Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

Vol. I

***

4. 2. Puterile sufletului şi înţelegerea noastră în teologia Sfântului Teofan Zăvorâtul

Într-o carte a sa epistolară, Sfântul Teofan tratează funcţiile sufletului într-un mod sistematic vorbind despre cele trei feluri de acţiuni ale acestuia: gândurile, dorinţele şi simţirile[1].

El prezintă sufletul nostru într-un mod foarte dinamic, pentru că „sufletul se află într-o continuă mişcare şi nu este în stare să se oprească [numai] asupra unui singur lucru”[2] ca să-l înţeleagă.

Datorită dinamismului pe care îl trăieşte sufletul nostru, ne spune Sfântul Teofan, apare şi confuzia la nivelul gândurilor noastre[3].

Percepem foarte multe, pătrund foarte multe în fiinţa noastră şi ele ne bulversează. Însă tot ceea ce intră în noi, imaginaţia şi memoria le stochează ca pe o materie pentru gânduri[4], pe care gândirea noastră le va prelucra.

Referindu-se la dinamica gândirii, Părintele nostru afirmă că ea „vine din suflet şi lucrează potrivit legilor sufletului”[5].

Activitatea intelectuală a sufletului este o consecinţă a întrebărilor[6] pe care ni le punem şi căutăm să le găsim rezolvarea.

Dacă imaginaţia şi memoria stochează informaţia intrată din afară în fiinţa noastră, precizează foarte tranşant autorul nostru, numai intelectul e cel care raţionează, care gândeşte asupra lucrurilor şi care ajunge la anumite concluzii[7].

Căutând să ne dăm răspunsuri la întrebări ajungem la gânduri definite[8], clare.  Gândul clar intră în „arhiva  minţii” noastre, adică în memorie[9] şi va fi utilizat la nevoie.

Pentru ca să avem cât mai multe gânduri clare trebuie să ne trudim intelectual pentru a le obţine şi tot ceea ce am acumulat în mod clar, precis, Teofan numeşte cunoaştere a omului[10].

Ce spune el?: „Cu cât rezolvi mai multe probleme, cu atât vei avea gânduri şi mai clare asupra lucrurilor; cu cât ai mai multe idei de acest fel, cu atât vei avea o sferă mai largă a cunoaşterii”[11].

Bineînţeles că pentru Părintele nostru la cunoaşterea lucrurilor nu se ajunge de unul singur, în mod autonom, singularizându-te, ci ajutat de către Dumnezeu. Truda intelectuală de care vorbeşte el aici este o trudă împreună cu Dumnezeu pentru a înţelege diverse probleme care ne frământă.

Sfântul Teofan plasează deci intelectul deasupra memoriei şi a imaginaţiei în cadrul funcţiilor sufletului uman[12].

Eforturile noastre intelectuale vizează pentru el lămurirea noastră şi obţinerea unor adevăruri clare. Când nu ajungem la adevărurile clare pe care ni le dorim avem opinii şi presupuneri despre lucruri şi realităţi[13].

Iar, în cadrul unei întrebări, conchide că avem mai multe opinii şi presupuneri decât cunoştinţe clare[14].

Rodul înţelegerilor noastre reprezintă ştiinţa pe care o avem. Iar ştiinţa / cunoaşterea este pentru el „coroana muncii intelectuale a intelectului”[15].

De aceea, fiecare om şi, mai ales, cel credincios, „ar trebui să fie permanent angajat în probleme substanţiale de gândire asupra lucrurilor şi [să se ocupe cu] discutarea realităţii[16].

Sfântul Teofan doreşte să fim mereu conectaţi la probleme profunde, reale, la probleme care se vor cercetate şi înţelese neapărat şi la dinamica bulversantă a vieţii şi societăţii umane.

Trebuie să ne problematizăm continuu atâta timp cât sufletul nostru este într-o continuă atenţie la ceea ce se petrece în interiorul nostru şi împrejurul nostru.

Clarificările de sine sunt neapărate pentru că ele ni se impun de la sine, ca unii care existăm în mijlocul a diverse realităţi care se impun cugetării noastre.

Interacţiunea dintre mintea noastră şi realitate produce în spaţiul nostru mintal, spune Sfântul Teofan, o „mişcare continuă a imaginilor şi a noţiunilor fără să existe vreun scop sau ordine clară”[17] în curgerea gândurilor noastre.

Această mişcare perpetuă a gândurilor noastre duce la rătăcirea sau risipirea gândurilor, care nu e o virtute, ci o boală a capacităţii noastre intelectuale[18].

Confuzia, îngrămădirea de gânduri asupra puterii noastre de judecată nu e proprie minţii noastre dar ea a devenit endemică pentru noi, spune Sfântul Teofan, până într-atât, încât „este imposibil să găseşti o singură fiinţă capabilă să desfăşoare permanent o activitate efectivă de gândire”[19].

