Cu și despre epistolarul lui Platon

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

Vol. I

***

4. 3. Platon cel din scrisori sau vorbirea despre sine către alţii

Pe cele 13 scrisori rămase de la Platon le vom discuta din punctul de vedere al confesiunilor despre sine, despre modul cum el credea că a fost receptat de către diverşi oameni, ca să vedem gradul de cunoaştere de sine al lui Platon exhibat în epistolarul său[1].

În S1, Platon se declară nedreptăţit de către Dionysios[2], în slujba căruia fusese, finalul scrisorii arătând că aceasta e un fel de revanşă binevoitoare la adresa acestuia: „Rămâi cu bine şi încredinţează-te că te-ai purtat aşa de rău cu noi; asta te va face să te porţi mai bine cu alţii”[3].

E ironic la adresa destinatarului[4] şi îi mărturiseşte că s-a simţit mai jos decât un cerşetor, atunci când a fost concediat, pentru că „am fost concediat mai ruşinos decât se cuvenea chiar unui cerşetor, cu porunca să pornesc pe mare”[5].

S2 are acelaşi destinatar[6] şi chiar dintru început Platon se declară confidentului său drept un om, care se conformează propriilor sale principii[7].

Iar această afirmaţie e făcută ca o contrapondere la mărturiile lui Kratistolos şi Polyxenos, care nu pot fi ascultate, cărora nu trebuie să li se dea crezare de către confidentul său[8].

Din acest indiciu aflăm că Platon avea inamici, care îi răstălmăceau poziţiile în faţa altor prieteni comuni şi că acesta dorea să rezolve neconcordanţele cu cel dezinformat prin intermediul corespondenţei[9].

Astfel înţelegem că Platon ţinea să se prezinte în mod real, obiectiv confidentului său şi metoda epistolară era văzută ca mijlocul cel mai la îndemână de restaurare a adevărului despre sine.

Dacă Platon spune adevărul despre sine altuia, atunci, în mod implicit, şi nouă ne cere să îl credem pe cuvânt în tot ceea ce spune.

Şi nu este, în acest sens, citirea unei corespondenţe private, post-factum, o extindere a acestei intimităţi şi la noi?  Cu siguranţă că da.

Platon ne spune în S2 şi motivul pentru care doreşte ca prietenia cu destinatarul acestei scrisori să rămână în adevărul ei: pentru că prietenia dintre ei doi nu va fi uitată nici în viitor[10].

Astfel Platon ne spune că a fost atent la adevărul despre sine pentru că a crezut în posteritatea sa. Şi atunci când îţi ştii valoarea propriilor tale lucrări eşti atent nu la faptul de a-ţi cosmetiza posteritatea ci la acela de a o reda în mod apriat celor de după tine.

De aceea Platon se considera în categoria oamenilor de valoare, a oamenilor cumsecade, şi pentru el omul cumsecade trebuie să lase în urma sa un „bun renume”[11].

Grija sa pentru buna impresie socială e şi o grijă pentru filosofie, căci „părerea adevărată pe care lumea şi-o va face despre filosofie va atârna de felul cum ne-om purta noi”[12].

Platon îi reaminteşte confidentului său faptul că el nu l-a ajutat ca să capete trecere în faţa mulţimii pe măsura priceperii sale filosofice[13].

Ca şi în S1, şi S2 vorbeşte despre neîncrederea oamenilor puternici ai zilei în el şi în valoarea sa pentru cultura filosofică. Zvonurile şi denigrările la adresa sa îl însoţeau peste tot[14].

De aceea îi spune destinatarului scrisorii că va cinsti numai pe cel care îl cinsteşte şi are plăcere de doctrina sa filosofică[15]; destinatar care e numit aici drept fiul lui Dionysios şi al Doridei[16].

Citirea cărţilor filosofice trebuie să ducă la împrietenirea cu ele dar şi cu sine [17], în sensul că filosofia e cea care îi leagă pe expeditor şi pe destinatar. Pentru că, accentuează autorul, iniţierea în filosofie se face în zeci de ani şi aprofundarea ei devine un mod de a fi [18].

