Despre teoria vederii a episcopului anglican George Berkeley
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
A vedea
și
a fi văzut
vol. I
***
4. 4. Vederea în teoria vederii a lui George Berkeley
Lucrarea sa intitulată Eseu cu privire la o nouă teorie a vederii [publicată în 1708[1]] are drept scop „modul în care percepem prin văz distanţa, mărimea şi poziţia obiectelor”[2], adică vederea umană la nivel optic, în cadru deschis.
Iar prima afirmaţie importantă a eseului e aceea, că în cadrul vederii obiectelor de la distanţă, aprecierea obiectelor ţine de experienţa noastră anterioară şi nu e un act al simţurilor, adică al vederii directe, pe care o avem în acest moment[3].
Comutând discuţia de la vederea obiectelor la distanţă la înţelegerea vizuală a pasiunilor invizibile – formulă proprie autorului – în fiinţa umană, autorul afirmă că percepem o idee nemijlocită prin intermediul altei idei ajutătoare[4]:
„Astfel, de exemplu, pasiunile aflate în mintea unei persoane îmi sunt în ele însele invizibile. Pot totuşi să le percep prin văz, şi chiar dacă nu în mod nemijlocit cel puţin prin culoarea pe care ele o produc pe chipul său. Vedem adesea în privirea unui om ruşinea sau teama, percepând schimbările fizionomiei sale atunci când se înroşeşte sau devine palid”[5].
Aducerea în discuţie a ideilor ajutătoare în actul vederii au drept scop eliminarea din calcul a ideii cum că noi vedem lucrurile din jur printr-un sistem matematic de linii şi unghiuri[6], cum se crezuse până la el.
Ideea cum că deducem ceva din ceea ce nu vedem sau că percepem ceva, care totuşi ne depăşeşte, aceasta îi arăta autorului nostru faptul că noi nu vedem procesual sau cadru cu cadru, ci intuitiv şi direct.
Pe scurt, autorul nostru neagă implicarea matematicii şi a unghiurilor optice gândite matematic în ştiinţa opticii[7].
Astfel el afirmă, că în cadrul vederii la distanţă, „distanţa este sugerată minţii prin intermediul unei alte idei, care este ea însăşi percepută în actul vederii”[8], care e inclusă în actul vederii.
Ideea distanţei ne este dată de apropierea sau depărtarea obiectelor de noi înşine[9] şi, pentru a percepe distanţa, în ultimă esenţă, ne bazăm pe experienţa anterioară[10].
Chintesenţa relaţiei dintre obiect şi ochii noştri în cadrul vederii umane, autorul o formulează în următorii termeni: „cea mai mare confuzie implicând întotdeauna ce mai mică distanţă, iar cea mai mică confuzie implicând cea mai mare distanţă a obiectului”[11] faţă de ochii noştri.
Apropierea prea mare de noi a unui obiect ne deranjează în a-l vedea corect, pe când o anume depărtare a obiectului de noi produce recunoaşterea lui ca atare.
Autorul ia în calcul şi vederea slabă/deformată a ochilor umani afectaţi de boală, catalogând vederea mioapă drept o vedere „ce se opune unei vederi vii şi clare, şi [care] se aplică obiectelor îndepărtate”[12].
Autorul utilizează de mai multe ori în cele două lucrări pe care noi le analizăm în această secţiune paradigma orbului din naştere, care îşi recapătă vederea[13].
Conţinutul paradigmei este următorul: „un orb din naştere care ajunge să vadă nu ar avea la început, prin intermediul văzului, nicio idee de distanţă”[14]. Tocmai de aceea autorul a spus anterior că ideea de distanţă este o consecinţă a experienţei şi nu un act pur al vederii directe.
În paragraful 43, autorul stabileşte că vederea e de domeniul interiorului persoanei: „culorile, obiectul propriu şi nemijlocit al văzului, nu există în afara minţii”[15].
Însă prin această afirmaţie nu vrea să spună că vederea e un mod de cunoaştere legat, în mod strict, de domeniul subiectivităţii, ci că în interiorul persoanei se procesează tot traseul vizual până la obţinerea vederii umane.