Împrăştierea gândurilor minţii noastre produce o „gândire sterilă şi rătăcitoare”[20], pentru că nu ne poziţionăm continuu asupra unui singur lucru pe care dorim să îl rezolvăm, să îl înţelegem. Până aici, Sfântul Teofan a discutat problema gândurilor noastre şi a puterii de judecată a omului.

Partea poftitoare a sufletului, de care se ocupă în continuare, e desemnată drept partea în care acţionează voinţa[21].

„La baza voinţei”, spune el, „se află zelul sau râvna setea de ceva[22], de a face un anume lucru. Ceea ce stimulează voinţa noastră este  nevoia de a avea/ de a face un lucru plăcut, folositor şi necesar.

De aceea, autorul nostru ne spune că stimulii voinţei „sunt plăcutul, folositorul şi necesarul; când acestea sunt prezente, zelul doarme, şi forţele active îşi pierd intensitatea şi dispar. Ele sprijină dorinţa, în timp ce dorinţa însufleţeşte zelul”[23].

Rolul părţii poftitoare, a poftei sufletului nostru este unul clar definit în interiorul nostru, pentru că „pofta are întotdeauna un obiectiv clar: o nevoie împlinită” [24], adică o nevoie de împlinit.

De aceea Părintele nostru consideră voinţa drept „stăpâna tuturor puterilor noastre şi a vieţii noastre întregi”[25].

Vorbind despre nevoile şi dorinţele pe care le avem, el le împarte în mentale, fizice, lumeşti şi sociale [26].

Dar, precizează că nevoile şi dorinţele noastre sunt personalizate, pentru că ele „nu se manifestă la fel în toţi oamenii, pentru că viaţa oamenilor nu se conturează în acelaşi fel”[27].

Privind deopotrivă gândurile şi sentimentele care ne animă, el ne spune că „sub aspect mintal, gândurile noastre sunt confuze, împrăştiate şi hoinare, în timp ce sub aspectul doririlor, manifestăm nestatornicie, dezordine, dorinţe egoiste şi suntem preocupaţi de acestea”[28].

Cu alte cuvinte, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne aminteşte că fără să avem o viaţă duhovnicească avem numai o interioritate dezordonată şi antropocentrică, care nu ne împlineşte.

Al treilea aspect pe care îl discută este inima şi relaţia ei cu tot ceea ce pătrunde în fiinţa noastră.

De aceea, acesta spune: „Tot ceea ce intră în suflet din exterior şi este modelat de către aspectul intelectual şi activ pătrunde în inimă; tot ceea ce sufletul observă din exterior trece de asemenea prin inimă. De aceea inima este numită centrul vieţii[29].

Inima simte tot ceea ce are legătură cu noi[30] şi „simte constant şi persistent starea sufletului şi a trupului, şi împreună cu acesta diferite impresii din faptele individuale ale sufletului şi trupului, de la lucrurile înconjurătoare cu care ia contact, din împrejurările exterioare şi, în general, din tot cursul vieţii”[31].

Tot ceea ce ne influenţează inima „produce în ea un sentiment unic, dar nu există cuvinte în limbajul nostru pentru a putea exprima aceste sentimente”[32].

Vrând să nu se înţeleagă faptul că inima suportă, în mod pasiv, tot ceea ce intră în fiinţa noastră[33], Sfântul Teofan spune în mod răspicat faptul, că inima „menţine…energia tuturor forţelor sufletului şi trupului”[34].

Râvna însăşi, „forţa motrice a voinţei vine din inimă”[35]. De aceea, când avem voinţa îndreptată spre cele rele, „patimile tiranizează inima mai mult decât orice”[36] altceva.

Din cele afirmate de către Sfântul Teofan observăm, că avem un mod de a percepe lucrurile personalizat, că avem dorinţe, idealuri, nevoi care ţin de specificul conformării noastre interioare.

Ba, mai mult, el spune că de la o anumită vârstă facem „aproape totul din obişnuinţă”[37], pentru că devenim oameni cu un anume mod de viaţă propriu.

Şi astfel, aflăm, vedem lumea în măsura în care facem eforturi de înţelegere a ei, pentru că viziunea noastră asupra lumii ţine de nivelul de înţelegere personală la care accedem.


[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, traducere din lb. engl. de Prof. Graţia Lungu Constantinescu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 42.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 42-43.

[4] Idem, p. 43.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 43-44.

[8] Idem, p. 44.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 45.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 46.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 47.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 49.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 50.

[29] Idem, p. 50-51.

[30] Idem, p. 51.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 51-52.

[33] Idem, p. 52.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 53.

[37] Idem, p. 48.

Did you like this? Share it: