Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [2]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

2005

Mântuitorul Iisus Hristos a fost ucis pentru că era Dumnezeu. Și I s-a pecetluit mormântul, pentru „ca să nu-L fure Ucenicii”.

Ucenicii nu L-au furat! Însă El a înviat din morți, a treia zi și S-a arătat „la mai mulți”.

*

Sângele Martirilor români nu s-a vărsat degeaba! El a însemnat și înseamnă ceva foarte prețios, urmând prețului celui mare a sângelui lui Hristos.

*

Martirii noștri sunt adevăr pecetluit cu sânge.

Moartea lor înseamnă o înviere, pentru că ei au ieșit la lumină în cugetul și în simțirea noastră.

Iar dacă vărsăm o lacrimă, măcar una pentru ei, înseamnă că jertfa lor nu a fost zadarnică. Ea a schimbat ceva în noi.

*

La TVR1 am văzut un reportaj despre fuga „reginei gimnasticii românești”: Nadia Comăneci[1].

Fuga ei, provocată de regimul comunist din România, a fost încununată de o primire călduroasă în America.

Se pare că alții știu să prețuiască și să valorizeze foarte mult calitățile geniale ale românilor, mai mult decât noi înșine uneori.

M-a bucurat întoarcerea Nadiei în țară, cât și ajutorul pe care îl acordă „urmașelor sale în ale gimnasticii”.

*

„Omul se întoarce la ceea ce iubește”, spunea cineva. Și Nadia s-a întors și a dovedit, la vârsta de 30 de ani, că ceea ce se strânge cu migală și cu dăruire totală, într-o viață de om, nu se uită prea ușor.

Ea a rupt șabloanele și a demonstrat, în fața unui mare număr de spectatori, că vârsta nu i-a „temperat” prima sa iubire și cea mai mare: gimnastica.

*

România a primit-o cu flori și cu zâmbet pe buze. Românii o iubesc și o prețuiesc. Ea rămâne a noastră. Și va fi a noastră, una dintre stelele sportului românesc.

*

Nadia Comăneci a spus celor de la ABC: „Am suferit, dar m-am maturizat. Am încredere în viitor”.

*

Misterul nopții se prelungește până la foaia pe care o termin acum. Viitorul mi se deschide ca un mister perpetuu.

*

8 octombrie 1995. Când rugăciunea se usucă în sufletul meu, mă încearcă o frică existențială enormă.

Această frică mă terorizează. E o frică care mă străpunge, în mod chinuitor, până în străfundurile inimii mele.

*

Rugăciunea te naște spre viață. Îți dă viață. Te face apt pentru viață.

De aceea, când rugăciunea mea devine nelucrătoare, îmi simt trupul lipsit de viață și de putere. Mă simt fără vlagă.

Prin rugăciune prind putere și încredere, pentru că în ea simt pe Dumnezeu aproape și, mai ales, în mine.

*

Frica, simțită ca lipsă lăuntrică, este minusul de vitalitate pe care îl împlinesc prin rugăciune.

*

A te simți în rugăciune, cuprins de rugăciune, înseamnă să fii rugăciune.

*

Expresia rugăciunii este expresia vitalității din oameni.

*

Golul interior se umple când omul înțelege, că înțelesul stă în rugăciune, ca formă care duce la împlinirea persoanei, sub asistența harului Duhului Sfânt.

*

„revelația spre certitudine în certitudine”

*

12 octombrie 1995. Într-una din ultimele zile am avut parte de o întâlnire providențială: cea cu domnul profesor Ilie Mocanu.

E prima mea ocazie în care pot vorbi cu un mistic al închisorilor comuniste.

Mă bucur enorm de sprijinul moral și material (am parte de multe cărți!), care mi-a survenit din faptul că m-am întâlnit cu dumnealui.

Forța și avântul pentru cunoaștere mi se înmulțesc tot mai mult.

Eforturile susținute nasc efecte imediate.

Însă stau prost cu sănătatea. Am început să iau Gensavit și Romener pentru întărire. Efectul observabil este satisfăcător.

*

Școala este epuizantă și, uneori, exasperantă prin modul de predare al profesorilor. Suntem considerați niște nimeni, în masă, în mod nedrept și lucrul acesta mă revoltă.

Nu se încurajează faptul să ai personalitate și nu se pistonează deloc pe necesitatea de a avea principii de viață și de gândire.

