Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [3]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
2006
După cinci zile de „secetă intelectuală” am trăit și primele rânduri. Cu alte cuvinte, dacă mai gândești puțin înseamnă că te mai ții minte.
*
Încep să îmi revin. Văd cum se ridică, din întuneric, lumina.
*
13 ianuarie 1996. Am nevoie de înțelegere și de încurajare. Mă simt slăbit și singur. O singură discuție poate să mă distrugă…
*
La ora de franceză (e zi de sâmbătă) am scris textul: Cu presentimentul nebuniei în minte.
*
15 ianuarie 1996. E ora de greacă. Trebuie să mă păstrez cu sănătatea pe linie de plutire, adică să nu mai exagerez cu faptul de a mă epuiza. Însă pot să fac acest lucru, la câte mi se cer la școală pe fiecare zi?
Trebuie să trec peste aparențe sau să fac față aparențelor.
Trebuie să lupt continuu ca să nu mă îmbolnăvesc de superficialitatea din jurul meu.
Astăzi am luat o hotărâre împotriva mea…Știu că fac o mare greșeală.
*
16 ianuarie 1996. Mi-am regăsit echilibrul. Am vorbit aseară cu Monica. Știu că există o legătură indestructibilă între oamenii care se văd și își vorbesc.
*
18 ianuarie 1996. Mă simt mai bine în această seară. Ora de matematică este plictisitoare. Am scris o poemă despre adevăr. Volumul „Lecții de gândire” are o linie a sa de care mă țin.
*
23 ianuarie 1996. „Dreptul de a fi” a intrat la corector. Am o conștiință foarte susceptibilă. Din această cauză mi-e dor de zilele inocenței.
*
Cunoașterea pe care o posed ajunge să se transforme într-o metodă de sinucidere treptată.
*
Mă lupt cu propria mea ființă și mă omor continuu.
*
Nu pot să fiu distant față de ceea ce văd. De aceea mi-e greu când creez, în sensul că le scot pe toate, din mine, cu multă durere…și deloc cu detașare.
*
Când încep să scriu totul devine o parte din mine și asta îmi întunecă obiectivitatea. Aș vrea să fiu mereu obiectiv în tot ceea ce scriu…
*
Uneori mă suspectez și detest subiectivismul meu extrem, care e nociv și periculos. Aș vrea să fiu mereu stabil…
*
Privesc lucrurile neînsuflețite și ele încep să se alungească.
*
Fac experiențe pe câmpul energetic al colegilor de clasă. Nu-mi pot explica, fără modul în care sufletul lor se manifestă în trup, de ce unii posedă căldură iar alții răceală iar alții o semi-răceală.
*
24 ianuarie 1996. Am debutat în revista Marin Preda. Sunt fericit!
*
25 ianuarie 1996. Sunt din nou bolnav. Valentin și-a pus ochelari 0, 5. Au început să mă doară și pe mine ochii.
*
Cred că defectul meu, unul dintre cele mai mari, e acela: că nu mă bucur de viață. De aceea, cred că șansa mea este aceea de a mă regăsi pe mine însumi.
Iar ființa mea, adevărata mea ființă e dincolo de gândire și de limbaj. Știu asta din plin!
*
Sufăr mult pentru că nu sunt atât de lucid pe cât mi-aș dori. Momentele mele de luciditate, de ceea ce eu numesc luciditate, sunt foarte rare.
Cum ar trebui să fiu ca să mă simt bine cu mine însumi?!…
*
26 ianuarie 1996. Simt că în tot ceea ce am creat până acum sunt, aproape, numai fantasmele mele nu și ființa mea reală.
*
De dincolo de tot ceea ce spun și fac îmi apare chipul ființei mele: simplu și cutremurător.
Este o suprafață întinsă de cristal. De aceea mi-e frică să mă întreb cine sunt.
*
27 ianuarie 1996. Mă simt o tabula rasa[1]…și sunt foarte obosit. Port în mine chinurile facerii.
