul cum ne trăim viaţa[86].
Din scrisoarea către Erwin Rohde, trimisă la 3 noiembrie 1867 de la Naumburg, aflăm că se bucura atunci când erau apreciate scrierile sale[87] dar că îi displăceau „bătrânii păianjeni”[88] ai filologiei, adică profesorii filologi consideraţi expiraţi sau improprii meseriei lor de către autor.
Însă nu se considera umilit de postura sa de filosof care merge pe urmele lui Schopenhauer[89]. Lua viaţa în serios şi se bucura când vedea că şi alţii fac acelaşi lucru[90]. Se consola cu amintirile plăcute petrecute alături de prietenii săi, atunci când era departe de aceştia[91].
Din toate aceste mănunte înţelegem că Nietzsche se considera un bun prieten şi un om care preţuia ceea ce e valoros în oameni.
La Naumburg se simţea singur, fără prieteni şi muncea din greu[92]. Era melancolic: „Aşa că simt, adesea, nevoia să rumeg iarăşi trecutul şi, adăugând acest condiment, să fac prezentul digerabil”[93].
Din finalul scrisorii de faţă aflăm că pe atunci era „canonier al batalionului 21”[94], deci că se înrolase în armată.
Într-o altă scrisoare către Erwin, din 1-3 februarie 1868, autorul ironizează crearea lumii în 6 zile[95], neputând să îşi ascundă aversiunea faţă de creştinism.
Tot aici îi mărturiseşte acestuia că trăieşte o stare interioară de înstrăinare sufletească, alături de o frică puternică, fapt pentru care e determinat „să privească lucrurile cu o seriozitate pe care acestea n-o merită”[96].
Îşi caracterizează viaţa drept una „incomodă, consumată însă ca fel intermediar, neapărat utilă. Este un permanent apel la energia unui om şi acţionează îndeosebi ca antidoton contra scepticismului paralizant”[97].
Era într-o continuă descoperire a caracterului propriu[98] şi de aceea înţelegea că are „o anume orientare foarte precisă”[99] în studiile sale ştiinţifice.
Conştientiza în mod profund faptul, că era atras de literatura antică, pentru că era atras de „eternul uman”[100] dar, pe de altă parte, era supărat pe sine, pentru că nu îşi cumpănea timpul cum trebuie, pentru ca să termine „cele mai urgente lucruri”[101] legate de cariera lui.
I se spulberau din ce în ce mai mult iluziile, numite de către el „castele de nisip”[102], prin aprofundarea filosofiei schopenhauriene[103].
Concepea foarte repede proiecte de cercetare, dar se simţea neajutorat când venea vorba de ducerea lor la bun sfârşit, lucru pe care şi noi îl trăim din plin:
„Pe cât de prezent îmi este materialul în cap şi inimă, pe atât de departe este elaborarea lui: îmi lipsesc sute de lucruri – timp, cărţi, prieteni buni, momentele de saturaţie şi de elevaţie; şi fiecăreia din aceste lipsuri trebuie să-i adaug şi faptul că oricare are puterea de a mă împiedica să lucrez”[104].
Din scrisoarea către Paul Deussen, din octombrie 1868, aflăm că autorul credea, că nu putem să facem critica unei realităţi dacă nu o înţelegem:
„În general nu se poate scrie critica unei concepţii despre lume: o pricepi sau n-o pricepi, un al treilea punct de vedere îmi este de neînţeles. Cineva care n-a simţit mireasma unui trandafir nu va putea, fireşte, să spună ceva critic despre acest lucru”[105].
Dintr-o altă scrisoare adresată către Erwin, de la Leipzig, scrisă pe 22 şi 28 februarie 1869, aflăm că autorul sărbătoarea, într-un mod propriu, ziua de naştere a lui Schopenhauer[106].
Din această scrisoare aflăm că autorul, deşi era invitat la diverse reuniuni, suferea de o mare singurătate interioară şi se temea de faptul, ca mondenităţile să nu îl priveze de regăsirea interioară [107].
E prima scrisoare în care îşi descrie singurătatea ca pe nişte nori cenuşii [108] şi, unde se pune, în mod acut, problema gustului personal al omului de geniu.
Aceste lucruri le-a scris pe data de 22 februarie 1869. În data de 28 februarie 1869, când scrie partea a doua a scrisorii de faţă, îi mărturiseşte lui Erwin că va merge să se întâlnească, pentru prima oară, cu…Franz Liszt[109].
Se simţea însă ca o găină care cotcodăceşte în public, când era vorba despre întruniri publice, unde auditoriul nu e de calitate[110], pentru că simţea ridicolul situaţiei de a fi aplaudat fără să fie înţeles.
Spre finalul scrisorii accentele singurătăţii sale sunt exprimate şi mai tăios: „În momentul de faţă trăiesc risipit şi avid de plăceri într-un disperat carnaval premergător marii miercuri a cenuşii, a profesiunii, a filistinismului. Toate acestea mă afectează profund – dar niciunul dintre cunoscuţii mei de aici nu a observat ceva. Ei se lasă orbiţi de titlul de profesor şi îşi imaginează că aş fi cel mai fericit om de sub soare”[111].
Se simţea singur, neîntrebat, neînţeles. Şi-ar fi dorit să locuiască împreună cu Erwin şi să facă un cuplu muzical, atâta timp cât erau virtuozii aceluiaşi instrument[112]. Tocmai de aceea se simţea nefericit şi considera că şi prietenul său e nefericit pentru faptul că nu pot fi împreună[113].
În scrisoarea către Carl, din 11 aprilie 1869, autorul se plânge de povara „datoriei zilnice” cu care se confruntă orice profesor[114], de faptul că a ajuns puţin filistin[115] dar îi mărturiseşte acestuia că nu se simte „om din turmă”[116].
Era conştient de rolul său de profesor formator de caractere, conform spuselor sale: „dorinţa, speranţa mea plină de îndrăzneală este să fac să pătrundă în ştiinţa mea un sânge proaspăt şi să transfer asupra ascultătorilor mei acea seriozitate schopenhaueriană, întipărită pe fruntea acestui nobil bărbat”[117]; dar şi de valoarea pe care o are posteritatea unui om genial, care a trudit pentru alţii: „dacă ne e dat să ne ducem viaţa până la capăt, să încercăm s-o folosim în aşa fel, încât ceilalţi să-i binecuvinteze valoarea”[118].
În prima scrisoare către Richard Wagner, datată: 22 mai 1869, vedem un Nietzsche care admiră pe omul genial căruia îi scrie şi care îl aliniază pe Wagner lui Schopenhauer[119].
În această scrisoare autorul vorbeşte despre teoria celor puţini, a paucilor [120], care numai ei îl înţeleg pe omul de geniu, considerându-se unul dintre admiratorii puţini ai lui Wagner [121].
