Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [4]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
2006
Singurul lucru pe care mi-l doresc este să văd.
*
Nu îmi ajunge decât vederea supraînțelegerii.
*
Cum să explic altora ceea ce nu-mi pot explica nici mie însumi?
*
Totul e un miracol.
*
Cred că mulți oameni ai scrisului L-au uitat pe Dumnezeu și, scriind, s-au întâlnit cu El. Pentru că nu putem trăi decât în interiorul acestui paradox: El e începutul și sfârșitul și oriunde căutăm profund dăm de El.
*
Mă așez în pat. S-a făcut târziu în noapte. Orologiul sună pe statuie…
Dormi! Somnul este cel ce te așteaptă ca să fii singur. Dacă poți să fii astfel vreodată…
*
14 februarie 1996. Filosofia românească veche nu a fost pentru o scindare a conștiinței ci doar pentru o canalizare a vorbirii. S-a lucrat numai la nivelul limbajului.
*
Odată cu Constantin Noica și cu Vasile Conta[1] filosofia noastră s-a rupt de Ortodoxia tradițională.
*
Lucian Blaga[2] credea că „se poate face o filosofie și fără Ortodoxie” și că ea va rămâne tot românească.
Însă fără Ortodoxie, filosofia românească exprimă probleme care nu reprezintă problemele reale, fundamentale ale sufletului românilor.
Filosofia lui Blaga o arată din plin: e un eșec în ceea ce privește exprimarea adânc românească.
*
Tradiționalismul noician nu admite decât condiția etnică pentru explicarea principiului de trăire românească. Însă vorbirea filosofică nu e nici mântuitoare și nici neapărat folositoare, ci doar relativ (mai degrabă aparent) terapeutică.
*
Filosofia este o gândire a cât poate face omul și asta înseamnă o ciuntire enormă a realității. De aceea filosofia e conștientă că nu vrea perfecțiunea. Ea vra doar să clarifice porțiuni de realitate, să le muleze pe puterea de înțelegere a omului.
*
Realitatea este însă privire în extaz.
*
Filosofia este o constatare continuă a înțelepciunii firii umane căzute.
*
„Pălăvrăgeala” filosofilor este fără capăt și fără precizie.
*
Folosul filosofiei este acela de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri. Doar atât!
*
Niciodată filosofia nu are adevăruri irefutabile.
*
Orice filosofie e o măsură a filosofului.
*
Filosofia a fost întotdeauna o vorbire rece și îndrăzneață, o ironie orgolioasă și o înciudare pe condiția omului.
*
Se trece cu vederea, adesea, peste culoarea teologică a filosofilor. De unde își iau ei certitudinile.
Pentru că toți au spoliat teologia de crezurile ei și au brodat pe seama lor tot felul de explicații, mai mult sau mai puțin plauzibile.
*
Filosofii devin filosofi și nu se nasc filosofi.
*
Filosofii sunt formați din scindări interioare, dureri, obsesii și străfulgerări ale conștiinței.
*
Filosofia personală e bine să fie știută doar de filosof, puțin explicată altora și scrisă doar odată. Și asta cât mai târziu…
*
Un lucru urât al mentalității de intelectual: le place să știe despre durerile și zvârcolirile scriitorilor, extrăgându-și o bucurie bolnavă din citirea lor.
*
Cum să te bucuri de durerea deschisă, de rana vie a altora?!
*
17 februarie 1996. Pentru ca să mori bătrân trebuie să devii bătrân.
*
Eforturile umane sunt doar niște aripi disperate de pasăre.
*
E o zi călduroasă de sâmbătă. Scriu sprijinindu-mă de caloriferul din cameră, care e foarte fierbinte. Însă în cameră e totuși frig.
*
Am fost aseară la domnul Ilie Mocanu. I-am relatat amănuntele referitoare la tipărirea cărții.
O incursiune prin periplul învierii.
În timp ce scria poemele trăirea interioară i se diminua.
*
Mi s-a amplificat simțirea harului dumnezeiesc altoit pe simțirea mea, umană. Uneori simt harul dumnezeiesc ca pe un foc purificator, care arde materia trupului meu.
De aceea simt în mine și în jurul meu protecția dumnezeiască, modul cum Dumnezeu mă conduce și mă îndeamnă să fac una sau alta.