Dimpotrivă: se practică mediocritatea și lașitatea. Cine spune adevărul e persecutat. Nimic nou, de altfel!

Numai că, pe moment, cine spune adevărul e aprobat, pentru ca, mai apoi, să fie pedepsit într-un mod camuflat și perfid.

Deși ni se spune mereu, că învățătura trebuie să fie „opțiunea noastră” de zi cu zi, cei care citesc „prea mult” sau „mai mult decât aproape toți” sunt văzuți nu ca elevi meritorii, de elogiat, ci ca „adversari periculoși”.

Adică se merge pe dictonul: „Învață!…Dar să nu-ți întreci niciodată profesorii”.

*

Nu vreau să văd doar paiul din ochii altora. Însă nu pot să mă consider: un om inutil.

*

Am stat de vorbă, de curând, cu Valentin Chircu. Adică: cu căutătorul de esențe. Am observat la el o capacitate impresionantă de muncă continuă.

Se luptă cu el însuși ca un Sisif, ceea ce denotă multă bărbăție.

*

Am idei. Nu sufăr de lipsa lor. Sufăr însă pentru că nu am timp și liniște ca să scriu.

Viața la cămin nu mi le poate acorda întotdeuna aidoma unor cadouri de Crăciun.

*

Momentul de față este unul favorabil. Cred că sunt în preajma faptului de a surprinde ceva nou și edificator pentru mine.

Și simțirea acestui lucru îmi înmulțește puterea de a creea.

*

Valentin, Tudorel și Ion: trioul meu drag îmi este aproape în această perioadă. Fraternitatea noastră este rodnică, chiar dacă e grea și anevoioasă.

Am nevoie de ei, uneori, cum am nevoie de mine.

*

17 octombrie 1995. Abia am sosit de la primul spectacol de teatru pe care l-am văzut în viața mea și încă sunt sub euforia lui.

Din păcate și primul ratat. Au sistat reprezentația datorită unor „neinvitați”.

Spectacolul a fost închinat lui Tzara[2] și curentului dadaist[3].

Vociferările care au sistat reprezentația au pornit de la faptul, că spectacolul se ținea…în limba franceză.

Pe mine și pe Petre-Valentin Lică trupa ne-a primit călduros și cu emoție, pentru că ne-am cerut scuze în numele…nemulțumiților de incident. Am legat conversație în engleză și franceză.

Ne-au dăruit afișul spectacolului și un fragment, xeroxat, din reprezentație. Doi dintre membrii trupei ne-au dat autografe. Am primit invitație, pentru data de 24 octombrie 1995, ca să mergem la București…

Însă nu e timp și nici nu sunt bani…

*

La ora de muzică Psaltică, pe când cântam, n-am mai auzit nimic altceva…Ca în cazul lui Beethoven[4]…Am devenit sunet interior

Cântam fără să aud…

Muzica se năștea în interiorul meu, într-o formă concentrată și explozivă. Este pentru a doua oară când trăiesc acest lucru.

Prima dată s-a petrecut la o Sfântă Liturghie, condusă de PS Calinic al Argeșului și al Teleormanului.

În urmă cu două zile, în timp ce mă uitam la televizor, am avut iluzia unui dreptunghi, de culoare neagră, care se scurgea de la stânga la dreapta…

Deși eram obosit la ochi…eram relaxat și bine dispus. Abia îmi făcusem baie pe cap și corp.

*

Aceeași iluzie, a cercurilor lui Kandinski[5], în aer, acum doi ani, în timp ce mergeam pe zăpadă…

*

Până acum însă nu am probleme cu vederea…

*

Tudorel mi-a mărturisit că a simțit „pe Satana” în el în timp ce eram la ore. Când l-am privit avea fața neagră. Nu l-am mai văzut niciodată în această stare.

Acum are tendonul tăiat. I-a scăpat cuțitul de tăiat pâine în cartilagiu.

Valentin face față chinului dragostei cu stoicism.

Ion își găsește puncte de sprijin pentru copacul său.

*

Valentin II îmi mărturisea faptul, că îl doare ignoranța „poporului celui mult”.

Petre D. mi-a trimis un bilet, prin care îmi cere să îl scuz la ore. Cred că are probleme în familie.

*

Mâine vine PS Calinic la Turnu. Îl așteptăm la ora 7. 30. Se va sluji Sfânta Liturghie.

*

E noapte. Sorin, colegul meu de cameră, se roagă. Scriu din internatul liceului Chimia din Turnu Măgurele, în care locuiesc din toamna acestui an.

*

26 octombrie 1995. Timpul trece. Mai bine zis curge…Și duce cu el un drum pe care merg și mă succced cu fiecare clipă, cu fiecare frunză…

Astăzi este ziua Sfântului Mare Mucenic al Hristos, Dimitrie, Izvorâtorul de mir. Am fost la Odaia la slujbă în această dimineață.

La ora 16.00 a început Balul bobocilor la casa de cultură. E vorba de balul liceenilor de la Chimia.

Nu am fost. Am stat și am scris. Citesc volumul al 3-lea din Filocalia românească. Pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

*

Ieri m-am împăcat cu Tudorel. „Tu știi cât de greu e să nu ai un prieten?!”, mi-a replicat el. Mie îmi spui?!…

*

La rugăciunea de seară am trăit o iluminare a minții și a inimii, care m-a făcut să înțeleg că egoismul din mine nu poate privi în ochi pe aceia, care mi-au trădat sinceritatea și încrederea mea în ei.

*

Mă doare rău faptul că părinții mei nu mă ajută, nu îmi vorbesc și nu mă înțeleg. Mai ales mă doare răutatea, aversiunea mamei mele…

Însă, pe de altă parte, sunt la fel de egoist ca și ea.

*

Peste câteva zile împlinesc 18 ani. Nu știu dacă voi primi, de la cineva, cadouri sau dacă cineva îmi va ura: „La mulți ani!”.

Nu cunosc această bucurie…Și de ce aș cunoaște-o tocmai acum?!

Poate că oamenii sunt născuți ca să fie mai mult singuri…

*

Această vârstă, pe care o voi împlini în curând, îmi mărește exigențele. Trebuie să lucrez și mai mult și mai bine.

*

De reținut: exprimarea mea este o exprimare a unui mistic. Uneori fac greșeli de exprimare adjudecate. Spre exemplu: mai superior.

Pentru mine viața cu Dumnezeu permite mai superiorul, adică revelații din ce în ce mai mari.

*

Oamenii mă primesc cu dragoste. Acest lucru îmi dă încredere în mine însumi. Zâmbetele lor sunt raze de lumină pentru sufletul meu, pe când necazurile și greutățile lor sunt lacrimi crucificate, suferinde pentru ochiul meu.

*

Fiecare clipă este o binecuvântare, dacă știi să alegi partea cea bună a lucrurilor.

*

Ochii cumințeniei exprimă seninătatea trupului și a minții. O minte care se slujește de un trup cuminte este senină.

*

Am vorbit cu Bogdan Ivana despre inițierea mea mistică, despre introducerea mea în rugăciunea inimii.

L-a șocat acest lucru, în loc să îl bucure. Mi-aș fi dorit să încerce și el să se roage

*

Sănătatea, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, îmi este prisositoare în aceste zile.

*

27 octombrie 1995. La ora de Îndrumări Misionare ni s-a predat despre cultul AZS. Învățătura lor mi-a tulburat mintea într-atât de mult, până când nu am mai putut să gândesc în mod rațional. Eram și obosit…

Aveam o minte confuză, dezorganizată…Și trăiam o mare înnegurare, o pâclă imensă, o noapte care mă împiedica să gândesc ortodox.

Demonii m-au luptat din plin…

Îmi simt și acum inima cuprinsă ca într-o cușcă de fier. Simt o apăsare puternică deasupra inimii mele și faptul că sunt bruscat, din toate părțile, de demoni.

Sentimentele îmi sunt confuze și delirante. Privirea îmi este deformată.

Văd totul, în interiroul meu, ca într-o pâclă vagă, ca într-o penumbră densă, în care abia mai curge un fir de lumină.

*

Am trăit de multe ori această stare…Când vorbesc cu vreun eretic sau cu vreun creștin al nostru, care susține tot felul de trăznăi, de aiureli, simt cum îmi pierd echilibrul spiritual interior.

Puterea satanică din ei mă pătrunde și mă face să mă precipit. Gesturile îmi devin febrile și fără sens.

Încep să fiu nervos și să simt, în trupul meu, o căldură satanică, desfrânată, care îmi vine când aud ereziile și hulele lor.

Când îmi privesc adversarii simt în ochii lor o luminozitate satanică, care mie nu îmi e proprie. Pe care nu o suport și pe care nu vreau să o văd și să o simt…

Ochii lor sunt plini de ură și de invidie și, mai ales, de o mândrie prostească că dețin adevărul absolut.

*

La cultul AZS (Adventiștii de ziua a șaptea) din Roșiorii de Vede am simțit puterea satanică în ei sub o formă nevăzută.

Uneori, o forță latentă satanică, îmi insuflă o privire rece și înfiorătoare, de care și eu mă înspăimânt, atunci când mă privesc în oglindă.

În aceste momente nu pot să îmi dau seama cum pot să fiu atât de crud, ceea ce, de obicei, nu sunt.

Am avut și stări când am scris sub vădită influență satanică. Am ars acele manuscrise, de frică să nu citească cineva acele manuscrise și să creadă că am înnebunit.

Iar forța aceasta satanică o simți că te pătrunde atunci când iei atitudine, când te îndârjești împotriva păcatelor omenești, pentru că diavolul vrea să strice toată râvna noastră bună împotriva răului.

*

Acum, când notez toate aceste experiențe dureroase, traumatizante pentru mine, mă doare inima. Însă simt că începe să mi se lumineze, treptat, mintea și să ies din starea aceasta de ispitire din partea demonilor.

*

Nu de puține ori am observat cât de ironic și de cinic pot fi, influențat de demoni, împotriva adversarilor mei de altă credință. Însă acest lucru nu e unul bun, cu toate că nu pot fi niciodată de acord cu credințele lor eretice.

*

16 noiembrie 1995. Destinuirea prin artă este mijlocul cel mai liber și mai simplu de realizat. Când vrei să spui că lumea poate fi alta, demonstrezi că tu poți o poți recreea, remodela, reașeza altfel.

Și acel altfel ești tu însuți. Tu poți fi altfelul acestei lumi.

*

Prin poezie trebuie să tindem spre dialog, spre deschidere. Dialogul este singurul mod prin care mai poate fi salvată planeta de la propria sa auto-desființare.

*

Dialogul care acceptă partenerul de dialog dizolvă granițele, închiderile individualiste.

*

Dialogul dezmărginește persoanele pentru a le repune în margini noi, mult mai cuprinzătoare. Prin el noi primim binecuvântata cunoaștere a unei alte persoane.

*

Poezia, în cadrul dialogului, este o mână întinsă adusă păcii între oameni. Ea este o ușă întotdeauna deschisă pentru un dialog universal.

*

Sunt acasă până luni. Astăzi e vineri. Zăpada aproape că s-a topit. Soarele încearcă să ne uimească iarăși.

*

Zăpada se topește odată cu trupul meu. Mă simt slăbit trupește. Slavă lui Dumnezeu însă că nu sunt slăbit și sufletește!

*

Citesc: asta fac în cea mai mare parte a timpului!

*

1 decembrie 1995. E o zi care trebuia să fie. După atâtea căutări am înțeles rostul de a fi poet.

Astăzi trăiesc o sărbătoare a vieții și a spiritului meu. „M-am decis pentru toată viața” (și o spun cu mâna pe inimă), ca de aici încolo poezia va fi unealta prin care mă detest sau mă aprob, prin care iubesc sau urăsc și prin care voi demonstra existența a tot felul de defecte sau de daruri dumnezeiești.

*

Drumul căutărilor însă rămâne un drum al răstălmăcirilor de cuvinte, al copierii și al transpunerii unor idei și situații nepersonale.

Perfecțiunea e o dictatură a creației care ți se impune de la sine. Ea e mereu neajunsă…chiar și când o poți obține

*

Limba poezească, deși e una singură, e formată din atuurile și creațiile fiecărei individualități poetice în parte. Toți poeții la un loc indică Poezia. Însă fiecare în parte, paradoxal, are acces la Poezie.

*

Limba poezească se regenerează cu fiecare  poet în parte deși rămâne aceeași în esență.

*

Limba poezească e însăși exprimarea sufletului uman. E însăși universalitatea lui infinită.

*

Poezia ne seamănă. Ea este cât este poetul.

*

Poezia tinde spre puritate. De aceea singurul limbaj adevărat al universului e Poezia.

*

Semnez cu litere de bucurie și cu umilința de-a fi.

*

8 decembrie 1995. O zi liniștită, cu zăpadă și circulație multă. Scriu din camera mea de internat, în fața reșoului aprins, cu caietul pe genunchi.

Mă simt uimitor de rece și de insensibil.

De afară se aud zgomotele motoarelor de la mașini, strigăte de oameni și croncănitul ciorilor, celebru în această parte de oraș.

*

Duminică plec la Corabia, ca să îi duc volumul de poezii lui Adrian pentru tipar. Sunt în zilele de post pentru ca să mă spovedesc.

Duminică mă spovedesc, împreună cu Tudorel și cu Valentin, la părintele Gheorghe Marinescu, apoi plecăm la Corabia.

*

Dincolo de toate acestea: mă simt singur. Mi-e dor de dorul nimănui. Aș dori puțină dragoste, care să-mi dea viață, să-mi dea suflu nou, pentru a trăi și a crea.

*

Azi mi-am luat din nou pastilele. Am nevoie, mai ales, de psihoenergizante, pentru că consum foarte multă energie mentală.

*

Visul de aseară e demn de șarpele lui Exupéry[6]. Am visat că îl înghițisem pe Marius Dincă (un coleg de vreo 100 de kilograme) și că l-am purtat, în stomac, de la magazinul central din Turnu Măgurele și până la cămin, aici, la Chimia, la internat.

*

Se pare că foamea își spune cuvântul și în vis. Mâncarea la cantină e proastă și adesea renunț la ea, mâncând foarte puțin…și prost…

*

Cu câteva zile în urmă am visat, că pe casa noastră de la Scrioaștea crescuseră, din senin, niște mori de vânt și  o mașină mă aștepta ca să vin.

*

Visele mele îmi dau de gândit. Mai ales că demonii mi-au luat-o înainte și m-au învățat în vis ca să sărut și să fac dragoste cu o femeie.

*

Însă, cu toate acestea, ceea ce trăiesc acum începe să mă depășească. În ultimele săptămâni am învățat și am avut experiențe pe care nu le-am avut în toată viața mea.

*

Sticla de apă de pe masă lasă să se reflecte prin ea lumina…Ce diferență este, Doamne, Dumnezeul meu, între lumină și întuneric!

*

9 decembrie 1995. Zi cu răni plânse. Astăzi, cuvintele au început să cadă pe rănile deschise ale sufletului meu.

Mă simt atât de rău sufletește cum nu m-am simțit niciodată până acum.

Însă acum mă gândesc: ce ar fi dacă aș fi înțeles și, mai ales, iubit?

Mâine trebuie să mă spovedesc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru această durere.

*

Toți merităm iubire și înțelegere din partea celorlalți. Nu contează starea materială sau financiară, cea socială sau politică.

Contează numai să ne iubim, eu, tu, el, noi, cu toții.

*

Uneori mi-e teamă să mai scriu cuvinte. Pentru că simt că această hârtie albă e mâzgălită de inima mea plină de foc, de durere imensă.

*

15 decembrie 1995. În ultimul timp totul în jurul meu a început să se trasforme într-un mister fascinant.

Nu mai înțeleg nimic dar nu mi-e teamă. Rațiunea mea nu mai poate cuprinde toată această revărsare a energiilor dumnezeiești, care coboară în sufletul meu.

*

Mă simt epuizat total. De două ori am simțit că mă despart cu spiritul de trupul meu.

Nu m-am desprins, totuși, pentru că mi-a fost teamă.

*

Am primit o scrisoare de la părintele Nichita.

*

I-am arătat profesoarei de română câteva poeme de ale mele. I-au plăcut și m-a încurajat.

*

Tudorel m-a ajutat să transcriu poemele din volumul: Dreptul de a fi. Cartea se va tipări la editura Pamir din Piatra Neamț.

*

De ieri am intrat în cenaclul Marin Preda. Doamna Nicoleta Băețica a fost bucuroasă de includerea mea în cenaclu.

*

Am început un alt volum de poezii. Titlul (deocamdată provizoriu): Lecții de gândire.

*

Voi fi primit în cenaclu la următoarea întrunire, atunci când va participa, ca invitat de onoare, domnul profesor Ilie Mocanu. Acest lucru se va întâmpla miercuri.

Am pregătit pentru revistă trei poeme din volumul Lecții de gândire.

*

Împreună cu prietenii mei suferința e mai calmă dar are…același gust

*

Rolul meu de „Bătrân” îmi cere prea mult, mai mult decât am să dau. Mă bucură însă faptul, că, de la un timp, ne trăim viețile în mod comunitar.

*

Copacii au început să dea rodul lor, pentru că în ghindă există, ca potență, stejarul dimpreună cu toate ramurile lui.

*

Simplitatea e întotdeauna dincolo de jocul de iluzii.

*

Mi-e dor de toți cei pe care îi iubesc. Și asta mă face să simt că aș avea să le spun, tuturor, ceva tainic.

*

În tot acest mare dor rămân un albatros încă nebiruit de uragane. Albatrosul se naște pentru cuvântul sentimentelor.

*

19 decembrie 1995. Îmi iubesc dragostea, ca și iubirea de viață încât vreau ca moartea să mă prindă iubit de iubire.

*

Urmează răstignirea Străinului pe pietrele templului.

*

Sper ca să fiu cel puțin nu atât de rău pe cât vor neprietenii mei.

*

Poezia este și va fi o armă și un medicament dumnezeiesc pentru sufletele noastre.

Cu medicamentul ei ne vindecăm singurătățile și neliniștile iar cu armele ei ne visăm dreptul unei noi morți și unei noi sperate învieri.

*

Poezia e o stare de spirit privilegiată.

*

În trimestrul viitor, Tudorel se transferă la București. Îmi pare rău că pierd un prieten iubit.

*

După ce termin aici de notat, trebuie să citesc Tribuna și Luceafărul: două reviste interesante zic eu.

*

Mâine va fi prima mea zi ca membru al unui cenaclu literar.

*

Vreau mai întâi să recuperez însemnările din două zile anterioare: 5 și 15 decembrie 1995.

*

5 decembrie 1995. E două dimineața. Afară e un viscol hain, care fce ca noaptea să fie spulberată prin zăpadă și aruncată în geamul meu.

Vântul șuieră înfiorător.

*

La un moment dat mi-am dat seama de anumite repetiții în scrisul meu…dar mereu altfel. Diferă gradul de complexitate și normele lexicale pe care ni le impunem.

*

Elegia a 10-a a lui Nichita [Stănescu]. Ideea că trupul devine forță generatoare de viață pentru pământ, existentă aici, e soră cu aceea din poemul meu Iarba. Mai apoi a devenit Rugă ierbii.

*

Creez pe ceva vechi, ceva nou. Un mereu altfel. Cred că, până la urmă, acesta e rolul artei: acela de a reactualiza mereu trecutul și de a face din el prezent.

*

Opera originală e reactualizarea unei idei arhetipale.

*

Fundamentul noului este ideea esențială.

*

15 decembrie 1995. Împreună cu Tudorel și cu Valentin, astăzi, ne-am spovedit și împărtășit.

Ne-a spovedit părintele Gheorghe Marinescu  în pridvorul Bisericii de la Odaia, și ne-a împărtășit părintele Găină în altar, după Sfânta Liturghie.

Această împărtășire a fost cea mai dulce din viața mea. Acest lucru l-am simțit câte trei.

Eu și Valentin am trăit faptul că, într-un mod inexprimabil, simțeam cum ni se curățesc buzele, cum ni se purifică. Cărbunele Sfântului Isaia Prorocul…

Pentru Tudorel a fost prima spovedanie înțelegătoare.

*

Nu mă opresc ca să spun, că plânsul este o durere a sentimentului.

*

De plâns nu se contaminează decât omul de sub dureri.

*

Mă cutremur de pedeapsa de a nu avea lacrimi. De pedeapsa de a uita rugăciunea minții. De pedeapsa de a stinge din mine harul dumnezeiesc cu desăvârșire.

*

20 decembrie 1995. A fost o zi reușită! Aici, la cenaclu, am întâlnit-o pe Gianina Săvulescu.

Domnul Ilie și-a prezentat efortul rugăciunilor sale. Eu am citit primele 6 poeme din volumul Lecții de gândire.

Sunt al 3-lea bărbat din cenaclu.

Fizicul și psihicul meu însă sunt la pământ. Am nevoie de liniște interioară.

*

23 decembrie 1995. A doua zi de vacanță. Mă simt bine acasă. Valentin este la mine. Acum e chiar lângă mine, citind o carte.

*

Mihai Alin, „dușmanul” meu de patru ani de zile, mi-a cerut prietenia. Dumnezeu face minuni cu oamenii.

*

I-am dedicat lui Mircea Florin două poeme în exclusivitate. Era entuziasmat…

*

Unui simpatic coleg, Gheorghe Boțoghină, din anul I, i-am dedicat poezia: De durere. E primul poem cu care se deschide secțiunea Lecții de gândire.

*

Polemici în periplu. Finul Anton: o problemă clasată pe firul destinului.

*

26 decembrie 1995. Scriu într-o chilie a Mănăstirii Brâncoveni. Mă simt bine. Relativ bine.

Am vorbit cu părintele Nichita, duhovnicul Mănăstirii, dar nu ne-am prea înțeles.

Acum, cineva ne ține un curs de moralizare. Se știe, de fapt, că prostia înflorește printre creștinii noștri de rând și nu numai printre ei, ca florile în parc.

Am trimis o scrisoare Cameliei. Aștept un răspuns.

*

Îmi place pomul de Crăciun de aici. Mâine, Tudorel, se va întoarce la Corabia.

*

29 decembrie 1995. Ieri m-am întors de la mănăstire. Azi plec la Alexandria. Cred că am să fac revelionul acolo.

*

Visul meu de astăzi dimineață e puțin cam straniu, în sensul că a avut „atâta realitate” încât m-am trezit, întrebându-mă, dacă nu am, cu adevărat, această „putere”.

Am visat că aveam „puterea” de a mișca lucruri și de a le ridica de la pământ.

În vis, am mișcat oglinda din camera mea, am scos cheia din ușă, am destabilizat, concentrându-mă, pe un om (în vis îmi știam numele) și am ridicat un obiect pe care nu mi-l mai amintesc precis.

Atunci, simțeam că ceva mi se mișcă în inimă. Am socotit această mișcare drept satanică, mișcare care s-a derulat pe umărul meu stâng.

Atunci când am vrut să mișc icoana Maicii Domnului din camera mea…m-am trezit…

*

Ieri m-am privit în oglindă și m-am înspăimântat. Aveam ochii deformați de o privire satanică.

*

Aștept ca mamaia să îmi aducă să mănânc. E opt dimineața. Sper să fie o zi bună.

*

1996

5 ianuarie 1996. Am început noul an cu dreptul, după cum zice românul. Poeziile mele vor fi publicate. Am primit siguranța acestei afirmații.

*

Scriu în sala de așteptare a Gării de Nord, din Roșiorii de Vede. Am luat bilete la acceleratul de București. Plec cu Ion la Ploiești.

*

Mă simt mai bine. Aseară am luat două pastile energizante  în loc de una ca să mă liniștesc.

Mă simt fără energie, mai ales în zona capului. Am senzația dureroasă de cutie craniană goală. Trăiesc de trei zile această senzație epuizantă.

*

La un efort mai mare mă epuizez imediat. Inima mea nu mai suportă nicio greutate asupra ei, nici măcar cămașa de corp sau un tricou lipit pe piele.

Mă enervez repede.

Am nevoie de liniște, de dragoste, de înțelegere și de multă odihnă.

Speranța va învinge. Sper să învingă.

*

5-6 ianuarie 1996. Sunt în orașul lui Nichita, peste drum de Caragiale.

Am vizitat casa-muzeală Nichita Stănescu. M-am întâlnit cu Nichita pe care speram să îl găsesc.

Aici am cunoscut-o pe Ioana Lepădatu. Am primit cartea de vizită a publicistului Bogdan Gavril.

Am cumpărat o vedere a casei muzeale.

*

Spre seară, mi-am făcut permis la biblioteca Nicolae Iorga. De aici mi-am scos câteva fișe de lectură din Devenirea întru ființă a lui Constantin Noica. Mă bucur că am găsit-o aici.

*

Ploieștiul este un oraș frumos și, mai ales, curat. Păcătuiește și el, ca orice mare oraș, cu un trafic aglomerat.

*

În Gara de Nord, din București, am întâlnit o poetă care vindea iconițe.

*

7 ianuarie 1996. Simt nevoia unei însingurări pentru o perioadă de timp. Alături de mine pot să hotărăsc mai bine lucrurile.

*

Ion strânge bani ca să ne luăm un reportofon. Îmi doresc o mașină de scris ca a lui Nichita. Unchiul Tică mi-a promis una.