Şi autorul îi mărturiseşte lui Wagner, că el şi Schopenhauer i-au dat să înţeleagă „modul german de a lua viaţa în serios…[şi] contemplarea aprofundată a acestei existenţe atât de enigmatice şi de grave”[122].
Scrisoarea luată în discuţie e semnată protocolar – fiind prima de acest gen a epistolarului său – conţinând formularea: „cel mai fidel şi devotat discipol şi admirator, dr. Nietzsche, prof. la Basel”[123].
Într-o nouă scrisoare către Carl acesta îşi manifestă poziţia sa fermă contra vegetarianismului ca regulă generală, pentru că îl consideră „o violentă răzvrătire împotriva naturii”[124].
El considera că „firile productive spiritual şi cu o viaţă afectivă intensă trebuie să consume carne”[125], neînţelegând rolul postului în viaţa personală. Tot în această scrisoare, el îi caracterizează, în mod depreciativ, pe ţărani şi pe brutari, numindu-i: „mecanisme digestive”[126].
Avem aici o ironie tipic intelectualistă, nedreaptă şi neadevărată, care vrea să instaureze ideea că mintea este folosită numai de către intelectuali, când adevărul e că fiecare om gândeşte, raţionează în modul său propriu şi potrivit cu înclinaţiile şi responsabilităţile proprii. Faptul că gândim mai mult sau mai puţin nu ne face automat mai mult sau mai puţin oameni, ci oameni de o calitate mai mare sau mai redusă.
Respecta eroismul marilor genii culturale [127] şi se bucura de faptul că Wagner era un geniu potrivit definiţiei schopenhauriene[128].
În finalul scrisorii îşi exprimă bucuria pentru faptul că studenţii săi vin ca să îl audieze cu multă atenţie şi să îi ceară sfatul[129].
Într-o altă scrisoare, tot către Carl, din 7 noiembrie 1870, găsim mărturia autorului, cum că s-a „aruncat în ştiinţă cu o adevărată poftă” [130], dar că a fost bolnav de dizenterie[131].
Dar în această scrisoare aflăm un amănunt important despre modul cum Nietzsche se vedea pe sine, pentru că el credea că încă nu e matur pentru creaţii mature: „nu doresc nimic mai mult decât să-mi fie lăsat timpul necesar pentru a mă maturiza ca lumea şi apoi să pot produce ceva din plin”[132].
Îşi dorea să rămână un filozof cu mintea întreagă şi se considera un luptător pentru cultura poporului german[133].
În scrisoarea către Erwin, din 29 martie 1871, autorul vorbeşte iarăşi despre rolul suferinţei şi al dezamăgirilor în viaţa unui filosof şi îşi exprimă crezul, cum că trebuie să îşi păstreze sângele rece în momentul când e pus în aşteptare [134].
Avea nopţi când nu dormea deloc [135], trăia „stări de spirit depresive şi nedefinite”[136] dar şi unele „foarte elevate”[137]. Renunţând treptat la filologie, cât şi la poezie, Nietzsche se acomodează cu filosofia, dorind să aibă încredere în sine în spaţiul filosofiei[138].
Deşi se vede fără „nicio busolă în domeniul cunoaşterii”[139] filosofice, mărturiseşte însă, că e liniştit şi sigur în viaţa sa[140].
Toată munca sa de cercetare îl împlineşte în mod organic: „nu mai învăţ acum nimic, care să nu-şi găsească de îndată un loc în vreun colţişor al lumii lucrurilor deja ştiute”[141].
Însă îşi denumeşte tot acest efort de cercetare în domeniul filosofic drept o insomnie spirituală, care are la bază orgoliu şi nebunie [142].
Profesoratul şi-l vedea ca pe ceva auxiliar şi provizoriu în viaţa sa[143], dar îşi dorea nespus se mult să fie sănătos şi să scape de „nervi şi insomnie, hemoroizi şi gust de sânge în gură”[144].
Din începutul scrisorii către Carl, datată: 18 noiembrie 1871, aflăm că Nietzsche avea conştiinţa că are o „presimţire surdă a viitorului”[145] prin viaţa sa dedicată filosofiei. În această scrisoare îl anunţă pe prietenul său că a terminat cartea sa Naşterea tragediei şi, din ceea ce scrie, înţelegem că avea conştiinţa că aceasta e o carte nemuritoare, atâta timp cât graficianul care îi făcea vinietele cărţii se făcea părtaş „la o bucăţică de nemurire”[146], prin aceea că i-a ilustrat cartea.
Sfârşitul scrisorii ne prezintă amănunte despre un fel de iniţiere demonică a autorului, prezentată în mod nebulos:
„Am sărbătorit botezul demonilor la Jacob Burckhardt[147], în camera lui; el s-a alăturat actului meu de consacrare şi am aruncat amândoi în stradă două pahare imense de vin bun de Rhône. Cu secole în urmă, am fi fost suspectaţi de vrăjitorie…”[148].
În scrisoarea din 21 decembrie 1871 îi mărturiseşte lui Erwin că a îndrăznit multe în finalul Naşterii tragediei, dar că s-a simţit bine făcând acest lucru[149]. Ştia că scrierea sa e scandaloasă şi că o să producă indignare aprigă, dar tocmai aceste aspecte îi aduceau satisfacţie [150].
După ce a petrecut o săptămână în compania lui Wagner, a înţeles că muzica trebuie să aibă profunzime dionisiacă şi de aceea dorea o cultură nouă, cu muzicalitate interioară [151].
Tot lui Erwin Rohde, în februarie 1872, îi spune că e de acord cu părerea lui Burckhardt, cum că o carte serioasă „trebuie să dobândească o anume notorietate”[152].
Deci credea în faptul, că o cartea bună are nevoie de cea timp pentru a intra în conştiinţa lumii, însă nu dorea ca prietenii săi să facă recenzii la cartea sa[153].
Lui Carl, pe data de 5 octombrie 1872, îi spune că locuieşte retras de oameni, care îi par drept „umbrele platonice din faţa paşterii”[154] sale şi, totodată, era conştient de faptul că scrisoarea sa e aproape ilizibilă[155].
Din scrisoarea către Erwin, datată: 25 octombrie 1872, aflăm că autorul aflase de fapta profesorului Usener, care spusese la un curs al său, că Nietzsche, prin cartea publicată, ar fi „mort din punct de vedere ştiinţific”[156].
Ba, mai mult, 10 luni de zile nimeni din lumea academică nu a spus nimic despre cartea sa, pentru că „toţi cred, într-adevăr, că sunt atât de superiori lucrării mele, încât nu merită să strice un cuvânt pe ea”[157].