Tocmai de aceea autorul afirmă, că „ceea ce este văzut e un lucru, [pe când] ceea ce este simţit, [este] un alt lucru”[16], pentru că „obiectele văzului şi cele ale pipăitului sunt două lucruri distincte”[17].
Trecând de la vederea distanţei la vederea mărimii obiectelor, şi din domeniul vederii mărimilor obiectelor autorul nostru elimină perspectiva geometrică asupra vederii[18]. Iar, în domeniul mărimilor pe care le percepem prin văz, autorul nostru vorbeşte de mărimi tangibile, ce pot fi atinse prin intermediul trupului nostru şi mărimi vizibile, obţinute doar prin vedere.
Însă autorul dă preeminenţă mărimii tangibile în cadrul vederii unui obiect, pentru că, spune el: „atunci când privim un obiect, acordăm în principal atenţie figurii şi întinderii sale tangibile, în timp ce ţinem mai puţin cont de figura şi mărimea sa vizibile care, cu toate că sunt percepute nemijlocit, ne preocupă mai puţin şi nu sunt făcute să producă vreo modificare în corpurile noastre”[19].
Dar, după cum se observă, autorul nostru afirmă în fapt că vederea, chiar dacă e un act de cunoaştere nemijlocit, nu are atâta credit pentru om ca simţul palpabilului, deci ca vizualitatea tangibilă, în care se îmbină vederea obiectului cu atingerea lui.
În paragraful 60, autorul face diferenţa între mărimea vizibilă, care, de la distanţe diferite, diferă pentru ochii noştri – deşi mărimea obiectului e aceeaşi – şi obţinerea mărimii prin măsurători matematice[20].
Şi în această discuţie are câştig de cauză măsura matematică a obiectelor şi nu măsura vizibilă, pentru că, acesta afirmă: „rezultă în mod manifest că judecăţile pe care ni le formăm, prin văz, cu privire la mărimea obiectelor se raportează în întregime la întinderea lor tangibilă”[21].
Deşi, după cum observăm, filosoful nostru vorbeşte în mod depreciativ despre vederea în sine, totuşi el nu consideră ochii noştri un simplu microscop[22], adică numai un analizor vizual.
„Facultatea vizuală”[23] este mult mai bogată decât ochiul mort al microscopului, fapt pentru care, dacă am fi reduşi la situaţia de a fi pur şi simplu nişte analizori vizuali, am ajunge să fim „reduşi la singura distracţie sterilă, [aceea] de a vedea fără niciun alt beneficiu care ar decurge de aici”[24].
Dacă am avea acuitatea vizuală a microscopului, spune autorul nostru, „vederea noastră ar fi dotată cu o acuitate şi o pătrundere mult mai mari decât este în prezent. Însă este cert…că minimul vizibil [pe care ochii noştri îl pot prinde n.n.] nu este niciodată mai mare sau mai mic, ci este, în mod constant, acelaşi în toate cazurile”[25].
Cu alte cuvinte, autorul nostru consideră ochii umani şi capacitatea lor de a vedea, de a surprinde realitatea drept o experienţă umană mult mai bogată decât cea obţinută prin intermediul unui dispozitiv optic ca microscopul dar, în acelaşi timp, observă faptul că ochii umani procesează imaginea întotdeauna în parametrii unei constante a minimului vizual, adică în parametrii distanţei optime dintre ochi şi obiect, care face posibilă cunoaşterea clară, prin intermediul vederii, a obiectului din faţa noastră.
A doua afirmaţie a autorului ne arată că ne asemănăm, într-un anume fel, cu microscopul, prin existenţa constantei minimului vizual, dar ne şi deosebim fundamental de el, pentru că spectrul vederii umane e mult mai complex decât cel al maşinii fabricate de către om.
Ca şi în ştiinţa actuală, autorul vorbeşte despre formarea imaginii obiectelor „pe retină sau pe fundul ochiului”[26].
La fel, vorbeşte despre poziţia răsturnată, la nivelul retinei, a obiectelor văzute de către ochi[27].
Autorul evidenţiază şi rolul pe care îl are în actul vederii, faptul că globul ocular are caracteristica mobilităţii: „diferitele poziţii ale ochiului determină mintea în mod natural să formuleze o judecată adecvată cu privire la poziţia obiectelor introduse prin văz”[28].
Berkeley afirmă în actul vederii şi al experienţei de a vedea – în cadrul paradigmei orbului din naştere care se vindecă – conexiunea „între diversele idei ale văzului şi ale pipăitului”[29] pentru producerea vederii lucrurilor tangibile[30].
Tocmai de aceea, vederea pură „nu este decât o diversitate de lumină şi culori”[31] fără tangibilitate.
El proclamă, în mod constant, faptul că nu există „o conexiune necesară” între vederea pură şi vederea tangibilă [32] şi, pentru a cunoaşte un obiect e necesară conexiunea dintre vederea şi atingerea lui, lucru pe care noi l-am extinde la toate simţurile umane.
Pentru că noi nu numai că vedem şi atingem un obiect, dar putem sesiza şi greutatea lui, mirosul pe care îl emană, tot felul de alte caracteristici ale obiectului şi ce schimbări se produc în noi în relaţie cu el.
O altă consecinţă a paradigmei analizate de către autor e aceea că „diversitatea obiectelor vizibile nu implică cu necesitate diversitatea obiectelor tangibile corespunzătoare”[33].
Cu alte cuvinte, putem vedea foarte multe obiecte în faţa noastră, fără să concluzionăm prin aceasta, că lucrurile pe care le vedem noi au şi realitate tangibilă corespunzătoare, adică au calitatea de realităţi palpabile în mod distinct. Şi autorul dă exemplul tabloului, în care vedem multe obiecte, dar care nu au realitate tangibilă de sine stătătoare[34].
Însă, deşi autorul, aşa cum am mai afirmat anterior, vorbeşte despre obiectele vederii ca fiind proprii minţii – şi afirmaţia sa este dintr-o anume perspectivă adevărată, dacă ne referim la procesul vederii ca la unul care se petrece între retină şi creierul uman – face afirmaţia curioasă, pe care ştiinţa actuală o neagă, cum că „tablourile zugrăvite pe fundul ochiului [adică al retinei n.n.] nu sunt tablouri ale obiectelor exterioare”[35].
Şi, luând acum cele două afirmaţii împreună, cum că vederea se produce exclusiv la nivelul minţii şi că nu există nicio legătură între obiectele văzute prin ochi şi obiectele percepute după prelucrarea vederii de către mintea omului, înţelegem că George Berkeley nu concepea vederea ca pe o conexiune directă între obiectele exterioare şi vederea lor de către noi.
Ultima parte a eseului său se ocupă cu poziţia obiectelor în cadrul vederii. Mergând pe ideea deja enunţată, cum că vederea pură nu are nicio tangibilitate cu obiectele, autorul afirmă că „nu există nicio soliditate, nicio rezistenţă sau nicio protuberanţă percepută prin văz”[36].
În cadrul paradigmei orbului din naştere vindecat, acesta nu poate distinge sfera de cub, pentru că „nimic din ceea ce vedea nu era capabil să-i sugereze gândurilor ideea unui corp, a unei distanţe şi, în general, a niciunui lucru pe care îl cunoştea deja”[37].
Pentru autor, ideea mişcării nu este un produs exclusiv al vederii[38], ci ţine de experienţă şi el afirmă totodată, că nu poate explica, în mod abstract, ideea de mişcare [39].
Însă inapetenţa noastră de a explica mişcarea se datorează mutabilităţii şi fugacităţii continue a obiectelor văzute în mod nemijlocit de către ochii noştri [40].
A doua lucrare a lui Berkeley pe care o analizăm aici este intitulată: Teoria vederii justificată şi explicată sau limbajul vizual arătând prezenţa imediată şi providenţa unei Divinităţi [Londra, 1733 [41]].
Ca şi în eseul anterior, autorul consideră că Teoria vederii pe care a scris-o şi, pe care noi am analizat-o până acum, este „o dovadă nouă şi incontestabilă a existenţei şi acţiunii nemijlocite a lui Dumnezeu, cât şi a bunăvoinţei constante a providenţei Sale”[42].
Cărţile sale despre vedere sunt scrise ca un răspuns la progresele ateismului în societatea contemporană sieşi[43].
De aceea, autorul nostru afirmă, că „panteismul, materialismul şi fatalismul nu sunt decât un ateism uşor deghizat; că [de aceea n.n.] noţiunile lui Hobbes, Spinoza, Leibniz şi Bayle, sunt savurate şi aplaudate; că, aşa cum cei care neagă libertatea şi nemurirea sufletului neagă, în realitate, existenţa acestuia, în acelaşi fel [se petrec lucrurile n.n.] şi în ceea ce priveşte toate efectele morale şi religia naturală.
Neagă fiinţa lui Dumnezeu aceia care refuză să vadă în El un observator şi un judecător al acţiunilor umane, şi care le recompensează pe acestea,[…] [şi, în definitiv,] desfăşurarea argumentării lor duce atât la ateism cât şi la infidelitate”[44].
Trebuie însă să subliniem faptul, că autorul nostru nu este un filosof în primul rând, ci un teolog anglican, pentru că George Berkeley a fost episcop anglican la Cloyne, în Irlanda. Aşa se explică de ce teoria vederii şi discuţia despre vedere are scop apologetic creştin.
Şi în această a doua lucrare dedicată vederii autorul vorbeşte, în primul rând, despre perceperea nemijlocită a lucrurilor prin intermediul simţurilor[45].
Însă vorbind despre iluziile optice, el afirmă că experienţa ne arată faptul cum că, „conexiunea dintre ideile văzului şi cele ale pipăitului nu este infailibilă deoarece, dacă ar fi fost aşa, nu ar putea să existe iluzii optice (deceptio visus) nici în pictură, nici în perspectivă, nici în dioptrică, nici în vreo altă privinţă”[46].
Toate concluziile sale în problema vederii se concentrează în afirmaţia că „oamenii nu văd cu ajutorul liniilor şi al unghiurilor”[47], adică într-un mod geometric complicat ci, afirmă el, modul vederii umane aparţine înţelepciunii lui Dumnezeu[48], pentru că „vederea este limbajul Autorului naturii”[49].
„Obiectul propriu şi nemijlocit al văzului este lumina, în toate modurile şi variaţiile sale”[50], însă unirea vederii cu lucrurile tangibile este o consecinţă a experienţei[51].
În paragraful 54, autorul vorbeşte despre predispoziţia minţii de a se lăsa înşelată „de sugestiile neaşteptate ale imaginaţiei”[52], considerându-le percepţii venite prin simţuri[53]. Dar autorul nu explică de ce confundă mintea noastră lucrurile imaginate cu cele percepute prin simţuri.
Paragraful 71 vorbeşte despre experienţa vederii umane fără şi cu ochelari: „În vedere, experienţa noastră se face cu ochiul liber. Atunci când ne uităm prin ochelari, înţelegem sau judecăm pornind de la aceeaşi experienţă.
Totuşi nu putem conchide în toate cazurile trecând de la unul la altul, deoarece anumiţi factori, fie că sunt excluşi sau adăugaţi prin folosirea ochelarilor, pot să modifice uneori judecăţile noastre, mai ales atunci când acestea depind de prenoţiunile noastre”[54].
Finalul paragrafului 71, care e, de fapt, finalul scrierii, mărturiseşte în mod deschis faptul că autorul a descoperit diferenţa dintre vederea pură şi cea tangibilă în urma raţionamentelor proprii şi numai după aceea a găsit, în realitate, pe orbul din naştere, care şi-a recăpătat vederea şi acesta i-a confirmat faptul că nu putea să asocieze vederea obiectelor cu vederea lor tangibilă, adică cu obiectele despre care îşi făcuse o idee, numai prin intermediul pipăitului, pe când era orb [55].
În afara afirmaţiei sale, cum că nu există o trecere reală, directă, nemijlocită, prin intermediul vederii, a obiectelor văzute în fiinţa noastră, teoria vederii a episcopului George Berkeley se dovedeşte una de avangardă, pentru că în multe dintre afirmaţiile sale este asimilată de ştiinţa contemporană.
Nu vedem matematic, spune autorul nostru, dar „vedem obiectele reale ale văzului, iar ceea ce vedem cunoaştem”[56].
[1] Cf. George Berkeley, Teoria vederii. Eseu cu privire la o nouă teorie a vederii. Teoria vederii justificată şi explicată, trad. şi note de Anda Oprişor Fournel, cu studiu introd. de Anda Oprişor Fournel şi Ion Copoeru, ed. îngrijită de Ion Copoeru, Ed. Iri, Bucureşti, 2006, p. 12.
Despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/George_Berkeley.
[2] Idem, p. 45.
[3] Ibidem. A se vedea şi Idem, p. 91: „în acest fel va percepe prin văz poziţia obiectelor exterioare, care nu ţin propriu-zis de acest simţ”, adică de vederea pură a obiectelor, ci de experierea, la modul palpabil, a vederii obiectelor. Ca să vezi palpabil trebuie să vezi obiectele dar să le şi atingi în acelaşi timp.
A se vedea şi Idem, p. 93: „niciun om, pentru prima oară când vede, nu ar şti că există vreun acord între cutare sau cutare obiect particular al văzului şi un obiect oarecare al pipăitului pe care îl cunoştea deja. Prin urmare, culorile capului nu îi sugerează mai mult ideea de cap decât pe aceea de picior”.
A se vedea şi Idem, p. 95-96: „De unde rezultă că un orb din naştere, care devenind adult ajunge să vadă, nu ar distribui ideile vizibile, pentru prima oară când vede…El n-ar forma, de exemplu, o idee complexă, pe care să o considere ca o unitate, din toate aceste idei particulare care constituie capul sau piciorul vizibil”.
[4] Idem, p. 47.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 48.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 49.
[11] Idem, p. 50.
[12] Idem, p. 57.
[13] Prima dată în paragraful 41, cf. Idem, p. 61-62. A se vedea şi Idem, p. 82; 90; 94; 95-96; 107; 108; 148.
[14] Idem, p. 61.
[15] Idem, p. 62.
[16] Idem, p. 65.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p. 67.
[19] Idem, p. 70.
[20] Idem, p. 71.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 85.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Idem, p. 86.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 91.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Idem, p. 92.
[32] Idem, p. 93.
[33] Idem, p. 94.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 100. Însă în Idem, p. 150, autorul spune că ce ajunge pe retină „nu sunt atât tablouri cât imagini, sau figuri, sau proiecţii – figuri tangibile proiectate de raze tangibile pe o retină tangibilă – ”. Dar, în p. 151, autorul revine la afirmaţia din primul tratat, şi spune că el neagă faptul că obiectele retinei „sunt sau că pot fi obiectele proprii şi nemijlocite ale văzului”.
[36] Idem, p. 108.
[37] Ibidem.
[38] Idem, p. 109.
[39] Ibidem.
[40] Idem, p. 118.
[41] Idem, p. 8.
[42] Idem, p. 129.
[43] Idem, p. 129 şi 130. În p. 129, autorul ne spune, că scrie „într-o vreme în care ateismul a făcut progrese mai mari decât vor unii să admită sau alţii să creadă”, pe când în p. 130, vorbeşte despre „indicii marcante de ateism şi de ireligiozitate” la contemporanii săi. În p. 132, acesta spune: „faptul că numărul ateilor, care nu susţin niciun principiu al niciunei religii, fie ea naturală sau revelată, este în creştere, şi printre care se află şi cei al căror rang nu e de dispreţuit, a fost, cu siguranţă, de multă vreme şi în mod expres recunoscut”.
[44] Idem, p. 132-133.
[45] Idem, p. 135.
[46] Idem, p. 140.
[47] Idem, p. 143.
[48] Idem, p. 145.
[49] Idem, p. 146.
[50] Idem, p. 148.
[51] Idem, p. 149.
[52] Idem, p. 151.
[53] Ibidem.
[54] Idem, p. 158.
[55] Idem, p. 159-160.
[56] Idem, p. 138.