*

Mă simt mai puțin stresat și mă relaxez din ce în ce mai mult. Mâine reîncep cursurile la Seminar.

*

9 ianuarie 1996. Nu pot să dorm. Gândurile rele mă chinuie ca niște limbi de foc. În urma discuție cu Eugen G. am început parcă să înnebunesc.

Sbornicul rusesc mi se pare exasperant. M-am îmbolnăvit de tendințele lui extremiste.

*

10 ianuarie 1996. Încep să mă înstrăinez cu gândurile de această lume prin păstrarea minții în inimă. Numai acest lucru îmi captează atenția.

*

Aseară n-am mâncat nimic. Nici azi dimineață. Simt o întărire spirituală puternică.

*

E aproape ora 12, ziua. Voi continua să țin post. Rugăciunea rostită din ce în ce mai mult îmi elimină pofta de mâncare. Nu mai simt mișcările inimii spre patimă.

*

Am aflat că patima cititului mă oprește de la Dumnezeu și de la rugăciune. Idee din Sbornic. Ulterior m-a dus în pragul nebuniei…

*

Nu știu ce să fac. Nu știu cum să continui. Sunt într-un moment de criză spirituală.

*

Sufăr mult că nu am lacrimi, că nu pot să plâng acum. Acest lucru mă obsedează.

*

Este ora 10 noaptea. După ani de zile…mi-au curs primele lacrimi. Eram într-o stare de umilință și de cerere a iertării de la Dumnezeul nostru.

Acum, chinurile Iadului nu mă mai înspăimântă!

*

11 ianuarie 1996. I-am scris părintelui Nichita.

Numai rugăciunea contează. Am început să uit de toți. Astă seară mă duc la domnul Ilie Mocanu.

*

Tudorel a început să picteze. Îmi spune că simte linia.

*

Astăzi m-am trezit fără sentimentul fricii de Dumnezeu. Liniștit…

*

La ora de Matematică am oprit rugăciunea interioară. Am avut un moment de relaxare și de liniște.

*

Simt că partea superioară a inimii se ridică în timpul rugăciunii. În aceste momente, inima și mintea mea sunt senine.

Respir, în timp ce mă rog cu rugăciunea inimii, foarte repede, deși pot să o fac și normal.

Din această cauză ritmul bătăilor inimii mele este accelerat mai mereu, mai mult decât trebuie.

Nu mai pot să mă concentrez la învățătură…pentru că sunt absorbit de rugăciune și de liniștirea interioară.

*

12 ianuarie 1996. Convorbirea cu domnul Ilie Mocanu m-a liniștit. Mă simt eliberat de ceea ce m-a ținut legat în ultimele patru zile.

Rezultatele acestei experiențe exagerate: dureri de inimă, de cap și de gât.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nadia_Com%C4%83neci.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dadaism.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludwig_van_Beethoven.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasili_Kandinski.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antoine_de_Saint-Exup%C3%A9ry.

Did you like this? Share it:

Previous

Despre teoria vederii a episcopului anglican George Berkeley

Next

Dumnezeu e adevărata noastră încântare

1 Comment

  1. Strafulgerari de gind ce-si poarta calea in suflet, in duh, si-n colinda trupului.

    Citindu-l pe Sfintul Maxim, cresteati in logoi-ii spunerii de sine, fara sa va dati seama cum se creste aluatul , silnic, cu azur, ascetic, uman.

    Analogia cu Nichita Stanescu nu poate-apune din trezvia duhului ce cauta sa puna notele cap la cap in efuziunea acestei regasiri de sine. De multe ori imi vine-a crede c-Adam a cazut din el insusi. Si nu stiu cum s-o spun. O fragmentare lasha s-a produs. Sfintia -voastra intregiti din cugetul ce-si uita de pricina.

    Si, deasupra acestei lupte, legatura cu duhovnicul cersind lumini cu cale-ntoarsa dinspre Dumnezeu spre om si invers: Preafericitul Ilie (mie chiar mi-e teama sa citesc din vapaia versurilor sale; nu pot sa cred ca am trait pe-acele meleaguri si ca Prefericitul isi respira din viata si kalos dumnezeiesc!)

    Ce poate fi mai clocotitor de darnic sub acea bolta ?!

    Multumim de-mpartasire si salutari calde doamnei preotese!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén