Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 24 octombrie 2010

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [5]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

2006

15 martie 1996. Citeam astăzi din Sfânta Scriptură și am văzut, la un moment dat, deasupra ochiului drept, străfulgerări de lumină dumnezeiască.

*

16 martie 1996. L-am lăsat din mână pe Malraux[1] pentru că e prea încet pentru temperamentul meu.

*

Am stat de vorbă, pentru patru ore, cu Gianina. O găsesc, din ce în ce mai mult, curată și profundă.

*

Am vizitat-o pe doamna Nicoleta Băețica împreună, pentru că și-a fracturat piciorul stâng. Am împrumutat de la dumneaei Antimetafizica lui Nichita [Stănescu].

*

Am savurat „tăcerea ascultării”.

*

Pe 19 martie 1996 mă duc la Roșiorii de Vede pentru ca să fiu recrutat. Nu îmi dau seama de ce îmi displace atât de mult cuvântul armată acum, atâta timp cât toată copilăria mea am fost comandant de oști.

*

18 martie 1996. M-am trezit din somn agitat pentru ca să îmi notez visul de azi dimineață.

La un colț de stradă îl întâlnesc pe bunicul meu și pe Marian, pe fratele lui finu. Apare și bunica mea în acest cadru.

Bunicul meu era beat și se certa cu cineva. Eu am traversat strada. S-a bucurat să mă vadă. A prins curaj. Pe lângă noi a trecut autobuzul, pe care, mai apoi, ne-am dat seama cu toții că îl așteptam.

Bunica mea a strigat la șofer ca să oprească. Nu știu dacă a putut.

Se schimbă decorul. În fundal apare un palat negru, în beznă, și o fereastră luminoasă.

Eu eram afară, în noapte. Ajunsesem în fața acestui palat cu un taxi. Bunicul meu, ajutat de bunica mea, au ajuns înaintea mea în camera luminată a palatului.

Se aud strigăte de ceartă. Ceva se răstoarnă…O ultimă răsturnare și o cădere jos…pe dușumea…

Eu, care eram afară și simțeam toate lucrurile ca și când aș fi fost martor ocular…am avut în acea clipă sentimentul morții, a morții bunicului meu Marin.

I-am trăit ultima răsuflare…Mă rugam să nu moară…Însă fereastra s-a deschis. A apărut o siluetă feminină în umbră. Era bunica mea. Câteva clipe de suspans…Atunci am trăit groaza faptului că ar vrea să se arunce de la etaj…

„Din ce cauză a…murit?!”, am întrebat-o eu.

„A căzut jos…”, mi-a răspuns ea.

Răspunsul ei, oarecum senin, mi-a produs sentimentul că o parte din aer, din aerul pe care îl respiram s-a rupt, a înghețat, că inima mea a încetat să bată…

Și, cu toate că trăiam acest spasm, această încremenire…am încercat să plâng. A fost cu neputință!

*

Nu pot să uit din vis geamul deschis și ultima sa răsuflare. Și nici tăierea respirației mele…

*

19 martie 1996. Am fost recrutat la Grădinița nr. 6 de la Roșiorii de Vede. Totul a durat până la ora 16.00. Nu știu de ce își mai pierd timpul cu astfel de lucruri.

Am 1, 80 m și 79 de kg.

Însă gradele superioare ne confundau cu cei care deja am fi depus jurământul, adică militarizându-ne.

Armata română e mult prea idealistă. Acesta e marele ei defect. Ea crede că îi poate schimba pe oameni dacă luptă împotriva lor.

*

Am fost la Ion la școală. „Alarma de gradul trei”. Am mâncat pateuri și am băut skip.

Mi-a mărturisit faptul, că în timp ce spunea psalmul 50, auzea în el cum se săvârșea și rugăciunea minții.

*

20 martie 1996. Cu trenul de 9 și 5 minute am venit spre Turnu Măgurele. Citesc încă la volumul al 8-lea din Filocalia Românească. Mă simt într-o stare bună.

*

„Ceea ce avem de spus nici noi nu știm”.

*

Mă enervează vizitele de promenadă pentru că mă obosesc cu tot felul de inutilități. Cel mai mult mă enervează pentru că trebuie să vorbesc pentru a mă auzi doar pe mine însumi.

*

Spiritul conține sensul persoanei.

*

Poezia ține de diferențiere.