Tot de aici observăm faptul, că autorul ştia că e considerat cumva „pe jumătate ţicnit”, însă, la rândul său, îi considera, între ghilimele, sănătoşi pe cei care îl detestau. El considera, că faptul de a denigra e singura consolare a detractorilor săi [158], a acestor omuleţi care cotcodăcesc [159].
Găsim însă aici şi o confirmare a modului profund în care autorul nostru privea disputele: „mie îmi place, mai ales, să ascult tonul de fond, vuind adânc, ca o cascadă puternică”[160].
Spre sfârşitul scrisorii luate în discuţie, autorul se declară lehamisit de faptul că nu e înţeles în demersurile sale, însă e bucuros de asentimentul lui Wagner faţă de lucrările sale[161]. De aceea îi scrie lui Erwin:
„În ce mă priveşte, pentru un spectator ca Wagner aş renunţa la orice cununi de onoare pe care le-ar putea dărui prezentul; iar dorinţa de a-l satisface pe Wagner mă stimulează mai mult şi mai intens decât orice altă instanţă de putere. Căci are o greutate – şi spune totul, şi ce-i place şi ce nu, iar pentru mine joacă rolul unei adevărate conştiinţe, care pedepseşte şi răsplăteşte”[162].
În scrisoarea către Wagner, din noiembrie 1872, se plânge de faptul că e discreditat de către grupul profesoral al universităţii din Basel şi că universitatea are de suferit din cauza cărţii pe care a editat-o, pentru că nu se mai înscrisese niciun student la el[163].
Însă, dacă era îndurerat profund de ceea ce se întâmpla cu sine pe plan profesional, scrisorile pe care le primea de la Wagner îl entuziasmau „până la a sări în sus de bucurie”[164].
Apologia lui Erwin faţă de Naşterea tragediei i-a dat încredere în sine lui Nietzsche, mărturisind că l-a încercat îndoiala faţă de demersul său scriitoricesc[165].
Domnişoarei Malwida von Meysenburg autorul îi scrie pe 20 decembrie 1872 şi din scrisoarea către ea aflăm că nu îi plăcea faptul cum ieşea în fotografii[166].
Din scrisoarea scrisă în 5 aprilie 1873 şi trimisă lui Carl aflăm că acesta intuia cum se simte prietenul său numai din grafia pe care o aveau scrisorile acestuia: „resimt o bucurie deosebită atunci când văd trăsăturile libere şi puternic avântate ale grafiei tale, căci ele îmi dezvăluie totul despre tine în momentul actual”[167].
Din această scrisoare aflăm că au existat oameni care au atacat scrierea lui Erwin, cât şi pe sine, dar şi pe Wagner, şi că autorul era dezgustat de nebunia şi ura acestora[168].
Tot lui Carl, într-o scrisoare din 1 aprilie 1874, îi scrie că vede în sine „sfială şi melancolie”[169] şi că nu caută decât „o oarecare libertate, un oarecare aer de viaţă autentică”[170].
Muncea mult şi seara era moleşit[171]. Şi-ar fi dorit „ceva mai multă minte pe lângă o inimă mai bogată”[172].
Ştia – aflăm din finalul scrisorii – că despre scrierile sale contemporanii săi spuneau, că sunt: „obscure şi incomprehensibile”[173] şi îi mărturiseşte lui Carl, că se îndoieşte că ar putea să trăiască fără prieteni[174].
În a doua scrisoare către Malwida [2 ianuarie 1875], autorul îşi exprimă bucuria că a compus Imnul prieteniei, o compoziţie muzicală de 15 minute[175] şi îi precizează crezul său, cum că muzica „revelează constantele unui caracter”[176].
Considera faptul de a trăi un lucru „teribil şi primejdios”[177] şi dorea să ajungă bătrân, pentru că numai o viaţă îndelungată te face să reuşeşti ceva anume[178].
Îl panicau visele[179]. Aflăm acest amănunt din scrisoarea expediată pe 28 februarie 1875 către Erwin, din care emană şi un puternic simţ al profitării de persoanele notabile[180]. Tot din această scrisoare aflăm că avea probleme cu ochii[181] şi că se simţea transformându-se într-un castelan izolat în propria lui fortăreaţă[182].
La auzul veştii că Romundt – probabil unul dintre cunoscuţii săi – vrea să se convertească la romano-catolicism, autorul afirmă că se simte rănit de această veste şi că o resimte ca pe cel mai mare rău care i se putea face [183].
Pentru că nu îi înţelegea sau nu îi accepta alegerea, autorul îl numeşte pe Romundt un om „mânat de intenţii…obscure”[184] şi „un veleitar în curs de transformare”[185], ba chiar un nebun, ce ar „trebui tratat cu băi reci”[186].
Însă găsim aici două afirmaţii foarte interesante ale lui Nietzsche, care pun sub semnul întrebării nihilismul religios al operei sale, pentru că, prin ele, se defineşte drept un om stăpânit de modul protestant de a vedea lucrurile, chiar dacă el se dezicea pe fiecare zi de creştinismul protestant instituţionalizat.
În prima dintre ele vorbeşte la modul superlativ despre spiritul protestant luteran: „Bunul şi curatul nostru aer protestant! Nicicând nu am simţit mai intens decât acum dependenţa mea foarte profundă de spiritul luteran…[şi de aceste] genii eliberatoare”[187].
În a doua se declară un om cu o misiune specială în domeniul credinţei, chiar dacă el era un nihilist religios: „consider că reprezint nişte valori sacre şi sunt profund ruşinat atunci când mă întâmpină bănuiala că aş avea într-un fel de-a face cu acest mod catolic de existenţă, pentru mine fundamental detestabil”[188].
Înţelegem de aici că autorul nostru trăia spiritul protestant la propriu şi considera protestantismul o eliberare a spiritului, negându-i însă latura sa instituţională.
Eliberarea pe care o trăia era aceea de sub hegemonia romano-catolică, pe care o numeşte, de două ori în această scrisoare, stafie[189].
Era dezamăgit de „natura nesinceră, linguşitoare”[190] a prieteniei şi cerea de la sine precauţie[191].
În scrisoarea către Wagner, din 24 mai 1875, la ziua de naştere a maestrului, autorul elogiază viaţa dramatică a acestuia[192], însă observa că ea „se îndreaptă cu grabă şi năvăleşte spre un ţel”[193].
Din scrisoarea către Carl, trimisă pe 21 iulie 1875, aflăm că nu suporta retorismul[194], afectarea discursului, şi nici limba franceză, considerată de către el: „prea zgomotoasă şi oficială”[195].
Malwidei însă, pe 11 august 1875, îi vorbeşte despre vulnerabilitatea sa în faţa durerii[196] iar lui Carl îi elogiază instinctul prieteniei[197].