Platon însă pledează în S2 pentru oralitate şi pentru învăţarea pe dinafară a preceptelor filosofice mai degrabă decât pentru scrierea lor[19].

Şi, pentru că, după toate probabilităţile[20], confidentul său îi cerea ca să-i vorbească despre doctrina referitoare la zei, Platon îi spune că nu a scris niciodată despre acest lucru, pentru că nu trebuie să afle profanii astfel de lucruri [21].

Vehemenţa cu care a pledat pentru a nu scrie nimic despre teologia păgână, care sta la baza filosofiei sale se vede şi din aceea, că spre sfârşitul lui S2 îi cere confidentului său ca să ardă această scrisoare, ca să nu se afle nimic despre teologia sa referitoare la zei: „Scrisoarea aceasta, după ce vei citi-o şi reciti-o de multe ori pune-o pe foc” [22].

S3 se referă la alte ponegriri ale sale, de aceasta dată venind din partea lui Filistide[23].

De aceea îi cere lui Dionysios [destinatarul lui S3] să îi ia apărarea în faţa celor care îl calomniază[24].

Însă îl caracterizează în termeni duri pe acesta, considerându-l că era nechibzuit [25] pe vremea când îi slujea şi consideră că a fost constrâns de multe scrisori ca el să îi slujească [26].

Platon, aflăm tot din S3, intervine pe lângă Dionysios pentru Dion, ca să-l apropie la curtea sa[27]; Dion fiind un prieten al lui Platon[28].

Însă destinatarul scrisorii se comportă ca un neruşinat cu Dion, extorcându-l de avere [29]. De aceea, îi mărturiseşte el, s-au răcit relaţiile sale cu destinatarul scrisorii [30].

Platon renunţă la o prietenie din cauza neprincipialităţii ei şi îşi mărturiseşte, deopotrivă, o parte din ezitările pe care le-a trăit pe când îi slujea lui Dionysios[31].

Cunoscând caracterul impulsiv al lui Dionysios, Platon ezita să îi spună acestuia adevărurile dure sau lucrurile care ieşeau din schema gândirii lui.

Acest gen de minciuni prin omisiune ţineau însă de buna relaţionare cu Dionysios, însă, pe de altă parte, erau un mod obiectiv de raportare vizavi de caracterul său nestatornic.

Finalul lui S3 însă pune degetul pe rană, pentru că autorul afirmă faptul că Dionysios este însăşi una dintre persoanele care îl bârfesc în mod constant [32] şi îl somează să treacă „de la minciună la adevăr”[33] în relaţia cu sine şi cu societatea în care activează.

S4 este un elogiu adus virtuţilor şi destinatarul ei este Dion Siracuzanul[34]. Platon pledează pentru adevăr, dreptate şi generozitate ca virtuţi în care trebuie să exceleze un adevărat om[35] şi îl sfătuieşte pe Dion ca să accepte să fie ales drept succesor al lui Dionysios[36] la conducere. Finalul lui S4 vorbeşte despre importanţa amabilităţii în relaţiile dintre oameni şi despre cât de multe neplăceri aduce aroganţa[37].

S5 îl are ca destinatar pe regele Perdiccas al Macedoniei[38] şi ea are drept subiect central datoria de a da sfat, de a sfătui pe cel care îţi cere acest lucru[39].

În scrisoarea aceasta însă apare o mărturisire tranşantă despre sine, căci Platon se declară un orator şi un înţelept neînţeles de către poporul său, pentru că – spune el, vorbind despre sine la persoana a treia – : „Platon s-a născut prea târziu în patria lui şi a apucat poporul îmbătrânit (în rele) şi obişnuit de către înaintaşii săi cu un fel de viaţă în cea mai mare măsură potrivnic concepţiei sale de Stat”[40].

De aceea crede că nu-şi poate ajuta naţiunea cu experienţa sa, trăind din plin sentimentul zădărniciei de a-şi sfătui propriul popor[41].

Din acest motiv întâlnim aici un Platon dezamăgit de neputinţa de reformare a propriului său popor şi, ca lucru subsidiar, dezamăgit că nu poate să fie de ajutor nimănui în mod fundamental.

S6 are trei destinatari: Hermias, Erastos şi Corsicos [42] şi problema centrală e păzirea ştiinţei adevărate, conform notei traducătorului nostru, aceasta fiind filosofia[43].

El îi recomandă pe Erastos şi Corsicos, ucenici ai săi, lui Hermias, pe care nu l-a cunoscut în mod fizic, cerându-i să şi-i facă prietenii lui[44].

Şi, pentru ca acordul dintre ei trei să fie şi mai fundamentat, Platon îi roagă să jure pe Dumnezeu că vor duce o viaţă filosofică, viaţă în cadrul căreia se cunoaşte Dumnezeu, „cu limpezimea de care sunt în stare oamenii luminaţi”[45].

S7 îi are drept destinatari pe rudele şi pe prietenii lui Dion[46] şi, în primele rânduri ale scrisorii, le mărturiseşte acestora că este la curent cu concepţia de viaţă şi cu dezideratele lui Dion[47]. Poate să vorbească despre acestea pentru că „le cunoaşte prea bine”[48].

Însă găsim aici şi un prim pasaj confesiv, pentru că Platon le mărturiseşte confidenţilor săi, că în tinereţe avea ambiţia ca să devină politician[49].

Dar l-au scârbit o serie de fapte petrecute în societatea contemporană sieşi [50], pentru că şi-a dat seama că nu poate găsi cu uşurinţă „prieteni sinceri” [51] şi „partizani devotaţi”[52] cu ajutorul cărora să poată conduce un stat [53].

Platon vorbeşte despre starea de fapt a vremii sale cu multă pătrundere dar, în acelaşi timp, se vede excedat de degradarea morală a societăţii în care trăia:

„Legile şi moravurile se stricau şi răul sporea în aşa măsură că pe mine, care odată fusesem plin de un aşa de neostoit avânt pentru viaţa politică, priveliştea aceasta ce îmi arăta cum toate se năruie în toate părţile m-a făcut, în cele din urmă, să ajung năuc” [54].

Reticenţa sa faţă de politică creşte, pentru că, mărturiseşte el, „am înţeles că toate statele sunt rău ocârmuite”[55], fapt pentru care s-a orientat spre „adevărata filosofie”[56] în defavoarea lumii politice.

Însă, devenind filosof, a înţeles că politica nu poate fi făcută fără contiguitate cu filosofia şi că un adevărat politician este un om care se îndeletniceşte cu filosofia[57].

Dar, pentru ca să trăieşti filosofic, trebuie să fii un om al cumpătării şi nu al opulenţei[58].

Fiindcă societatea care își petrece timpul numai în trândăvie şi lubricitate ajunge să fie condusă doar de către oameni improprii ei[59], care „nu rabdă nici măcar să audă cuvântul: guvern de dreptate şi egalitate”[60].

Însă Dion, care devine discipolul lui Platon, înţelege foarte repede apologia acestuia pentru dreptate şi pentru o viaţă cumpătată, fapt pentru care „a izbutit să se facă din ce în ce mai nesuferit acoliţilor regimului tiranic”[61].

Pentru ca să aibă un aliat, Dion îl convinge pe Dionysios ca să îl cheme la sine pe Platon [62], lucru despre care am aflat încă din S1.

Platon dă curs invitaţiei lui Dionysios cu gândul ca să îl convingă pe acesta că trebuie să devină un conducător filosofic.

El pleacă spre Italia mânat de idealul de a crea un conducător şi un stat filosofic, după cum mărturiseşte în mod deschis în S7: „a biruit gândul că, dacă vreau să-mi înfăptuiesc concepţiile mele despre o adevărată constituţie de stat era, într-adevăr, de ajuns să duc la convingerile mele pe un singur om ca să-mi pot împlini idealul” [63].

Nu acestea erau însă toate motivele lui Platon. Sub paravanul acestui ideal utopic stăteau însă dorinţa de a nu se face de ruşine că nu e un om practic [64], dar şi pentru a nu i se strica reputaţia de filosof, în sensul că ar fi putut fi acuzat, că din cauza „huzurului sau de teamă”[65] nu a dat curs invitaţiei[66].

După trei luni de stat în Italia la curtea lui Dionysios, Platon e martor la acuzarea nedreaptă a lui Dion de conspiraţie împotriva lui Dionysios şi la modul cum acesta a fost „surghiunit în chip ruşinos”[67].

Dionysios însă îl reţine pe Platon cu forţa lângă el[68], după surghiunirea lui Dion, timp în care Platon încearcă să îi insufle tiranului Siciliei dorinţa după „o viaţă filosofică”[69].

S7 este o scrisoare fluviu, cu multe amănunte biografice şi cea mai extinsă dintre scrisorile platoniciene.

Tocmai de aceea vom sintetiza materialul scrisorii şi vom încerca să arătăm modul particular în care Platon vedea lucrurile din viaţa sa şi din contemporaneitatea lui.

În primul rând observăm importanţa sfatului de conştiinţă în viaţa lui Platon.

El da sfaturi oamenilor care aveau norme de viaţă şi care erau dispuşi să le împlinească [70]. Platon era de acord să îşi silească robii ca să îl asculte dar nu şi pe oamenii liberi[71].

În faţa situaţiei de a impune cu forţa o constituţie politică ideală, Platon prefera liniştea şi rugăciunea în faţa zeilor[72]. Pentru că, în concepţia lui de viaţă, omul trebuie să ajungă din ce în ce mai stăpân peste el însuşi[73] şi nu să promoveze o realitate politică cu forţa.

Un alt lucru important pentru Platon era prietenia filosofică, prietenia la nivelul ideilor şi a crezurilor personale [74]. Alături de prietenie, promovarea legii într-un stat şi nu a despotismului, este un alt punct în ordinea de idei a lui S7[75].

Aflăm de aici şi aceea că Dion „a avut o moarte de erou”[76], fiindcă a murit pentru idealuri personale şi naţionale[77] şi o astfel de moarte pentru idealuri nobile e socotită de Platon drept „sfântă şi frumoasă”[78].

După moartea lui Dion, Platon crede că locul unde trăiesc confidenţii săi este bântuit de un zeu sau de un duh rău, care se întovărăşeşte cu „nesocotirea legilor şi a zeilor…[dar, mai ales, cu] cutezanţa pe care o dă prostia neştiutoare, din rădăcinile căreia lăstăresc toate relele, prostie care acum, pentru a doua oară, a dat de râpă şi a prăpădit totul”[79].

Prin intermediul acestei afirmaţii tăioase percepem într-un mod direct marea sa dezamăgire vizavi de orânduirea socială în cadrul căreia trăia şi regretul profund pentru faptul, că nu putea să ajute, în mod efectiv, la ameliorarea filosofică a vieţii oamenilor.

Un alt lucru scos în relief de către Platon e acela că bunul simţ trebuie să-i determine pe învingătorii unei revolte de a nu se răzbuna pe cei învinşi[80].

Numai recunoaşterea drepturilor egale ale tuturor cetăţenilor unui stat asigură buna convieţuire între învingători şi învinşi[81].

Observăm că Platon era un observator cvasi-imparţial şi atunci când era vorba despre sine dar şi despre alţii în general. Însă ansamblul total al scrisorilor sale ne arată un Platon care îşi ştie interesele şi le apără în mod constant.

S7 nu iartă însă nici pe falşii filosofi sau pe falşii învăţăcei în ale filosofiei[82]. Aceştia nu se angajează în efortul zilnic de asimilare a filosofiei, dar aruncă vina pe maestru pentru neînţelegere şi nu pe ei înşişi[83].

Gestul lui Dionysios de a scrie o carte în care nu citează pe cei care l-au instruit în domeniul filozofiei e amendat prompt de către Platon[84].

Şi aceasta, pentru că Platon credea că numai spiritele de elită pot să aprofundeze un lucru, după ce au o mică iniţiere într-un domeniu, pe când ceilalţi ori se umplu de dispreţ faţă de filosofie, ori se înfumurează crezând că au ajuns foarte deştepţi [85].

O altă afirmaţie interesantă – şi care se verifică în modul său de raportare la teologia păgână în care credea – e aceea că oamenii serioşi, care au scris vreodată cărţi, s-au ferit să aştearnă în scris părerile lor despre probleme serioase[86], pentru că nimeni „n-a pus în scrierea sa gândurile care-i sunt cele mai scumpe, căci acestea zac ascunse undeva în cel mai frumos ungher al sufletului său”[87].

Cu alte cuvinte, Platon pledează pentru duplicitate scriitoricească şi face din literatură în general, cât şi din filozofie în special, din tratatele filosofice, nişte surse periferice ale gândirii autorilor lor.

Din această afirmaţie observăm că Platon punea accentul pe oralitate şi pe iniţierea îndelungată a ucenicilor săi, cărora le spunea marile adevăruri, pe când cărţile sale erau mijloace de falsificare ale realelor sale intenţii, dacă lucrurile importante rămâneau nespuse în mod voit.

Întorcându-se la gestul neprincipial al lui Dionysios de a scrie despre filosofie, dar şi despre filosofia lui, deşi vorbise cu el numai o singură dată[88], Platon ne arată părerea bună ce o avea despre sine, orgoliul că acesta nu poate să-i fie niciodată asemenea:

„Ei bine, dacă-şi închipuie că doctrina mea n-are valoare, va avea de furcă cu mulţi martori, care-s gata să afirme tocmai dimpotrivă, martori care în astfel de chestiuni sunt mult mai pricepuţi decât Dionysios”[89].

Începând de la acest punct se măreşte aplombul lui Platon în a-şi exprima resentimentele faţă de Dionysios [90] şi, din fiecare amănunt povestit în scrisoare, se observă că nu poate să accepte actele acestuia.

Finalul lui S7 îl elogiază pe Dion ca pe un erou al Siciliei omorât de „abisul prostiei, răutăţii şi lăcomiei lor”[91], a celor care nu i-au suferit virtuţile, şi le spune destinatarilor săi, că scrisoarea sa a urmărit înfăţişarea faptelor, care s-au petrecut cu el şi cu Dion[92].

S8 are aceiaşi destinatari dar problema primă, luată în calcul, este aceea a lui cum să ducem „o viaţă potrivită, cu adevărat, binelui”[93].

Şi în urma narării unor episoade din istoria lor recentă, Platon îi asigură că vrea să le spună părerea sa, slujindu-se „de o judecată dreaptă şi nepărtinitoare”[94].

Observăm că Platon îşi arogă şi aici statutul de om imparţial în a judeca anumite realităţi sociale şi, mai ales, pe acela de om care are o poziţie, în mod fundamental, identică cu adevărul tuturor.

Sfatul său în ceea ce priveşte forma de conducere e acela că trebuie să domnească regalitatea şi legea şi nu despotismul[95] iar în ceea ce priveşte viaţa socială aceasta trebuie să aibă fundamente filosofice, fapt pentru care trebuie să se acorde atenţie mai întâi sufletului, apoi trupului şi, în al treilea rând, bogăţiei[96].

S9 este destinată lui Arhytas din Tarent şi are în centrul ei ideea că viaţa noastră trebuie să slujească patriei, părinţilor, prietenilor şi, în ultimul rând, nouă înşine[97].