Mă simt din nou singur…
*
Astăzi seară am văzut un câine, care era înnebunit că nu poate să intre în curtea stăpânului său.
În fața lui m-am simțit umilit…
*
Simt că sunt scriitor. Și, cu toate acestea, am mari emoții.
*
Încă nu le-am spus bunicilor meu că acum mă cheamă: Dorin Streinu. Nu cred că vor înțelege ce înseamnă un nume literar.
Sunt dinainte convins de faptul, că pentru ei munca mea literară e „o pierdere de timp și o preocupare a unei minți de adolescent”.
*
Asist la un teatru cu măști, cu tot felul de măști.
Ce păcat că nu cunosc actorii! Ce păcat însă că nici ei nu știu că eu…îi văd.
Lumea toată e un teatru care îmi trece prin față.
Numai că eu mă ocup cu analizarea acestor măști, a acestui teatru, care mă zguduie profund.
*
Muzica e cel mai bun remediu pentu supărare și tristețe. Ea te face mai sincer…
*
Sub înserări de stele
stau lacrimile
florilor plăpânde.
*
28 ianuarie 1996. Straniul a devenit pentru mine un lucru cotidian. A început să îmi placă simplitatea mediocră. Odată cu aceasta nu fac decât să mă îndrăgostesc, în mod progresiv, de oamenii plini de vitalitate și de umor.
Poate din cauză că eu sunt altfel decât ei.
*
29 ianuarie 1996. M-am îmbolnăvit de durere interiorizată. Oamenii veseli însă îmi alină suferința.
*
Lumea este o mulțime de sentimente care se nasc și mor. Rămân numai undele…
*
Am înțeles: lipsa râsului aduce rigiditate interioară și în relații.
*
31 ianuarie 1996. Fluiditatea vorbirii. Echilibrul între obiecte.
*
Uneori mintea mea se pulverizează…Atunci parcă nu mai știu să vorbesc. Cred că am intrat, adânc, în tăcere…
*
Am început să intuiesc cuvintele altora înainte ca ei să le pronunțe.
*
Încerc să îmi las mintea goală de gânduri și de cuvinte. Astfel mintea se umple de un înțeles contemplativ continuu.
*
1 februarie 1996. O nouă viziune a romanului. Vreau să subliniez imaginile.
*
A fost ziua „Măgureanului”. Am ieșit în oraș. Am băut ceva la hotel.
*
I-am scris Marinelei cea mai scurtă scrisoare. Ea e „micul Cioran”.
*
Cele mai frumoase momente ale unei zile sunt fazele incipiente ale răsăritului și ale apusului de soare.
Ieri seară am putut gusta un apus de soare magnific.
*
Acum citesc vomulul al cincilea din Filocalia Românească.
*
Matematica – o formă de durere a cifrelor.
*
Profesoarei noastre de matematică, care are o fire foarte băiețoasă dar folosește un parfum foarte calm, foarte tandru, care i se potrivește de minune, i-am pus numele: Odeth. Nu mai știu de unde a început șarada…
E o femeie stranie dar caldă.
*
2 februarie 1996. Sunt între starea de a fi cum ești și cea de cum ai vrea să fii. O permanentă luptă.
Întotdeauna trăim ceea ce suntem și vrem ceea ce nu suntem.
*
Tentația unui necunoscut valabil este tentația fiecărui om normal.
*
Este un chin imens să crezi că ești altcineva și să-ți dai seama că nu ești.
*
Timpul se măsoară în iubiri, dureri și regrete.
*
Omul vrea și ultimul loc în cer numai să nu rămână pe din afară…
*
Marii îndurerați sunt oamenii care au gustat, cu fiecare secundă, agonia morții. Doar ei și Sfinții știu suferința marii iubiri.
*
Regret nespus un lucru: nu mă concentrez îndeajuns de mult la ceea ce fac.
*
M-am născut cu o melancolie adânc înrădăcinată în sufletul meu. Știu acest lucru de când eram copil. Aceasta mă exilează, adesea, din coordonatele realității.
*
Simt nevoia izolării definitive.
*
Toată viața nu mi-a plăcut nimic din tot ceea ce am întreprins și am realizat.
*
Niciodată nu m-am mulțumit cu ceea ce sunt și cu ceea ce am făcut.
*
Aștept vindecarea de păsările negre.
*
5 februarie 1996. Între sufletul meu și realitate corpul este materia care se interpune.
În cameră, uneori, e foarte cald, pe când afară este mult frig.
*
Sunt după vederea luminii dumnezeiești. Nu știu de ce mi s-a dat să văd slava lui Dumnezeu.
Clipe unice. Bucurie foarte intensă.
Focul a început să ardă în esența lemnului.
*
Pentru Dreptul de a fi costul de publicare e de patru milioane.
*
Amintirea luminii e permanentă în mine.
*
5 februarie 1996. Un bloc care se dărâmă într-un minut. Am trăit această senzație…
*
Când gândurile nu sunt bine formulate în scris atunci nu au fost întru totul clarificate în spirit.
*
Orice meteahnă a scrisului este o imperfecțiune a spiritului.
*
Un spirit desăvârșit e un noian de perfecțiune.
*
Orice perfecțiune însă are o durere ascunsă, fie ea chiar durere perfectă.
*
6 februarie 1996. În poștă am întâlnit o femeie care semăna cu Daniela. Îmi plăcea cum i se mișcă maxilarul și accentul pe care îl avea.
*
Idealiștii nu iubesc. Ei doar au un ideal de iubire de care se îndrăgostesc din când în când.
*
7 februarie 1996. Am visat un hotel cu multe etaje. La ultimul etaj m-am întâlnit cu o femeie și cu un bărbat.
Apoi am tăiat coada unui cățel de pluș cu foarfeca. Am intrat într-un apartament, unde am găsit o tânără familie.
Aici am răsfoit o revistă despre vitalism. Îmi plăcea biblioteca lor. Era imensă.
La un momnent dat, din umbră, apare o femeie dezbrăcată, cu contururi puternice,care se urca într-un al doilea pat, aflat lângă tânăra familie.
Gazda îi spune că e supărată iar misterioasa femeie îi reproșează că nu trebuie să fie.
Femeia din umbră avea mișcări molatice și vorbea obosit. Față de ea nu am avut niciun sentiment sexual.
Am chemat-o însă în hol. Când o vedeam ieșind…m-am trezit…
*
Ceea ce e interesant în acest vis e că el e format din multiple imagini trăite anterior…și pe care, în vis, le-am trăit într-o altă ordine a lor…
*
8 februarie 1996. Ziua semnelor duale. Să nu alegi niciodată ceea ce iubești mai mult?!
*
Gândesc arid și, mai ales, simplist. Însă gândurile simple sunt adevărurile vii, nesofisticate ale omului.
*
Vreau să adorm. Îmi doresc o noapte bună.
*
9 februarie 1996. Afară ninge mărunt. E liniște…Tocmai mi-am terminat rugăciunea.
*
Visul – un sânge care își imaginează.
*
Omul este creat și din lucruri rușinoase.
*
10 februarie 1996. Ideile cele mai simple sunt cele mai înțelese.
*
12 februarie 1996. Cu cât ești mai aproape de pământ cu atât te simți mai mic.
*
M-am reîntors de la Corabia. Am vorbit și despre Manuscrisul luminii pentru tipărire.
*
Mâine vine mamaia la mine. O aștept cu vești de acasă.
*
„Ceea ce nu ești, vei fi pe cât se poate, dacă vei vrea pe cât poți!”.
*
Timpul – un cuvânt care ucide.
*
14 februarie 1996. Trecutul este întotdeauna o lipsă de entuziasm.
*
Uneori mă găsesc prea complicat pentru mine însumi.
*
Ajustăm mereu cuvintele.