Din această ultimă scrisoare citată, datată 13 decembrie 1875, aflăm că Nietzsche era din ce în ce mai convins de „lipsa de valoare a vieţii şi…[de] caracterul înşelător al tuturor ţelurilor”[198], convingere de influenţă budistă[199], însă, totodată, aflăm că el nega „amalgamul modurilor [de înţelegere n.n.] iudeo-creştine”[200] referitoare la sensul vieţii, pentru că şi-a „adunat cândva o aversiune”[201] faţă de creştinism.
E pentru prima dată explicit în ceea ce priveşte aversiunea sa faţă de creştinism, etichetând-o drept o delimitare pe considerente personale.
Tot de aici aflăm că percepea cunoaşterea ca pe un ritm personal, care nu poate fi accelerat nicidecum:
„Mă exersez pentru a mă dezvăţa de graba voinţei de a cunoaşte; de boala de care suferă toţi savanţii şi din aceeaşi cauză le scapă admirabila calmare a oricărei înţelegeri dobândite”[202].
Autorul vedea în Carl pe omul care ştia să participe la bucuria lui[203] iar faţă de Malwida nutrea o iubire specială, pentru că o considera „un fel de alter ego de ordin superior”[204] şi îi cerea să se poarte faţă de el ca o mamă, pentru că avea nevoie de o astfel de maternitate pe care confidenta sa i-o putea dărui[205].
Din scrisoarea lui către Erwin, datată 23 mai 1876, descoperim un Nietzsche atent la nuanţele cărţii, atunci când aceasta i-a atras atenţia[206] şi care îi cerea prietenului său, ca să nu-şi mai şlefuiască stilul în care scrie[207]. Era foarte atent la modul în care era scrisă o carte şi nu suporta exprimările largi, greoaie[208].
Faţă de Wagner autorul se autocaracterizează ca temperament răbdător şi ca încasator de dureri[209], în scrisoarea expediată către el pe data de 27 septembrie 1876. Deşi era bolnav, nu bolile îl indispuneau, ci oamenii, însă prietenii săi îl ajutau şi îl menajau[210].
Lui Carl Fuchs îi mărturiseşte că a vărsat lacrimi din cauza scrisorii sale[211] iar lui Paul Dassen, în luna lui august 1877, că a suferit dureri mari de cap[212].
Îşi exprimă duioşia faţă de amintirea lui Erwin[213], în scrisoarea către acesta din 28 august 1877 iar în scrisoarea către Reinhart von Seydlitz admitea faptul, că nu îi plăceau femeile isterice[214].
Mathildei Maier însă, în finalul scrisorii către ea, din 15 iulie 1878, Nietzsche îşi exprimă în mod brutal motivaţiile pentru care şi-a autoimpus singurătatea: „trăiesc în singurătate pentru mulţi ani de aici înainte, până când, maturizat şi desăvârşit îmi va fi permis (şi probabil va trebui) să mă întorc ca filozof al vieţii. […]
Vedeţi că am atins un grad de sinceritate la care nu mai suport decât relaţiile omeneşti cele mai pure. Evit semiprietenii şi partizani, adepţi nu doresc. Fiecare să-şi rămână numai propriul şi adevăratul său adept!”[215].
Singurătatea sa autoimpusă avea o dublă motivaţie: pe de o parte dorea să aprofundeze problemele filosofice şi să scrie despre ele iar, pe de altă parte, nu suporta jumătăţile de măsură într-o relaţie. Observăm, din ultima propoziţie citată anterior, că în domeniul filosofiei nu dorea să îşi facă adepţi, ci împărtăşea convingerea, că fiecare trebuie să îşi urmeze propriul mod de a vedea lucrurile.
Din scrisoarea către Peter Gast [5 octombrie 1879] aflăm că autorul nostru nu îşi mai înţelegea notiţele pe care şi le-a făcut odinioară din cauza ilizibilităţii scrisului său[216].
Tot de aici aflăm că îl admira pe Luther[217], însă cu amendamentele că „obiceiul oribil, orgolios, plin de fierea invidiei, al lui Luther, de a azvârli înjurături drăcoase, care nu se simţea bine dacă nu putea să scuipe cu furie asupra cuiva, m-a îngreţoşat prea mult”[218] şi că a fost un „duşman turbat al ţăranilor (pe care îi lăsa să fie bătuţi de moarte ca nişte câini turbaţi…”[219].
În scrisoarea din 14 ianuarie 1880 către Malwida, pe care o prezintă ca ultima faţă de ea[220], autorul vorbeşte despre „teribilul şi aproape neîncetatul martiriu al vieţii”[221] sale şi despre presimţirea apropriatei sale morţi prin „apoplexia salvatoare”[222].
În mijlocul vieţii sale dureroase, pe care o considera ascetică[223], autorul spune că a dobândit „multă limpezire şi netezire sufletească”[224] şi că pentru aceasta nu mai are nevoie „nici de religie, [şi] nici de artă”[225]. Era mândru de ceea ce simţea în fiinţa sa[226] şi se considera un om care şi-a „împlinit opera vieţii”[227].
Considera că a impulsionat pe alţii „spre elevarea caracterului, spre împăciuire şi gânduri drepte”[228] şi că mărturia sa este una fără falsificări[229].
Tot de aici aflăm că nu mai ştia nimic despre Wagner de trei ani de zile, că era conştient de prăpastia dintre năzuinţele amândurora şi aflase că Wagner ar fi scris împotriva sa[230].
Considera că adevărul trebuie să iasă la iveală[231], îşi susţinea pe mai departe recunoştinţa faţă de Wagner[232] iar, pe soţia acestuia, o caracterizează aici drept „cea mai simpatică femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea”[233].
Din finalul scrisorii către Malwida aflăm că autorul se percepea pe sine ca pe un „tânăr bătrân”[234], „care nu e supărat pe viaţă, deşi trebuie să [îşi] dorească sfârşitul ei”[235].
Din scrisoarea către Gast [18 iulie 1880] aflăm că se simţea în subterana fiinţei sale încercând să găsească ieşirea[236]. Din când în când răsuna în el „un ecou al muzicii lui Chopin[237]”[238]. A conştientizat că nu se mai iubea pe sine pentru că nu mai iubea nici pe alţii[239].
Lui Franz Overbeck [30 iulie 1981] îi vorbeşte despre atracţia sa faţă de gândirea lui Spinoza[240], pentru că acesta „face din cunoaştere afectul cel mai puternic”[241].
Sub înrâurirea filosofiei spinoziste autorul nostru devine un nihilist şi mai violent, pentru că nega libertatea voinţei, finalitatea, ordinea etică a universului, lipsa de egoism şi răul[242].
Avea nevoie tot timpul de cer senin[243] şi aici apare prima confesiune a faptului, că începuseră crizele psihice în viaţa sa, „crize foarte grele – şase la număr, de câte două şi trei zile”[244].
Scriindu-i lui Gast [14 august 1881] îi vorbeşte despre o inflamaţie oculară, pentru că „plânsesem prea mult în timpul plimbărilor mele, dar nu cu lacrimi sentimentale, ci cu lacrimi de jubilaţie; în acelaşi timp cântam şi spuneam aiureli, încercând un nou mod de a privi, cu care îi preced pe ceilalţi”[245].
Această scrisoare către Peter Gast conţine un pasaj concentrat, foarte expresiv din punctul nostru de vedere, în care îşi exprimă modul cum simţea singurătatea din jurul lui şi reacţia interioară la pierderile succesive de prieteni, şi pe care îl cităm acum: „Au existat, într-adevăr, clipe şi perioade întregi din viaţa mea (d. ex. anul 1878), în care un cuvânt energic de îmbărbătare, o strângere de mână aprobativă mi s-ar fi părut o mângâiere a mângâierilor – şi tocmai atunci m-au lăsat baltă toţi cei pe care credeam că mă pot bizui şi care ar fi putut să-mi facă acel bine.
Acum nu mai aştept nimic şi nu mai simt decât o uimire turbure, de pildă, când mă gândesc la scrisorile pe care le primesc acum – toate sunt atât de nesemnificative, nimeni nu şi-a făcut gânduri în legătură cu mine – ceea ce mi se spune este respectabil şi binevoitor, dar vine de departe, departe, departe. Până şi dragul nostru Jacob Burckhardt mi-a scris o scrisoare descurajată şi reţinută”[246].
Tot din această scrisoare aflăm că renunţase la cântatul la pian[247] şi că urmărea să îşi procure o maşină de scris tocmai de la inventatorul acesteia din Copenhaga[248].
Din scrisoarea către Lou von Salomé [10 iunie 1882] aflăm că se simţea „lipsit de experienţă şi de exerciţiu” în acţiunile practice[249] şi că era încurcat atunci când era pus să îşi justifice acţiunile, pentru că „de ani de zile nu am fost niciodată în situaţia de a explica sau justifica vreo acţiune a mea faţă de oameni. Îmi ţin cu plăcere ascunse planurile; despre faptele mele n-are decât să vorbească toată lumea!”[250].
Într-o altă scrisoare către Peter Gast [13 iulie 1882] apar din nou lacrimile, de data aceasta la citirea poeziei Către durere: „n-am fost niciodată în stare s-o citesc fără lacrimi: răsună ca un glas pe care încă din copilărie l-am tot aşteptat şi aşteptat”[251].
Înainte să apară Ştiinţa voioasă îi scrie lui Erwin şi îl avertizează că poate nici el nu v-a suporta chipul pe care şi l-a prezentat în această carte[252].
Nietzsche era conştient de faptul, că ultima sa lucrare „va îndepărta pe mulţi de mine cu spaimă”[253]. De aceea, scriindu-i lui Burckhardt pe un ton ceremonios-ironic [august 1882], îi spune că această ultima scriere este „prea personală şi, ca tot ce este personal, [este], de fapt, comică”[254].
Tot aici, găsim o altă frază importantă, care exprimă transformările existenţiale din viaţa autorului: „am atins un punct [în existenţa mea n.n.] în care trăiesc cum gândesc şi poate că între timp am şi învăţat să exprim cu adevărat ceea ce gândesc”[255].
Scriindu-i lui Lou [august 1882] – despre care lui Gast îi scrisese că nu are cu ea relaţii amoroase ci e numai prietena lui[256] – o roagă să fie ea însăşi, adică să se emancipeze de propriile ei lanţuri[257].
Lui Heinrich von Stein [decembrie 1882] îi va afirma conştiinţa că înţelege „mai mult din arta limbajului decât le este posibil germanilor s-o facă”[258], considerându-se un semi-german, pentru că, după mamă, avea descendenţă polonă[259].
Dar pe 11 februarie 1883, autorul îi destăinuie lui Franz Overbeck că se simte rău: „Iarăşi creşte în jurul meu întunericul; am sentimentul că la un moment a fulgerat – că un foarte scurt interval am fost cu totul în elementul meu şi în lumina mea. Acum asta a trecut. Cred că merg iremediabil spre pieire, afară de cazul că s-ar întâmpla ceva, dar nu ştiu deloc ce anume”[260].
Se considera un om care are un simţ în plus faţă de alţii[261] şi acest simţ era resimţit ca „o teribilă sursă de suferinţe”[262].
Îi mărturiseşte lui Franz şi faptul că impută multor oameni că sunt cauza mizeriilor sale[263] şi că trăieşte, la nivel interior, „o povară atât de grea de amintiri chinuitoare şi urâte”[264].
Iar una dintre amintirile sale dureroase era aceea „că mama a spus odată că sunt o ruşine pentru mormântul tatălui meu”[265]. Şi continuă să îi destăinuie, într-un mod tranşant, durerile sale prietenului său:
„Sub ochii mei întreaga mea viaţă s-a desfăcut în bucăţele: această viaţă neliniştitoare, ţinută în secret…Am fost întotdeauna expus celor mai cumplite hazarduri – sau, mai curând: eu sunt cel care a făcut din orice hazard o grozăvie”[266].
Lui Carl, pe 28 iunie 1883, îi vorbeşte despre Zarathustra, ca despre cartea în care poate observa zborul voinţei sale[267]. Pentru că, „dincolo de toate acele cuvinte simple şi stranii se află latura mea cea mai profund serioasă şi întreaga mea filozofie[268]”.
Era conştient însă şi de faptul, că „nu există nimeni care ar fi în stare să facă ceva în felul acestui Zarathustra”[269].
Malwidei, în luna august 1883, îi spune însă că trebuie să impunem cu forţa, în mod autoritar, idealul nostru de om altora[270].
Observăm din finalul acestei scrisori modul exclusivist în care gândea Nietzsche relaţiile, acceptând ca prieteni pe cei care sunt de acord cu idealul lui de viaţă şi decretându-i drept duşmani pe cei care se manifestă în mod contrar acestuia[271].
Şi lui Gast îi vorbeşte despre Zarathustra, afirmând că „se află acolo incredibil de multe elemente de viaţă şi suferinţă personale, pe care nu le înţeleg decât eu – unele pagini mi s-au părut de-a dreptul sângerânde” [272].
În scrisoarea către Erwin, din 22 februarie 1884, apar alte amănunte despre modul în care autorul îşi percepea ultima scriere: „Există un soi de prăpastie a viitorului şi ceva înfiorător, în special în jubilaţia cărţii. Se află acolo tot ceea ce-mi este propriu fără model, comparaţie sau predecesor; cine a trăit odată ceea ce există acolo, acela revine cu altă faţă spre lume”[273].
Ba, mai mult, Nietzsche considera că prin Zarathustra a „adus limba germană la punctul desăvârşirii ei”[274], demersul său fiind „al treilea pas”[275], după Luther[276] şi Goethe[277].
Îşi compara stilul de a scrie cu „un dans; [văzându-l ca pe n.n.] un joc al simetriilor de orice fel, precum şi un salt dincolo de aceste simetrii şi o luare a lor în batjocură. Demersul acesta ajunge până la selecţia vocalelor”[278].
Din scrisoarea către Franz Overbeck, datată: 23 februarie 1887, aflăm despre întâlnirile sale importante cu marii oameni ai literaturii universale care i-au punctat viaţa.
Astfel întâlneşte opera lui Schopenhauer la 21 de ani, la 35 pe a lui Stendhal[279] iar cel mai recent – şi asta îi transmite prietenului său – a făcut cunoştinţă cu opera lui Dostoievski[280], în limba franceză, pe care, citindu-l prin prisma instinctului înrudirii a trăit o bucurie extraordinară [281].
În scrisoarea din 7 martie 1887, expediată către Gast, se plânge că nu a reuşit să aibă nici măcar adversari ai cărţilor sale[282], pentru că „de 15 ani încoace n-a apărut despre niciuna din cărţile mele nicio recenzie bine gândită, temeinică, la obiect şi de specialitate”[283].
Malwidei, pe 12 mai 1887, îi vorbeşte de Omenesc, prea omenesc ca despre o carte din care răzbate modul dur în care se comportă cu sine pentru a scrie.
Tocmai de aceea îi spune acesteia: „nimic nu-i agasează pe oameni mai mult decât să transpară ceva din severitatea şi duritatea cu care cineva se autotratează şi s-a autotratat, din supunere faţă de cel mai autentic ideal al său”[284].
Din scrisoarea către Hippolyte Taine, scrisă pe data de 4 iulie 1887 aflăm cum se raporta autorul la cititorii săi: „Ştiţi, probabil, că sunt un pustnic şi nu mă prea preocup de cititori şi de faptul de a fi citit; totuşi de la vârsta de 20 de ani (acum am 43) nu mi-au lipsit niciodată câţiva cititori admirabili şi foarte devotaţi mie (au fost întotdeauna bărbaţi în vârstă), printre ei, de exemplu, Richard Wagner, bătrânul hegelian Bruno Bauer, onoratul meu coleg Jacob Burckhardt şi acel poet elveţian, pe care-l consider drept singurul poet german în viaţă, Gottfried Keller”[285].
Astfel observăm că Nietzsche se raporta în mod fundamental la cititori reali, profunzi a operelor sale şi nu la cititori anonimi.
Pentru el contau oamenii care îl puteau înţelege, care ar fi fost la rândul lor implicaţi în aceleaşi experienţe şi nu cititorii care ar fi privit în mod distant cărţile sale.
În scrisoarea din 27 octombrie 1887, către Gast, îl găsim pe autorul nostru tratându-şi iritarea, provocată de rămânerea unui os de peşte în gât, cu Montaigne [286].
Finalul scrisorii din 11 noiembrie 1887 către Erwin conţine o altă confesiune dureroasă a autorului, din care înţelegem adânca sa dramă interioară: „Am acum în spate 43 de ani şi sunt la fel de singur ca atunci când eram copil” [287].
Din scrisoarea către Burckhardt, scrisă pe data de 14 noiembrie 1887, aflăm că şi Genealogia moralei era văzută de către autor ca un castron cu „lucruri dure şi greu digerabile”[288]. Aici găsim faptul că Burckhardt şi Taine[289] erau consideraţi drept cei doi cititori de top ai lui Nietzsche [290].
În a doua scrisoare către Georges Brandes, din 19 februarie 1888, aflăm că Nietzsche se considera un om fundamental pentru cultura noilor germani [291]: „am oferit noilor germani cărţile cele mai substanţiale, mai trăite şi mai independente, dintre cele pe care în general le-au avut; după cum îmi imaginez că ele înseamnă şi pentru propria mea persoană un eveniment capital în criza judecăţilor de valoare”[292].
Ultima scrisoare a prezentei ediţii e una specială, adresată lui August Strindberg[293] pe data de 7 decembrie 1888, însă nu prima către el[294], după cum rezultă din începutul scrisorii prezente.
Nietzsche a văzut la Strindberg o „psihologie dură”[295], caracterizând opera Tatăl a acestuia drept o capodoperă [296].
Lui Strindberg îi vorbeşte prima dată despre Ecce Homo şi îi spune că prezenţa acestuia în viaţa lui nu e un hazard [297].
În finalul scrisorii, autorul se declară drept psiholog [298] şi afirmă că este „destul de puternic pentru a rupe în două istoria umanităţii”[299]; această afirmaţie orgolioasă a lui Nietzsche fiind ultima repertoriată de către noi în această lucrare.
În concluzie, am găsit un Friedrich Nietzsche foarte atent la detalii, suferind, conştient de valoarea operei sale dar, în acelaşi timp, având accente anitcreştine puternice şi fiind foarte exclusivist în ceea ce îi priveşte pe oamenii apropiaţi sieşi.
Epistolarul său ne dă detalii puţine despre modul cum îşi concepea lucrările dar fixează cumva atmosfera în care apăreau cărţile sale şi, mai ales, dezamăgirea că ele nu sunt percepute la reala lor valoare.
Cele mai pregnante lucruri care ne-au rămas în urma citirii aprofundate a epistolarului său au fost singurătatea şi durerea lui pe tot parcursul vieţii sale, singurătate şi durere asumate şi suportate cu ajutorul prietenilor dar, mai ales, cu ajutorul scrisului.
[1] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, selecţie, trad. din lb. germ. şi prefaţă de Amelia Pavel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 107.
[2] Idem, p. 109. Lipsa de timp este mărturisită şi în scrisoarea din 5 decembrie 1861, către mama sa Franziska şi către sora sa Elisabeth, cf. Idem, p. 111. A se vedea şi Idem, p. 156: „Seara trupul e vlăguit şi obosit şi-şi caută devreme cuibul. Şi aşa merg lucrurile fără oprire şi repaus de la o zi la alta. Unde rămâne aici loc pentru reculegere şi contemplare necesare muncii ştiinţifice!”.
[3] Idem, p. 107.
[4] Idem, p. 108.
[5] Idem, p. 110. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Schumann.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 111.
[8] Idem, p. 112.
[9] Ibidem. În scrisoarea din decembrie 1864, scrisă de la Bonn, către mamă şi soră, autorul îşi va exprima din nou bucuria faţă de zilele speciale, faţă de zilele de sărbătoare în care se simte bine: „Îmi plac nopţile de revelion şi zilele de naştere”, cf. Idem, p. 118. Considera astfel de zile ca momente oportune pentru introspecţie şi pentru întărire personală în cadrul familiei, cf. Idem, p. 118-119.
[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Liszt.
[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wagner.
[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.
[13] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 112.
[14] Idem, p. 112-113.
[15] Idem, p. 112.
[16] Idem, p. 113.
[17] Idem, p. 114.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem. Citatul ca atare: „scriu o lucrare de mari dimensiuni despre Theognis; alegerea a fost liberă. M-am cufundat într-o mulţime de presupuneri şi fantezii, totuşi socotesc că voi realiza lucrarea cu acribie filologică şi în modul cel mai ştiinţific cu putinţă”.
În Idem, p. 117, în scrisoarea către Rudolf Buddensieg, scrisă pe 12 iulie 1864, autorul spune că lucrarea despre Theognis din Megara o scrie în limba latină şi că va avea peste 60 de coli.
[20] Idem, p. 115.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 116.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 116-117.
[25] Idem, p. 117.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Theognis_of_Megara.
[29] Idem, p. 116 şi 118.
[30] Idem, p. 118.
[31] Ibidem.
[32] Idem, p. 119.
[33] Ibidem.
[34] Idem, p. 120.
[35] Ibidem.
[36] Idem, p. 120-121.
[37] Idem, p. 121.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Idem, p. 122.
[42] Idem, p. 123.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem.
[46] Idem, p. 124.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Idem, p. 125.
[51] Ibidem.
[52] Idem, p. 125-127.
[53] Idem, p. 127.
[54] Idem, p. 128.
[55] Ibidem.
[56] Idem, p. 129.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arthur_Schopenhauer.
[60] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 129.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem.
[63] Idem, p. 130.
[64] Ibidem.
[65] Ibidem.
[66] Idem, p. 133.
[67] Idem, p. 134.
[68] Idem, p. 137, 138, 157, 163, 164, 167, 168, 171.
[69] Idem, p. 138.
[70] Idem, p. 139.
[71] Ibidem.
[72] Idem, p. 140: „nu pot să numesc studiul tău teologic altfel decât o cădere”, îi scria el lui Paul Deussen. Tot în această pagină: „mă necăjesc când mă gândesc la teologia ta”.
[73] Idem, p. 139.
[74] Idem, p. 141.
[75] Ibidem.
[76] Idem, p. 143.
[77] Idem, p. 144.
[78] Ibidem. Citatul in extenso: ceea ce „mi-a pricinuit cea mai mare osteneală şi îngrijorare: este stilul limbii mele germane. […] Îmi cad solzii de pe ochi: prea multă vreme am trăit în nevinovăţie stilistică.
Imperativul categoric: Trebuie să scrii şi vei scrie m-a trezit. Într-adevăr, am căutat ceea ce n-am căutat niciodată din anii gimnaziului încoace şi, anume, să scriu bine şi iată, dintr-o dată, mi-a înţepenit tocul în mână. Nu mai puteam scrie şi m-am supărat. În acest timp îmi bubuiau în urechi recomandările stilistice ale lui Lessing, Lichtenberg, Schopenhauer.
A fost pentru mine întotdeauna o consolare faptul că aceste trei autorităţi susţin la unison că este greu să scrii bine, că de la sine nimeni nu are un stil de bună calitate; trebuie să te trudeşti şi să spargi lemnele groase ca să-l dobândeşti”.
[79] Ibidem.
[80] Ibidem.
[81] Idem, p. 145.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem.
[84] Ibidem.
[85] Idem, p. 146.
[86] Ibidem.
[87] Idem, p. 148.
[88] Ibidem.
[89] Idem, p. 150.
[90] Idem, p. 151.
[91] Ibidem.
[92] Ibidem.
[93] Ibidem.
[94] Idem, p. 152. Din Idem, p. 154, aflăm că rolul său de canonier consta în aceea de a fi un mesager călare al armatei: „Nu ai dreptul să fii mândru atunci când eşti considerat cel mai bun călăreţ din cei 30 de recruţi?”.
[95] Idem, p. 152-153.
[96] Idem, p. 153.
[97] Ibidem.
[98] Ibidem.
[99] Idem, p. 155.
[100] Ibidem.
[101] Ibidem.
[102] Ibidem.
[103] Ibidem.
[104] Idem, p. 155-156.
[105] Idem, p. 158.
[106] Idem, p. 159.
[107] Idem, p. 160.
[108] Ibidem.
[109] Idem, p. 160-161.
[110] Idem, p. 161: „nu am nici cel mai mic chef să cotcodăcesc ca o găină în public…[când] aceşti domni fraţi ai mei întru Wagner sunt din cale-afară de proşti şi scriu într-un chip respingător”.
[111] Ibidem.
[112] Ibidem.
[113] Idem, p. 162.
[114] Idem, p. 163.
[115] Ibidem. Filistin = om mulţumit de sine, făţarnic, laş, mărginit, cf. *** DEX, ed. 1998, p. 379.
[116] Ibidem.
[117] Ibidem.
[118] Ibidem.
[119] Idem, p. 164.
[120] Paucus (3) adj. [pl. pauci, ae, a] [lat.] = puţin, puţin numeros, cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. cit., p. 950.
[121] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 164.
[122] Idem, p. 165.
[123] Ibidem.
[124] Idem, p. 166.
[125] Ibidem.
[126] Ibidem.
[127] Idem, p. 167.
[128] Idem, p. 168.
[129] Ibidem.
[130] Idem, p. 169.
[131] Ibidem. Dizenterie = boală infecţioasă contagioasă, care se manifestă sub formă de ulceraţii intestinale şi dureri abdominale violente şi diaree cu sânge, cf. *** DEX, ed. 1998, p. 312.
[132] Idem, p. 170.
[133] Ibidem.
[134] Idem, p. 171.
[135] Ibidem.
[136] Idem, p. 172.
[137] Ibidem.
[138] Ibidem.
[139] Ibidem.
[140] Ibidem.
[141] Ibidem.
[142] Ibidem.
[143] Ibidem.
[144] Ibidem.
[145] Idem, p. 173.
[146] Idem, p. 174.
[147] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_Burckhardt.
[148] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 175.
[149] Idem, p. 176.
[150] Ibidem.
[151] Ibidem.
[152] Idem, p. 178.
[153] Idem, p. 179.
[154] Idem, p. 180
[155] Ibidem.
[156] Idem, p. 182.
[157] Idem, p. 182-183.
[158] Idem, p. 183.
[159] Ibidem.
[160] Ibidem.
[161] Idem, p. 184.
[162] Ibidem.
[163] Idem, p. 185.
[164] Idem, p. 186.
[165] Ibidem. Citatul la care facem referire: „Întotdeauna este plăcut să citeşti că astfel de lucruri sunt dovedite şi de altcineva. Din când în când devii suspicios chiar faţă de tine însuţi, atunci când toţi specialiştii sunt la unison în duşmănoasă contradicţie cu tine”.
[166] Idem, p. 187-188.
[167] Idem, p. 190.
[168] Idem, p. 191.
[169] Idem, p. 192.
[170] Ibidem.
[171] Idem, p. 193.
[172] Ibidem.
[173] Idem, p. 194.
[174] Ibidem.
[175] Idem, p. 195.
[176] Ibidem.
[177] Idem, p. 196.
[178] Ibidem.
[179] Ibidem.
[180] Ibidem. Referindu-se la primarul din Bayreuth: „Doar n-ai să ceri o locuinţă modestă. Sora mea se străduieşte să găsească ceva pentru ea şi pentru mine, dar până acum încă fără succes”.
[181] Idem, p. 197. Acelaşi lucru aflăm şi în Idem, p. 209: „o duc foarte prost cu ochii”.
[182] Ibidem.
[183] Ibidem.
[184] Idem, p. 198.
[185] Ibidem.
[186] Ibidem.
[187] Ibidem.
[188] Ibidem.
[189] Idem, p. 197 şi 198.
[190] Idem, p. 198.
[191] Ibidem.
[192] Idem, p. 199.
[193] Ibidem.
[194] Idem, p. 202.
[195] Ibidem.
[196] Idem, p. 203.
[197] Idem, p. 204.
[198] Ibidem.
[199] Ibidem.
[200] Ibidem.
[201] Ibidem.
[202] Idem, p. 205.
[203] Idem, p. 206.
[204] Ibidem.
[205] Idem, p. 207: „Una dintre cele mai relevante teme pe care am intuit-o pentru prima dată prin intermediul dvs. este aceea a dragostei materne fără legătura fizică dintre mamă şi copil; este una dintre cele mai minunate revelaţii ale caritas [iubirii n.n.]. Dăruiţi-mi ceva din această iubire, prea stimata mea prietenă şi socotiţi-mă drept un fiu care are nevoie – ah, câtă nevoie – de o astfel de mamă!”.
[206] Idem, p. 208.
[207] Idem, p. 209.
[208] Ibidem: „există ceva greoi în asocierea folosită adesea de tine între adjectivele mai lungi şi participii”.
[209] Idem, p. 210.
[210] Ibidem.
[211] Idem, p. 211.
[212] Idem, p. 213.
[213] Idem, p. 214.
[214] Idem, p. 217.
[215] Idem, p. 221.
[216] Idem, p. 223.
[217] Ibidem.
[218] Idem, p. 224.
[219] Ibidem.
[220] Idem, p. 225.
[221] Ibidem.
[222] Ibidem. Apoplexia este trauma în care se produce „pierderea bruscă a cunoştinţei şi a sensibilităţii, cauzată de obicei de o hemoragie cerebrală, cf. *** DEX, ed. 1998, p. 52.
[223] Ibidem.
[224] Ibidem.
[225] Ibidem.
[226] Ibidem: „Observaţi că sunt mândru de asta; efectiv, abia totala izolare m-a făcut să descopăr propriile mele resurse de ajutorare”.
[227] Ibidem: „Cred că mi-am împlinit opera vieţii, desigur în felul cuiva căruia nu i se acordă timp”.
[228] Ibidem.
[229] Ibidem: „Nicio durere n-a fost şi nu va fi în stare să mă ducă la ispita de a da o falsă mărturie asupra vieţii, aşa cum o recunosc eu”.
[230] Ibidem.
[231] Ibidem.
[232] Idem, p. 226.
[233] Ibidem.
[234] Ibidem.
[235] Ibidem.
[236] Ibidem.
[237] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fr%C3%A9d%C3%A9ric_Chopin.
[238] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 226.
[239] Idem, p. 227.
[240] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baruch_Spinoza.
[241] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 228.
[242] Ibidem.
[243] Ibidem.
[244] Ibidem.
[245] Idem, p. 229.
[246] Ibidem.
[247] Idem, p. 229-230.
[248] Idem, p. 230.
[249] Idem, p. 231.
[250] Ibidem.
[251] Idem, p. 232.
[252] Idem, p. 233.
[253] Ibidem.
[254] Idem, p. 234.
[255] Ibidem.
[256] Idem, p. 232.
[257] Idem, p. 234-235.
[258] Idem, p. 238.
[259] Ibidem.
[260] Idem, p. 239.
[261] Ibidem.
[262] Ibidem.
[263] Ibidem.
[264] Ibidem.
[265] Ibidem.
[266] Idem, p. 240.
[267] Idem, p. 242.
[268] Ibidem.
[269] Ibidem.
[270] Idem, p. 244.
[271] Ibidem.
[272] Idem, p. 246.
[273] Idem, p. 247.
[274] Ibidem.
[275] Ibidem.
[276] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.
[277] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 247. A se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.
[278] Ibidem.
[279] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Stendhal.
[280] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.
[281] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 252. Lui Peter Gast îi scrie cam acelaşi lucru: „Cu Dostoievski mi s-a întâmplat la fel ca, mai înainte, cu Stendhal: contactul cel mai întâmplător cu putinţă, o carte pe care o deschizi într-o librărie, necunoscut şi autorul – şi instinctul trezit brusc, care-ţi semnalează aici o persoană apropiată”, cf. Idem, p. 254.
[282] Idem, p. 254.
[283] Ibidem.
[284] Idem, p. 257.
[285] Idem, p. 259. În scrisoarea către Georges Brandes, datată 2 decembrie 1887 – un alt cititor aparte al lui Nietzsche – apare o înşiruire de nume asemănătoare acesteia, nume care reprezintă pe cititorii săi speciali. Sunt numiţi aici: Jacob Burckhardt, Hans von Bülow, H. Taine, Keller, Bruno Bauer şi Richard Wagner, cf. Idem, p. 263.
[286] Idem, p. 259-260. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_de_Montaigne.
[287] Idem, p. 262.
[288] Ibidem.
[289] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Hippolyte_Taine.
[290] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 263.
[291] Idem, p. 266.
[292] Ibidem.
[293] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/August_Strindberg.
[294] Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, ed. cit., p. 267.
[295] Ibidem.
[296] Ibidem.
[297] Idem, p. 268.
[298] Ibidem.
[299] Ibidem.