S10, o scrisoare şi mai scurtă decât antecedenta, e trimisă lui Aristodor şi din ea aflăm că viaţa filosofică sau omul de caracter trebuie să prezinte statornicie, devotament şi sinceritate, dar şi subtilităţile proprii acestei vieţi [98].

S11, având destinatar pe Laodamas, pune problema educaţiei şi instrucţiei pentru a conduce o cetate, pe când din S12, tot o scrisoare foarte scurtă şi trimisă lui Arhytas din Tarent, aflăm că Platon îşi verifica şi contempla scrierile cu multă grijă [99], deşi nu introducea niciodată în ele crezurile sale, lucrurile importante.

Ultima scrisoare îl are destinatar pe Dionysios, tiranul Siracuzei[100] şi are drept subiect instruirea lui Dionysios.

Aici îl vedem pe Platon preocupat de viitorul celor patru strănepoate ale sale şi de sumele de bani de care are nevoie ca să îşi îndeplinească toate problemele personale şi familiale[101].

Însă, spre sfârşitul epistolei apare un pasaj – care pentru unii comentatori e un indiciu că scrisoarea nu îi aparţine lui Platon[102] – însă, pentru noi, acesta ne arată că Platon scria cu dublă măsură: „mulţi mă roagă să le scriu şi nu pot cu uşurinţă să-i refuz pe faţă. Aşadar: epistola serioasă începe cu cuvântul Dumnezeu, iar celelalte cu zei”[103].

Şi epistola serioasă e cea care trebuia să fie cunoscută de către adepţii săi, pe când tratatele sale pentru marele public vorbeau despre lucruri periferice.

Iar posteritatea, înţelegem de aici, nu are de la Platon crezurile sale de prim rang, ci crezuri secunde, colaterale.

Finalul lui S13 indică, în mod încifrat, o posibilă eliminare materială a scrisorii: „Păstrează scrisoarea sau un rezumat din ea şi rămâi ceea ce eşti” [104].

Faptul că Platon era duplicitar şi, din acest motiv, şi-a ocultat crezurile sale profunde, reale, s-a observat în mod irefutabil, credem noi, din cele prezentate anterior.

Însă acest aspect al biografiei sale nu ne obturează puterea de a remarca poziţiile sale de echilibru în diverse probleme, cât şi modul său foarte corect de a vedea realizarea unor lucruri.

Remarcăm atenţia şi principialitatea lui Platon, pe de o parte dar, în acelaşi timp, şi modul orgolios de a se institui drept ultimă instanţă în materie de reflecţie.

Dacă ocultarea adevărului e un minus al posterităţii lui Platon, pentru că crezurile sale teologice ne sunt acum irecuperabile, vigilenţa însă, cu care se raporta la sine şi la cei din jurul său îl arată un om care se vedea pe sine şi pe alţii în limitele unei cugetări atente.

---

[1] Vom nota fiecare scrisoare cu litera S, urmată de numărul scrisorii şi textul pe care îl vom reda e cf. Platon, Scrisori, Dialoguri suspecte, dialoguri apocrife, trad., introd. şi note de Şt.[efan] Bezdechi, Ed. Iri, Bucureşti, 1996, p. 55-135.

[2] Idem, p. 55.

[3] Idem, p. 56.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 55.

[6] În ediţia românească nu apare destinatarul dar în originalul grec al Ep. 310. b. 3, cf. TLG, aflăm că e vorba despre acelaşi destinatar.

[7] Platon, Scrisori, Dialoguri suspecte, dialoguri apocrife, op.cit, p. 57.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem. Textul e următorul: „De aici înainte, după părerea mea, trebuie să adopţi procedeul următor: când unul umblă cu astfel de vorbe despre unul dintre noi, să mă întrebi prin corespondenţă”.

[10] Idem, p. 58**. În al doilea fragment, care vorbeşte despre viitor, aflat în această pagină – şi care este cel mai extins – Platon spune: „Îţi spun toate acestea cu intenţia de a-ţi arăta că odată cu moartea noastră nu vor fi trecute sub tăcere şi legăturile dintre noi. Aşa că e de datoria noastră să avem grijă de ele. Trebuie, pe cât se vede, să ne îngrijim şi de viitor”.