Însă eu nu ascult, întotdeauna, de glasul Lui…
*
Drumul meu: sunt un mistic și un scriitor în același timp.
*
„Între două lucruri bune alege lucrul cel mai bun”. Însă trăiesc adesea momente când alegerile se exclud…
*
Fiecare om trebuie să își merite existența.
*
18 februarie 1996. Fericirea omenirii constă în reîntoarcerea ei la puritatea originară, la curățirea ei de patimi și la trăirea cu Dumnezeu în slava Sa.
*
Astăzi am trăit marea bucurie de a mă resimți copil. Am trăit câteva ore cu o conștiință deplină a bucuriei și a frumuseții.
*
20 februarie 1996. „Neplecarea capului” are o conotație mistică profundă. Am descoprit-o astăzi, în timp ce mergeam pe stradă. Cine nu știe să își plece capul e plin de orgoliu și de înfumurare.
*
Astăzi l-am citit pe Nae Ionescu.
Trei lucruri de la el:
1. „Trebuie să fii tu însuți”.
2. „Nu poți vorbi despre ceea ce nu ești”.
3. „O carte scrisă moare”.
*
Un prieten mi-a replicat că sunt o ființă bipolară. Și eu nu știu de ce mă cred transparent!
*
20 februarie 1996. Am un apetit fin pentru paradoxuri. Când devin paradoxal trec drept un om straniu, ceea ce nu sunt.
Însă straniu nu înseamnă și profund…
*
Lucrul de care sunt perfect conștient e acela că știu să mă grăbesc. Întotdeauna văd situația finală într-un proiect. Și aceasta e spre binele meu.
*
Sunt încă omul dintre două lumi.
*
Teodor vrea să scriem Adevăr și minciună. Nu pot să-mi fac iluzii. Eu nu sunt pentru lucruri de acest gen.
*
Viața se clarifică de la sine.
*
Un cuvânt e întotdeauna mai puțin decât o privire.
*
21 februarie 1996. Am dat noi poeme pentru revistă. Gianina mi-a dat Poemele luminii pentru publicare. Am cunoscut-o pe Ana Maria.
*
22 februarie 1996. Au început să mi se agraveze obsesiile. Ariditatea intelectului meu este cristalizată în câteva imagini. Iarăși o perioadă de dezechilibru…
*
Ortega y Gasset[3] spunea, că toți oamenii geniali au fost niște bieți psihopați și că tot ceea ce au scris ei a fost numai rodul umil al acestor obsesii.
Cred că exagerarea asta e prea mare pentru ca să nu fie doar ironică.
*
Obsesiile mele s-au format din aceea că îmi pasă de oameni, de adevăr, de veșnicie, de perfecțiune.
*
Câteodată îmi doresc, sincer îmi doresc, să fiu om normal, ca toți cei care trăiesc fără să își pună întrebări și fără să caute răspunsuri. Însă asta nu se mai poate întâmpla niciodată.
Drumul meu e spre înțelegere și spre iluminare. Un drum al ascezei și al muncii continue.
*
Am uneori sentimentul că nu îmi ajunge exprimarea.
*
Nu poți merge în pașii serii decât plângând.
*
24 februarie 1996. Viața e mereu aceea care te uluiește și, mai puțin, te clarifică.
*
Am în mine o putere de geniu pe care nu știu încă să o valorific. De aceea încărcătura atomică existentă în oamenii geniali cred că ar aprinde lumea, dacă ar fi pusă pe hârtie.
*
Însă ce diferență e însă între această genialitate, această putere de creație și focul pe care Domnul îl aruncă în inimile noastre, adică lumina Sa, pentru ca să ne aprindă pe noi, pe toți!
*
În timp ce ascultam muzica lui George Enescu, marele geniu al muzicii noastre, am auzit în mine, într-o efervescență enormă, aceste cuvinte: „Dacă treci peste această limită ajungi la geniul din tine”.
*
Dacă în timpul vederii am trăit o eliberare enormă, în cadrul acestor cuvinte am trăit o constrângere spre concentrare.
*
Consider că geniul e omul prea plin de el însuși pentru a nu fi prea generos cu lumea care nu-l ajută.
*
Un geniu nu poate fi un om egoist. El este întotdeauna, pentru el, un învins, pentru ceilalți, un învingător.