[11] Idem, p. 58-59.

[12] Idem, p. 59.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 60.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 61.

[17] Idem, p. 62.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 62-63.

[20] Textul care ne îndreptăţeşte să credem că i-a cerut să vorbească despre zei e cuprins în p. 60-61 al ediţiei din care cităm: „…nu ţi s-a lămurit îndestul firea Întâiului. Trebuie să-ţi explic aceasta pe ocolite, pentru ca, dacă scrisoarea păţeşte ceva sau pe mare sau pe uscat, cel ce va citi-o să nu înţeleagă”, cf. Idem, p. 60, după care urmează explicaţia în p. 60-61.

[21] Idem, p. 63.

[22] Idem, p. 63.

[23] Idem, p. 65.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 66.

[26] Idem, p. 67.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 68.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 68, 69. În termenii traducerii româneşti cuvintele lui Platon sunt următoarele: „Acestea sunt faptele care au făcut să se ivească între noi această prietenie lupească şi această neputinţă de a ne înţelege [este] datorită numai ţie”, cf. p. 69.

[31] Ibidem. Găsim aici textul: „Eu nu ţi-am spus atunci vorba ce-mi venea pe limbă, de teamă ca din pricina unui simplu cuvânt să nu-mi anulezi permisia de călătorie”.

[32] Idem, p. 70.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 71.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 72.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 73, corelată cu Idem, p. 144, n. 67.

[39] Idem, p. 73.

[40] Idem, p. 74.

[41] Ibidem. Textul e următorul: „Căci mai bucuros decât oricui altcuiva el [continuă vorbirea despre sine la persoana a treia n.n.] ar fi fost gata să dea, ca şi unui tată, acestui popor sfaturile de trebuinţă, dacă n-ar fi fost pe deplin încredinţat că şi-ar fi primejduit viaţa în zadar, fără să izbutească nimic altceva”.

[42] Idem, p. 75.

[43] Cf. Idem, p. 146, n. 82.

[44] Idem, p. 76.

[45] Idem, p. 77.

[46] Idem, p. 78.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 79.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 80.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 81.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 82.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 83.

[63] Idem, p. 84.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 85.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 86.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 87.

[71] Idem, p. 88.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 92.

[75] Ibidem. Citatul: „Părerea mea este: nici Sicilia, nici alt oraş să nu fie robit unor despoţi – asta e cel puţin părerea mea –, ci legii, căci această robire nu poate fi spre folosul nici al robitorilor, nici al robiţilor”. A se vedea şi p. 96: „dacă partidul la putere se arată mai respectuos faţă de legi decât cel învins, va domni peste tot bunăstarea, fericirea şi vor lipsi toate relele”.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 93.

[79] Idem, p. 94.

[80] Idem, p. 95.

[81] Idem, p. 96.

[82] Idem, p. 100-101.

[83] Idem, p. 101.

[84] Ibidem. Acelaşi lucru face şi în Idem, p. 106: „nu e în această scriere, după părerea mea, nimic temeinic care să dea dovadă de studii sau lecţii serioase”. Platon contestă demersul filosofic al lui Dionysios şi în Idem, p. 107.

[85] Idem, p. 102.

[86] Idem, p. 106.

[87] Ibidem.

[88] Idem, p. 107.

[89] Ibidem.

[90] A se vedea Idem, p. 107-114.

[91] Idem, p. 116.

[92] Ibidem.

[93] Idem, p. 117.

[94] Idem, p. 119.

[95] Idem, p. 120.

[96] Idem, p. 121.

[97] Idem, p. 125.

[98] Idem, p. 126.

[99] Idem, p. 129.

[100] Idem, p. 130.

[101] Idem, p. 132-133.

[102] Cf. Idem, p. 169, n. 272.

[103] Idem, p. 134.

[104] Idem, p. 135.