*
Geniul este cel care simte enorm un mare har, care i se deschide, pe măsura înțelegerii lui dureroase.
*
Nimic nu e mai de plâns decât prostia.
*
A fi geniu înseamnă să suferi la modul absolut.
*
27 februarie 1996. Am visat cum se materializează o pâine, un fier și un șurub. Vedeam cum se formează acestea pas cu pas…
*
Domnul Ilie Mocanu este entuziasmat că pot să îi public cartea. Mă bucur că pot să aduc bucurie în inimile oamenilor, mai ales în inima sa mult prea iubitoare și însângerată de diverși călăi.
*
2 martie 1996. Creația scriitoricească este rodul conlucrării dintre inspirație, măestrie și genialitate.
*
Sunt prea febril când creez și din acest lucru nu savurez momentul conceperii unui poem sau a unei cărți. Însă, ca cititor, am pacea de a fi atent.
*
Am momente sfâșietoare când nimic nu îmi place din ceea ce scriu. Nu că ceea ce scriu nu e bine, ci nu mă conving că îmi place ceea ce am scris.
E un capriciu sau o cerere prea mare de la mine însumi?
*
Mă regăsesc adesea în situația de a-mi plăcea înțelegerea dar nu și forma sub care exprim sau găsesc exprimată o înțelegere.
De aceea am tendința (pe care încerc să mi-o țin în frâu) de a rescrie un text pe care l-am scris sau l-am auzit sau citit de la alții.
*
Nu m-ar mira faptul, ca cineva să observe în creația mea lucruri de care eu nu sunt deloc conștient.
*
Adesea reflectez asupra a ceea ce scriu dar nu și asupra modului în care trebuie să scriu.
Acesta e motivul pentru care cred, că putem face dintr-o idee atât un poem, atât un roman, cât și o piesă de teatru.
Nu forma contează, ci ideea.
*
Există poezie parafrazată sau proză ritmată. De aceea mă bucur de poeticitate, de muzicalitate poetică și în roman, nuvelă, teatru, aforism sau într-o discuție amicală, care nu au nici în clin și nici în mânecă cu poezia.
*
Sunt momente când creez ceva și mă gândesc la cu totul altceva. Retrăiesc cazul lui Bonaparte[4]…
*
Pipăi cu sufletul, adesea, neîntrecutul…pe care, bineînțeles, nu îl pot exprima în cuvinte.
*
Pseudonimul meu literar începe să capete valente multiple și, mai ales, încadrează în mod perfect modul meu de a fi sau biografia mea de până acum.
*
Sunt prea febril interior pentru ca să mă stabilesc.
*
Toată viața m-am simțit în afara istoriei. Uneori mă întreb cum exist istoric. Pentru că trăiesc ca și cum nu i-aș aparține.
*
Însă istoria e școala noastră spre Absolut.
*
Eu hoinăresc, visez, agonizez în corida vieții însetat de ultima formă și de ultima esență.
*
Cu cât mă cunosc interior cu atât văd voința mea de împlinire atât pe orizontală cât și pe verticală.
De aceea nu mi-am pus niciodată problema conflictului (care nu există!) dintre acțiune și gândire, dintre creație și sfințenie, dintre a fi aici și a fi în veșnicie.
*
Ceea ce îmi lipsește este conștiința așteptării și ridicarea treptată spre acest deziderat.
*
Eu aștept prea febril și uit să înțeleg prea repede. În afară de aceste păcate capitale ale mele am o dorință nestăvilită de a trăi în locul fiecăruia și ca fiecare în parte pentru ca să îi înțeleg.
Vreau să simt cum se simt oamenii.
Vreau ca măcar să îi simt, să îi trăiesc, împreună cu Dumnezeu, pe toți cei care îi văd, pe toți care aflu ceva despre ei.
*
Îmi displace însă la culme nesiguranța viitorului meu.
*
Uneori sunt conștient de faptul că nu mă interesează mai mult de mine ci de creația mea.
*
Nu îmi place să fiu neînțeles! Nu vreau să fiu neînțeles. Însă, cu toate acestea, și eu sunt o mare neînțelegere pentru mine însumi. Una foarte mare…
*
3 martie 1996. Astăzi am făcut de planton toată ziua. Adică am făcut pe gardianul la ușa căminului, notându-mi orice străin care a intrat în cămin.
*
Aseară am fost la domnul Ilie Mocanu și am corectat întregul manuscris, împreună cu dânsul, până aproape de 12 noaptea.
Pentru că am fost foarte obosit, am dormit la Valentin. Acum scriu tot de la el.
Masa lui de scris mă relaxează foarte mult. Nu știu de ce mă simt liniștit când scriu în această cameră.
Mâine plec la Corabia ca să duc cele două manuscrise.
*
Am o naivitate copilărească enormă, care mă supără mult, atunci când trebuie să-mi cer scuze față de cineva. Nu posed acea pasivitate solidă, care să mă treacă peste aceste stări de spirit.
Un neajuns creat în mine pe nesimțite…
*
Trăiesc cu acest crez: ceea ce contează e ceea ce fac de acum înainte. Din secunda de față.
Acesta e motivul pentru care nu mă uit la cât am scris, la cât am citit, la câte cunosc. Nimic nu e de ajuns!
*
Trecutul nu trebuie uitat. Însă el nu trebuie să devină o barieră pentru prezent și viitor.
Am început să mă odihneesc și să mă relaxez mai mult.
*
Prima vedere extatică: lângă sala de sport de la Chimia, în jurul orei 12 ziua.
A doua vedere extatică am avut-o în timp ce treceam pe lângă blocul Y1, în jurul orei 7 seara.
A treia vedere extatică și cea mai amplă dintre ele, cu cele mai mari urmări în ființa mea, am trăit-o în camera mea din internatul Chimia, în jurul orei 10 dimineața, în timp ce citeam dintr-un volum din Filocalie.
Toate s-au petrecut în momente de rugăciune și de mare umplere a mea de dragoste dumnezeiască.
*
4 martie 1996. M-am reîntors de la Corabia. Am discutat mult cu Adrian. Se pare că avem multe lucruri în comun.
*
Vorbind cu cineva, pe stradă, i-a spus aceluia despre mine, arătându-i poemele mele: „Uite ce scrie un prieten al meu! Lucruri pe care le știu dar cărora nu le-am putut da drumul din mine…”.
*
Marinela, Anișoara, Daniela, Camelia, Amelia…Am fost prea egoist? Cum le voi privi după…ani de zile?
*
Detest ziua în care aș rămâne doar să…pun punct.
*
Îmi displace profund să șlefuiesc cuvinte goale. Un izvor nu se poate transforma într-un ridicol ordonator de cuvinte, propoziții și fraze…corecte doar din punct de vedere lingvistic.
*
Nu pot să mă escamotez în niciun cuvânt.
*
Îmi place să fiu un permanent izvor de creație, chiar cu riscul de a părea stângaci sau contradictoriu.
Și asta pentru că e o prostie imensă să critici o creație a cuiva în sine, adică să o separi sau să o pui în contrast cu întreaga lui operă.
5 martie 1996. E o zi frumoasă încă de dimineață. Să nu uităm proverbul, care e un cuvânt al înțelepciunii.
*
Am visat ceva foarte frumos. Păcat că totul s-a spulberat, am uitat ceea ce am visat la trezire. Am în mine doar starea de bine în urma lui.
*
La 10. 30 vine mamaia la Turnu Măgurele. Mă duc să o aștept la gară. Pe de altă parte, astăzi am teză la română. Subiectele: Bacovia și Arghezi.
Ieri am avut teză la Dogmatică. Subiectele: Chenoza Domnului și condițiile Întrupării Sale. Mi-a căzut chenoza. Am luat zece.
Părintele director m-a felicitat pentru acest lucru. Însă i-am spus că nu am citit și scris doar din cele predate de dumnealui (lucru foarte evident)…și l-am enervat puțin.
De ce am făcut asta? Pentru că m-a lăuddat că am scris bine, ca și când aș fi reprodus doar notițele sale…dar nu și faptul că am citit scrieri, pe care colegii mei nu le-au citit și, bineînțeles, nu aveau nici cum să citeze din ele.
*
Acum citesc volumul al 8-lea din Filocalia Românească. E de fapt ultimul, din cele 12 volume traduse de părintele profesor Dumitru Stăniloae, pe care îl am de citit.
Domnul Ilie Mocanu mi-a dat să citesc, într-o ordine alta decât a volumelor, fiecare volum din Filocalie.
De aceea termin cititul Filocaliilor cu volumul 8 și l-am început cu volumul al 12-lea. Mi-am luat notițe din fiecare în parte.
*
Mamaia nu a venit. Nu știu ce s-a întâmplat acasă.
*
Când am scris astăzi ceva am avut impresia că eu am născut cuvintele pe care le-am scris.
*
Cel puțin știu că semnificațiile cuvintelor pe care le folosesc sunt ale mele, sunt personale. E foarte liniștitor să știu acest lucru.
Mă leagă astfel ceva material de foaia de hârtie.
*
Trăiesc o stare emoțională extrem de concentrată. Gândesc sute de lucruri și le uit tot la fel de repede. Probabil nu vreau să le rețin.
*
Îmi pare rău că am rupt și am ars cele două nuvele. E o prostie ce am făcut! Astăzi mă gândesc, dacă nu cumva eu însumi aș fi putut fi personajele, care, mai ieri, mi-au displăcut…deși eu le creasem.
Erau prea reale? Mi-a fost frică de ele sau de mine?!
*
În mine arde un uragan de foc, care mă înspăimântă.
De aceea sunt reticent să împărtășesc și altora, care mă cunosc prea puțin, din ceea ce scriu.
În această categorie, a celor excluși, nu intră domnul Ilie Mocanu și Gianina.
*
În urma pătrunderii mele în veșnicie, acest foc din mine s-a mărit uluitor de mult. Simt că înnebunesc de atâta dragoste de Dumnezeu și de oameni și de dorul de a scrie, de a ajuta, de a fi împreună cu alții.
*
Mă duc adeseori să mă spăl pe față ca să îmi temperez canicula interioară.
*
Sunt o închisoare de energie, de iubire și de lumină. Și mie mi-e frică de atâta dragoste câtă am în mine. Dacă ar ieși din mine ar incendia întreaga lume.
Dar pentru că nu pot împărtăși multora dragostea și bucuria mea, asta mă face să mă simt singur, nespus de singur și de neînțeles.
*
Nu sunt entuziasmat de ceea ce mi se întâmplă ci de semnificația a ceea ce mi se întâmplă, de negrăitul de nînțeles.
6 martie 1996. Am gândit „parabola închisorii”. Totul a început de la repetiția de vineri.
Oamenii aceia îmi erau cu totul străini. Erau lumi cu mult sărace dar extrem de sofisticate. Acest lucru m-a frapat.
Sunt niște ființe foarte sintetice, însă marele lor defect e acela că stau în aer.
*
Găsesc în această „omenire” o liniște, care mă înspăimântă prin insensibilitatea ei.
*
Nu înțeleg cum o ființă umană poate fi atât de rigidă în fața întregului miracol din acest univers.
*
Umanitatea noastră suferă de o impudoare majoră și, mai ales, de o acută criză de limbaj care contaminează totul în jur.
Primează interesul individualist, egoismul dezagregant, inițiativele pur utilitariste.
Mă înfioară ignoranța pe care o surprind la tot pasul și, mai ales, perversitatea animalică.
*
Mă gândeam astăzi la minunea dumnezeiască, prin care necreatul, harul dumnezeiesc, intră în temporalitate sau îl putem trăi în timp și care ne comunică adevărul etern.
Vederea extatică este ușa și fereastra, care ne poate lăsa să intrăm atât în înțelegerea lui Dumnezeu cât și în înțelegerea oamenilor.
*
Mereu trebuie un efort pe măsura scopului.
*
„culmea liniștirii”
*
Sensul omului este veșnicia. Înapoi este minusul, lașitatea.
*
Viața e o clipă trăită.
*
Nu suport examenele prea bine din punct de vedere emoțional. Mi se par derizorii dar de trecut. Sufăr de prea multe sentimente.
*
Nu mă obsedează viitorul ci veșnicia.
*
Păcătuiesc adesea din prea multă sinceritate sau voință.
*
Nu mă gândesc la mântuire ci la sfințenie.
*
N-am primit vești de acasă.
*
Bătrânețea este întotdeuna un timp neasumat.
*
Oamenii nu sunt nefericiți din cauza vieții ci din cauza faptului că sunt nestatornici.
*
7 martie 1996. O zi mondenă. Am stat de vorbă cu Gianina. M-a uimit sinceritatea ei față de mine.
„Femeile, dacă au ajuns la ceva, nu se grăbesc să exprime”.
„Noi [femeile n.n.] suntem legate mai mult de sentimente decât de rațiune”.
Fata aceasta e o gândire de bărbat.
*
Citesc jurnalele marilor scriitori pentru ca să fac parte din intimitatea lor.
*
Adevărul există pentru alții în măsura în care el este exprimat. Însă cine știe să guste oamenii află acel adevăr care nu se poate spune…dar care e îmbătător de frumos.
*
8 martie 1996. Când lacrimile curg pentru poezie…
Am fost invitat să recit și am recitat poemul Pentru mama la spectacolul liceului Chimia (poem creat atunci, pe loc, în timp ce îl declamam, creat din emoția și așteptarea publicului…însă nimeni nu a știut asta) și am fost aplaudat îndelung, cu bucurie și cu lacrimi.
Microfonul…și pauzele adânc sentimentale…au creat tot efectul acela sublim de intimitate și de destăinuire.
Am fost uimit să văd cât de ușor plâng oamenii…dacă apeși pe durerea și duioșia cuvintelor, care încă contează pentru ei.
Astăzi mi-am învins neprietenii! Și ei m-au aplaudat…pentru că nu le veniseră să creadă că pot fi un poet atât de acaparator în public.
Se pare că oamenii pervetiți mai au încă corzi sensibile.
*
Astăzi am suferit din cauza multelor sentimente. Și, implicit, am transpirat abundent.
*
A fi poet înseamnă să suferi pentru frumosul din oameni.
*
11 martie 1996. Singurătatea – o lipsă a altora pentru tine. Însigurarea – singurătatea cu tine însuți.
Mă simt însingurat, dar nu și singur.
Cu toate acestea, suferința este prețul înțelegerii. Ce mare taină!
*
12 martie 1996. Zi mohorâtă de martie. O zi de marți. Mi-am băut cafeaua lângă parc. Acum scriu din clasă. Banca mea maro mă plictisește enorm.
*
Barurile noastre sunt demodate și tapițate cu kitschuri într-un mod admirabil. Însă pe cine interesează…că ne produc silă?!
*
Se pare că sunt prea sensibil…Aici bădărănia e o lecție de supraviețuire.
*
După o oră. Astăzi mi-am derulat crâmpeie din propria-mi viață spre a mi le reaminti. Mi s-au volatilizat multe evenimente din memorie iar altele au început să se degradeze sau să își schimbe culoarea.
*
Unele evenimente din viața mea sunt relaxante. Tocmai de aceea mi le reamintesc, pentru ca să rezist…
*
Uitându-mă la cei 4 ani pe care i-am trăit în Turnu Măgurele, ca elev seminarist, e înspăimântător prin ce tristeți, dureri, cataclisme interioare am trăit…fără ca nimeni să observe acest lucru.
*
13 martie 1996. Iubirea venită din trecut îmi strică starea de creație. Astăzi, după 2 ani de zile, am stat de vorbă cu Daniela.
Se duce o luptă amarnică între mine, cel care sunt astăzi și sinele meu, adică tot ceea ce am fost până azi. Cu toate acestea, trecutul e trecut.
*
14 martie 1996. Trec de aseară printr-o criză spirituală. Mă simt pustiit dar fără păreri de rău.
Mă simt un luptător împotriva lui Dumnezeu, pentru că am încercat să mă pun în postura lui Emanuel, a eroului meu din Păsări spre cer, care Îl blesteamă pe Dumnezeu.
M-a cuprins o stare de ateism, care nu îmi e proprie, și care a survenit din cauza transpunerii mele în starea de a creiona personajul și lupta lui cu Dumnezeu.
Adică consecințele creației le suport eu și nu personajele mele.
Mă simt „prea uman”, vorba lui Nietzsche, în această situație.
*
Nu-mi place ca să mă compătimească cineva. Și de aceea mă supără faptul că Valentin a făcut-o.
[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta.
[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga.
[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jos%C3%A9_Ortega_y_Gasset.
[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I_al_Fran%C8%9Bei.