*

„exerciții de admirație”

*

28 martie 1996. Astăzi noapte am visat că am vorbit cu un guru hindus despre inițierea lui.

*

30 martie 1996. Am visat că mergeam spre un oraș necunoscut. Am mers pe un drum nou, care însă m-a dus într-un alt oraș și nu în cel pe care nu îl cunoșteam, dar știam că mă îndrept spre el.

În acest oraș am vorbit cu bunicul meu și cu profesoara de franceză. Eram travestit în haine de femeie…

*

31 martie 1996. Azi noapte am trăit continuarea visului de ieri noapte, fără să știu de ce am avut conștiința faptului că e vorba de o continuare și nu de alt vis.

Însă, în comparație cu visul de ieri, în visul de astăzi am avut parte de o întâlnire amoroasă cu o virgină…

*

30-31 martie 1996. Din nou la Ploiești, la zilele Nichita Stănescu. Mai întâi la casa memorială, apoi la fundația Nichita Stănescu, am primit 4 cărți cu autografe, apoi am fost la Muzeul de Istorie și, în cele din urmă, la Filarmonică.

Poezia a sărbătorit pe poetul Poeziei. Păcat însă de faptul că au fost prezenți prea puțini poeți…și mai mulți gură casă. Am luat câteva interviuri.

Au fost și câțiva „împletitori de vorbe goale”, mari prieteni închipuiți cu Nichita, ca peste tot, de altfel, la astfel de manifestări culturale.

*

1 aprilie 1996. Eugen Ionescu[2] nu e un „absurdist” ci un angoasat, un neliniștit genial.

*

Zilele ploieștene m-au extenuat. M-a îndurerat, mai ales, lipsa moralității din cultură.

Literatura română are nevoie, în primul rând, de un reviriment moral. Pentru că o scriitură fără valori perene este o nulitate.

*

Avem nevoie de o nouă repunere în circulație a ideilor imuabile.

*

Atmosfera de afară îmi produce o slăbire a nervilor și o respirație grea.

*

Vara și iarna sunt anotimpurile în care nu mă simt deloc în largul meu cu sănătatea. Frigul prea mare și caldul prea mare îmi sunt deopotrivă defavorabile.

*

Tonul vocii mele începe să devină tot mai șters datorită oboselii fizice și mentale. Sentimentele și oboseala șterg sau subțiază vocea.

*

Romanul îi impune cititorului să gândească în ritmul scriitorului. Și de aceea tu explorezi gândirea autorului, universul lui interior în ritmul lui și nu al tău.

*

Citirea unui roman e un lucru depersonalizant. Tu înveți să fii altul.

*

Romanul se citește întotdeauna în planul cel mai de suprafață al conștiinței umane.

*

Imaginația și inteligența sunt planurile unde nu există adevăr.

*

Creațiile banale și, mai ales, cele umoristice sunt create la suprafața minții. Celelalte însă, cele profunde și grave sunt ale durerii de sine și ale singurătății.

*

Recuperez iarăși zile. 18 martie 1996. Nu am putut să dorm. Am adormit într-un târziu. Pe la 3 dimineața.

*

Am stat de vorbă cu Robert, fratele Gianinei. E obsedat de conștiința păcatului și a Judecății de apoi.

*

21 martie 1996. Astăzi am primit o scrisoare de la Marinela. Oh, Lady Durere! Nu vrea însă să îmi spună adevărul…

Mă simt însă atras de dimensiunea dramatică a situației ei. De aceea și sunt profund afectat…

*

Am stat de vorbă iarăși cu Robert până spre ora 12 noaptea. Am simțit lângă el o posesiune malefică. La un moment dat a început să tremure și să i se facă frică…

Pe de o parte, rugăciunea minții…iar, pe de altă parte…rasa canină…

*

O lume bolnavă în ființa ei…

*

27 martie 1996. Despre cinci zile în una singură. Am fost la Corabia. Discuții după Sfânta Liturghie. Rămas bun și încredere.

Paradoxul și creația. Despre „Jurnalul de la Păltiniș”. Tudorel mi-a trimis prima scrisoare de la București.

*

Un vis. Doream să omor pe cineva care avea o față cadaverică. Acesta omorâse o altă persoană…și de aceea doream să îl omor și eu pe el.

*

Alt vis. Lia și fuga de lângă mine. Dracii își fac treaba din ce în ce mai bine în visele mele…

*

Mi-am adus aminte, când, într-o înserare ploioasă, am împrumutat prima carte de la bibliotecă. Era vorba de Povestea vorbii a lui Anton Pann[3]. Mi-a împrumutat-o doamna Geta.

*

29 martie 1996. Mă neliniștesc orele de melancolie pe care le traversez. Simt că mă suspend pur și simplu într-o stare de inactivitate doborâtoare.

*

4 aprilie 1996. Ultima zi de școală înainte de vacanța de Paști. Zi înnorată și plictisitoare. Despre complexitatea stilistică.

*

„din inimă

de inimă de roșu

scriu – frunza”

*

O vizitez pe Gianina.

*

5 aprilie 1996. Zi dedicată scrisului. Am corectat două nuvele scrise anterior. Sunt aproape mulțumit de ceea ce am făcut.

Astăzi, datorită lucrului, aproape că am uitat să mănânc. Am mâncat doar câteva gogoși și am băut o cană de lapte și asta pe la ora 18.

*

Despre puterea fabulației. Neputința exprimării.

*

Mă duc să fac o mică plimbare. Destinderea nu strică la nicio vârstă.

*

7 aprilie 1996. O zi cu soare. Bunica mea este în zi aniversară. Îi sărbătorim ziua de naștere, deși ziua ei de naștere e pe 5 aprilie. Atunci nu s-a putut.

Îmi pare rău că nu am să-i fac niciun cadou. Însă iubirea mea e cadoul ei.

*

Am visat că scriam o poezie în care mi se dezlega taina inspirației.

*

Când m-am trezit am scris poemul: Despre o altă esență a adevărului.

*

Miracolul miracolului – bucuria.

*

8 aprilie 1996. În urma unei emisiuni TV despre satanism am trăit o mare asuprire din partea demonilor.

Demonii mă îndeamnă să fiu excentric și să detest orice lege și măsură.

*

Până acum demonii mi-au indus sau au vrut să mă convingă de tot felul de stări: presiuni satanice pentru a accepta posedarea lor, stări eretice, de necredință, de ateism, presentimente ale nebuniei, neliniști de tot felul, stări de agitație, tensiuni erotice, un întreg carusel cu tendințe și sentimente sexuale, melancolii exasperante, sentimentul vidului interior, somnul oniric angoasant, frica demențială.

După vederea luminii dumnezeiești războiul interior cu demonii, la nivel de sentimente și gânduri induse de către ei, negândite de mine, a căpătat o amploare foarte mare.

*

Cea mai perfidă luptă a demonilor cu oamenii e aceea când îi împing să se autodistrugă, să se sinucidă, deodată, într-o secundă sau să se distrugă pas cu pas printr-un mod de viață extremist, demonic la culme.

*

Răutatea este o stare de neliniște fără ochi.

*

9 aprilie 1996. Trei momente. Călătoriile îmi fac rău câteodată. Ca acum. Nu mă simt în largul meu. Scriu în sala de așteptare de la Roșiorii de Vede. În jurul meu sunt oameni adunați de loc la întâmplare.

*

Marțea Patimilor Domnului. O zi pașnică dar tristă. Cerul e înnorat.

*

Sunt în drum spre Alexandria. Am auzit la radio că Părintele Constantin Galeriu conferențiază la casa de cultură din Alexandria și mă duc să îl ascult. Tema: Mielul pascal.

*

10 aprilie 1996. Miercurea Patimilor. M-am întors acasă.

Am văzut ieri, după conferința Părintelui Galeriu (plină de surprize frumoase), Icoana făcătoare de minuni din Biserica Adormirea Maicii Domnului. Cea care a plâns.

M-am dus cu Mihai Alin și cu prietena sa. Cu această ocazie, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Lazăr…și, la Vecernie, când a slujit, am văzut, pentru o clipă, în locul lui, lumina dumnezeiască.

*

Ion a venit la mine, ca să îmi spună că are „o boală de cap” primită la contactul cu un posedat de diavol. Adică o mare durere de cap, o migrenă.

Și eu am trăit de câteva ori această experiență demonică: dureri de cap din senin, fără să existe niciun motiv. Cum au venit așa au și plecat, dar după ce m-au chinuit câteva ore.

*

Am dat 450 de lei și am primit 5000 de lei. Am fost iertat la casa de bilete de 50 de lei pentru ca să nu schimb pe cei 5000 de lei. Dumnezeu îți va da însutit!

*

Pentru ca să trăiești ai nevoie de înțelegere și de dragoste. Înțeleg aceste lucruri din ce în ce mai profund și mai simplu.

*

La Denie, din nou, am cântat „dincolo de mine”. Nu e nicio metaforă! Am trăit o stare duhovnicească plenară, în care am cântat cu o forță și într-o stare mai presus de înțelegerea și de puterea mea.

*

11 aprilie 1996. Joia Patimilor. E 7. 30 dimineața. Mamaia e dusă la cimitir. Am retrăit un vis. Însă m-am trezit cu dureri de cap din cauza lui.

*

Cum îmi aduc aminte de ceea ce am visat? Ispitit cu ideea reîncarnării.

*

Limpezimile spiritului îmi influențează în mod pozitiv gândirea, scrisul, gustul pentru viață și cititul.

*

Când ascult un cântec popular simt fiorul etnicității mele.

*

Dacă nu aș fi fost român niciodată cred că nu mi-aș fi înțeles numele așa de bine. Cum să înțelegi pe Dorin…dacă nu trăiești dorul, nemăsurabilul dor?

*

În Dorin stă Streinul. Nu există decât un dor strein.

*

Scriu încet și cu mare greutate în momentele de față.

*

12 aprilie 1996. Vinerea Patimilor. Sunt fericit însă astăzi, pentru că am scris în stare de har. Însă sunt și trist…

*

În veșnicie voi pleca cu lucruri încă nespuse

*

Prohodul s-a slujit în liniște. Am cântat cu două străini. După aceea am băut o cafea la Puiu. O discuție cu Cristi și Edi.

*

Știu: oamenii nu pot vedea viața interioară decât prin cuvinte.

*

13 aprilie 1996. Căldura minții. Simt că mi se curățesc mintea și gândurile. Am o efervescență a gândirii uluitoare.

*

Sunt stări de spirit pentru un mistic, care nu mai pot avea cuvinte.

*

Sunt cu 50 de minute înainte de miezul nopții. Aștept primul strigăt de bucurie pascală. Hristos a înviat! Scriu acest lucru cu lacrimi de bucurie și de fericire dumnezeiască.

*

Adevărul eminescian: Unde voi găsi cuvântul care să-mi exprime adevărul?!

*

Ouăle roșii: semne ale durerii în ziua Învierii Sale.

*

Roșul învierii Domnului trebuie transfigurat în lumina Sa.

*

Bucuria acestei clipe este imensă, inimaginabil de mare. Bucuria acestei clipe vine de dincolo de timp, din slava lui Dumnezeu.

*

Un mistic vede în fiecare clipă un miracol.

*

Dimensiunea iubirii este infinită.

*

Am luat lumină din Lumină.

*

E 4. 14 minute dimineața. Primele picături de speranță ale anului se pot vedea curgând spre pământ. Afară miroase a gust de reavăn, de iarbă încolțită, de lemn îmbibat de praf peste care…plouă…

*

Natura întreagă are un parfum de pască abia sfințită.

*

Am luat trei lingurițe de pască și o gură de vin. După ce m-am împărtășit.

*

Am găsit lângă perna mea un iepuraș dormind…

*

Ouăle au gust de înviere din morți.

*

14 aprilie 1996. E ora 10. 10 dimineața. Zi de Paști. Afară e zăpadă și e frig.

Însă mi s-au întors la streașină rândunelele! Sunt în număr de șase. Stau pe firul de la antenă. Nu se stingheresc de prezența mea, fapt pentru care le pot privi în voie. Oare mă mai țin minte de anul trecut?!

Două sau trei dintre ele s-au născut și au crescut tot aici: la streașina marchizei noastre, direct în fața geamului meu.

*

15 aprilie 1996. Au apărut din nou în mine tentațiile negative.

*

Am visat un diavol, sub o formă umanoidă dar totuși animalică, care a vrut să mă sufoce. A încercat să mă strângă de gât dar nu a avut atâta putere. Mă strângea de gât nu ca un bărbat ci ca un copil. M-am rugat în vis și a plecat de la mine.

*

Acest vis mi-a reamintit de un altul, de un coșmar din copilărie. Atunci am visat că o mânușă uriașă m-a prins în palma ei și a vrut să mă strivească. Însă am fost scos din acea mânușă într-un mod minunat.

*

Dar și de un altul: am visat un diavol, care mergea pe vița de vie, de la bolta lui finu Mihai, pe sub streașina casei. Era de forma unui animal rapid, care a vrut să mă îngrozească și care a pierit în fugă.

*

Însă visul de astăzi a avut o liniște a lui în mijlocul pericolului. Deși el mă strângea de gât, eu eram liniștit. De parcă nu se întâmpla nimic rău cu mine…

*

A nins din plin noaptea trecută. N-am putut să mă duc la Biserică.

*

„E nebun cine nu crede într-o suprastructură”. Bunicul meu Marin a devenit un filosof al zăpezii.

*

„Ce faci noaptea să nu scrii ziua!”. Proverb în familie. Ce bine e să ai o bunică! Îi aparține.

*

Viața de afară – o viață cu sensul ascuns în ghete.

*

Scriu pentru ca să nu mă uit.

*

Numai geniile sunt contestate. Restul e ușor…

*

Am cuvinte simple pentru mine. Ceilalți mă gândesc, cel mai adesea, în cuvinte banale.  Însă când gândești banal, scrii și vorbești aidoma.

*

16 aprilie 1996. Marțea Luminată. E ora 2. 28 dimineața. Trăiesc din plin gustul și mirosul hârtiei scrise, hârtiei muncite, hârtiei care mă poartă.

Ion este la mine.

*

Monologul e cea mai bună exprimare a mea. Întoarcerea la origini.

*

Aș dori să scriu la puterea de expresie a gândirii și, mai ales, a simțirii mele. Mă tem însă că nu voi avea cititori prea mulți pentru așa ceva.

*

17 aprilie 1996. Miercurea Luminată. Visul de azi noapte. Eram, împreună cu cineva, într-un oraș imens și locuiam într-o odăiță cu perdea la geam.

Străzi largi, mașini, pietoni mulți… La un moment dat m-am îndrăgostit de o fată, pe care o cunoșteam însă nu știu de unde.

Am intrat cu ea într-o Biserică, am vorbit, ne-am împrietenit, am sărutat-o.

Doream ca să doarmă la mine în acea seară. Îmi aduc aminte că aveam un pat mare, alb…

Deodată s-a schimbat cadrul, decorul și am început să citesc o carte. Eram conștient în somn de valoarea cărții, știam să citesc și am citit mult timp.

*

Istoria filosofiei.

*

Primul reactor atomo-electric românesc: la Cernavodă.

*

18 aprilie 1996. Joia Luminată. M-am visat ca fiind filosof. Avem o barbă neagră, mare și vorbeam unui auditoriu numeros.

Era interesant faptul, că atunci când le vorbeam acelora, îmi vedeam starea interioară. Eram plin de liniște, de pace interioară.

Nu mai știu ce am spus…dar am reținut starea.

*

100 de ani de la cel care a spus: Nu! Tristan Tzara. „Cel trist în țară”.

*

Dacă iubești să scrii atunci spui adevărul.

*

Durerile mele de cap se transformă, uneori, în obiectele de studiu ale cititorilor mei. Însă nu mulți dintre ei înțeleg asta…

*

21 aprilie 1996. După 3 zile de după. Duminică. Ultima zi din vacanța de Paști.

*

Vineri am avut the party. Tudorel a împlinit 18 ani și și-a făcut majoratul.

*

Mâine plec la școală. O veste tristă: Mitică a avut, în America, un accident de mașină și a decedat. Va fi îngropat la București. A murit un doctor dentist excepțional. Nu pot însă să mă duc la înmormântare, pentru că sunt la școală.

*

22 aprilie 1996. Cel mai frumos vis din ultimul timp. Un vis romantic. Am visat că m-am îndrăgostit de o fată, cu care am avut tot felul de experiențe plăcute. Aceasta a venit cu tatăl ei la mine. Am avut cu ea o aventură amoroasă după multe peripeții.

Numai că în acest vis m-am visat pentru prima dată având o altă înfățișare, cu chipul unui alt bărbat, dar pe care mi-al asumam drept al meu, deși știam că nu sunt eu.

În același timp cu mine se îndrăgostise și vărul Țopescu, de o altă fată.

Toată întâmplarea visului s-a petrecut la mine acasă deși nu cunoșteam nimic din ceea ce vedeam în jur.

Însă, când m-am trezit, m-am trezit fredonând pe Nothing Else Matters al lui Metallica, care nu avea nimic de-a face cu romantismul visului.

*

23 aprilie 1996. Zi de marți. Sfântul Gheorghe. Dimineață am fost la slujbă la Odaia. Masa prinoaselor a fost gustoasă.

Însă, la Biserică, vine o tânără țigăncușă foarte interesantă. Un fel de Maitrey românească. Mă fascinează felul cum arată.

Apoi am fost la școală până la patru.

După aceea am trecut pe la Gianina și am primit de la ea coli de scris.

*

Nu-mi place orarul pe care îl am la școală. Nu îmi place nici mâncarea de la cantină, nici căldura de afară, nici stresul zilnic și nici durerile de cap pe care le am la cămin de la unul sau altul.

*

Acum e 7 seara. Nu am cu cine să ies în oraș. Am vorbit cu Adina.

*

24 aprilie 1996. Zi cu soare. Citesc Pascal și Noica.

*

Când liniștea este o așteptare, așteptarea devine creație.

*

Cum ia naștere…delirul? Ce mecanism cranian are?

*

25 aprilie 1996. Am visat o slujbă de înmormântare și un mare cortegiu funerar. M-am trezit tocmai când mortul era dus într-o capelă. Nu știu cum murise…dar era umflat și îmbrăcat în negru.

Cred că astăzi îl îngroapă pe Mitică.

*

Un al doilea vis. Tot o înmormântare. Minuș era cel înmormântat.

Însă, la un moment dat, când nu se aștepta nimeni, mortul a deschis ochii și și-a mișcat maxilarul. Mi s-a făcut frică…

*

Am visat și un al treilea vis. În acesta fusesem alungat de acasă…

*

Vremea: devastator de caldă și de plictisitoare.

*

În aceste zile ni se alege noul episcop.

*

Îl citesc pe Bergson[4]. Despre energie.

*

Bolile mintale și legătura lor cu sufletul.

*

26 aprilie 1996. Zi călduroasă. Pentru astăzi: Schopenhauer și Brâncuși[5].

Mă fascinează naturalețea și, în același timp, dimensiunea criptică a sculpturilor brâncușiene.

*

Uneori prefer mai bine mizeria decât transpirația.

*

Sunt prea îndurerat. Despre degradarea stării spirituale.

*

Școala devine, din ce în ce mai mult, o povară pentru mine. Pentru că am mult de citit, mult de scris…și acolo fac multe lucruri pe care deja le știu.

Fapt pentru care mă prefac că nu le știu…pentru ca să mimez starea celui care leaude prima oară.

*

Cred că aș valorifica tot acest imens timp pierdut de o mie de ori mai bine în fața unei coli de hârtie.

*

Nu mai am prieteni. Am doar singurătate cu carul.

*

Lupt, în sfârșit, cu mine însumi.

*

Am pictat cinci planșe…dându-mi larghețea interioară la iveală.

*

27 aprilie 1996. Împreună cu Mihai Alin ajut la strana Bisericii Sfânta Parascheva. Ne-a solicitat părintele Ion Obretin.

*

L-am visat pe Petre Daniel. Am mâncat cu el mere și floricele de porumb. Apoi am plâns împreună. Bineînțeles: în vis.

*

L-am cunoscut pe preotul Florin Petrescu, al doilea preot de la Biserica Sfânta Parascheva.

*

Monica și-a făcut majoratul. La 12. 13 m-am întors de la Valentin. Am dormit la el. 31. 500 lei.

*

28 aprilie 1996. Zi de duminică. Am visat nunta lui Petrică. La un moment dat invitații i-au luat la bătaie pe lăutari.

Imagine „memorabilă” din vis: ginerele, Mitraș al nostru, adică Petrică, vomită pe pragul casei.

*

Promisiunile sunt aripi de fluturi care nu se văd în noapte.

*

Iarăși sunt cu nervii la pământ, pentru că sunt foarte obosit. Am dureri de inimă aproape irezistibile câteodată. Oboseală peste oboseală. Cine să înțeleagă și să ocrotească această imensă oboseală a mea?

*

Orice lucru mă irită. Am repulsie față de zgomote, de bădărănii de tot felul. Mă înfurii din motive aparent minore pentru unii, dar de mare josnicie morală pentru mine.

Și asta pentru că mi-e greu să trăiesc printre oameni care nu au nimic de-a face cu delicatețea, cu religiozitatea, cu marea sensibilitate, ci pentru ei culcatul cu cineva, băutul, fumatul și prostia sunt delicatețea lor.

*

Cameleonismul și prostia, invidia și gelozia, minciuna și mita ordinară stau mână în mână aici. Le-am învățat de la surse.

*

Uneori gândesc cataclismic. Pentru că abia rezist…

*

De durere, umblu fără rost pe străzi necunoscute, mai mici sau mai mari, doar cu scopul de a privi, de a uita, de a fugi de ceea ce văd și simt în jurul meu.

*

Urăsc publicitatea dar am nevoie de ea ca de aer.

*

2 mai 1996. Am fost la Gianina, apoi la doamna Băețica. A plouat toată ziua. Conversația cu Ioana Băețica m-a îmbătrânit cu încă o zi.

*

Citesc poeme ale lui Vasile Voiculescu[6].

*

Mariana, secretara. Sunt tot mai sceptic și mai dezgustat.

*

Simt că îmi pierd entuziasmul. De fapt lupt pentru ca să nu mă contaminez de sila de a scrie, de repulsia de a merge mai departe.

*

Sunt nevoit să fac compromisuri cu mine însumi.

***

[1] Ibidem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Malraux.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Bergson.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu.

În pragul serii

Poezia modern-tradiționalistă și despre curentul „eminescianism”

„Eminescianismul” este „un curent poetic pe care
literatura noastră nu l-a avut încă.”[1]

În discuția despre tradiționalism, în poezia interbelică, două probleme sunt esențial de discutat: cea a raporturilor cu Eminescu, pe de o parte, și cea a raporturilor cu modernismul, pe de altă parte.

Niciuna dintre ele nu este simplă și ușor de epuizat.

Dacă, studiind poezia modernistă (până la al doilea război și la instaurarea comunismului), am ajuns la concluzia că era vorba de un tradiționalism deghizat, exprimat în cheie modernă, fără a-și dizolva coordonatele unei viziuni arhaice asupra lumii – sau dacă totuși vorbim de dizolvare, nu poeții o provoacă, ci dimpotrivă, o constată și o regretă ajungând la accente dramatice –, în cazul liricii numite adesea tradiționaliste, vom avea de remarcat din nou un paradox.

Acesta este că că ne întâlnim cu personalități literare atașate ideilor de trecut, tradiție, istorie, religie, recuperare, dar – atenție! – fără ca prin aceasta să înceteze a fi oameni moderni, făcând parte integrantă din ecuația timpului lor.

Felul în care mulți dintre ei acuză dezrădăcinarea, părăsirea satului natal, pierderea universului tradițional rural românesc (proces desăvârșit de regimul comunist dar început odată cu intrarea României în epoca modernă – o spune și Caragiale printre rânduri, o constata și Ilie Moromete al lui Preda), nu reprezintă, practic, o linie tradițională literară în care poeții să se înscrie liniștiți și pe care să o perpetueze, ci o ideologie literară, regresivă și nostalgică.

Nu este vorba de tradiționalism decât printr-o definiție elementară a fenomenului, recunoscând doar declarativa afiliere la recuperarea tradiției.

În același timp însă, acești poeți sunt foarte conștienți că actul lor este unul muzeal, că nu are nicio valoare practică. Lumea din afara spațiului literar și artistic nu îi întreba pe ei dacă trebuie să se schimbe sau dacă trebuie să rămână pe loc.

Cu toată implicarea în politică a unora ca Goga sau Nichifor Crainic, nu-și făcea totuși nimeni iluzia că poezia va scoate satul românesc de pe traiectoria timpului care nu mai are răbdare.

Nici nu este o nostalgie proprie doar poeziei și epocii moderne. Eminescu nu era străin de exprimarea acestei pierderi și chiar alții, înaintea lui, ca Alecu Russo, apucaseră să o transcrie – și o să citez mai mult din el, pentru că face o analiză lucidă a relației dintre trecut și prezent, a succesiunii epocilor istorice:

Viața părinților a trecut lină ca un râu ce cură prin livezi și grădini și se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât era ei departe și străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut și noi străini și departe de dânșii.

Întâmplările lumei de pe-mprejur murea la granița țărei; vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți…

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii și gândul părinților se îndrepta la Răsărit, a noștri ochi stau țintiți spre Apus!

Este o vorbă țărănească: Săracu, Ștefan-vodă, unde-i să vadă!… […]

Hainele, naravurile, pământul au luat prefacere, până și limba, până și numele! Ștefan-vodă s-ar crede în altă țară. […]

Vorba lui nu mai este limbagiul nostru…

Strănepoții Urecheștilor, Dragomireștilor, Movileștilor i-ar zice în versuri, în ode și în proză: ”Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă și neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!…”, la care lucruri frumoase, deși neîntelijibile pentru dânsul, Ștefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoșători…și s-ar culca iarăși în mormânt…

Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbița cerească ne va chema la Judecata cea mare, nu ne vom pute înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idei. […]

Să spun drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale! […]

Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiet iute în dreapta și în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește pe fiecare zi rădăcinile și preface codrul în curătură, curătura în lan frumos, iar lanul în câmpii roditoare… […]

Nimică nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor și literatura nu au temelie, și naționalitatea atunce este numai o închipuire politică.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradițiile boierești…

Să nu ne înșelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!… […]

O prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, și prăpastia aceea se cheamă știința. Pe cât boierul crește în idei și în învățătură, pe atât poporul rămâne în urmă.

În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înțelegea amândoi în limbă și în idei; astăzi îl înțelegem cu inima numai, și trebuie să învățăm limba lui [a țăranului]. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească.

Părinții nu cunoștea studia pitorească. Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege odoarele vieții părintești.

Nenorocirea literaturei, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă și omoară în țările românești; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă. […]

Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă și formele și stilul[2].

Alecu Russo scria acestea în 1855, dar cred că 50 de ani mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, situația istorico-socială rămâne cam acceași – ba chiar, încă, ceva ani buni după aceea.

De aceea, nu știu dacă am putea să descoperim rânduri mai bune care să susțină motivația poeziei tradiționaliste.

Și nu scria și Alexandrescu aceste versuri,

Scârbit peste măsură
De zgomotul cetății,
Eu caut în natură
Un loc făr’ de murmură,
Supus singurătății.

(Întristarea),

prin care exprimă același regret al incursiunii neoprite a civilizației în rosturile lumii vechi?

Deosebirea aceasta între modernism și tradiționalism mi se pare pusă greșit. Sau cel puțin termenii în care se rezolvă această dispută mi se par a fi evazioniști.

Chiar dacă va putea părea unora, în acest moment, că exagerez, polemica nu se duce între oameni ai tradiției și oameni ai modernității: și unii și alții sunt poeți ai tradiției în mod fundamental și poeți ai modernității prin apartenența la veacul XX.

Numai că regretul pentru pierderea tradiției se exprimă diferit – dar ideologia estetică este căutată în cazul ambelor tabere.

La querelle este provocată de pretenția și a unora și a celorlalți de a reprezenta…adevărata tradiție.

O să-l citez pe Nicolae Manolescu (deși ideea fusese enunțată anterior, de G. Călinescu, în Istoria sa), pentru că aici sunt de acord cu cele expuse:

Cele două tendințe nu trebuie, așadar, opuse: mai mult, tradiționalismul nu e decât o formă de modernism (subl. n.).

Sămănătorismul nu era un curent poetic, ci unul social și ideologic și el se opunea simbolismului dintr-un punct exterior poeziei (deși cu implicații în poezie).

Tradiționalismul nu e convertirea sămănătorismului: tradiționalismul e un stil, o formulă inventată de poeți moderni, ieșiți adesea din școala simbolismului.

El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una din tendințele acesteia, tendința de autoconservare ce se opune evoluției prea rapide, în alte direcții, a poeziei moderne…[3].

Doar că și poezia modernistă reprezintă tot tendința de autoconservare…, dar – dacă mi se permite calamburul – într-o altă conservă.

Mai înainte, Vladimir Streinu era de părere că tradiționaliștii „au ținut dreaptă cumpăna lirismului nostru. […] Scriitorii orientați tradițional […] au intervenit la timp cu greutatea tradiției, din a cărei opunere față de libertățile moderne a rezultat starea de echilibru”. E vorba de un „proces dublu și reciproc. […] Lirismul unei epoci, în care se întâlnesc orientările cele mai contrare, devine durabil dacă aceste orientări se corectează între ele. […] Tradiția se înnoiește neîncetat, venind în atingere cu modernismul, iar moderniștii se cumințesc cu timpul, combătând cumințenia”[4].

Disputa – și nu mică – este, de asemenea, cu privire la…cine îl continuă, cu adevărat, pe Eminescu.

Am văzut că moderniștii, mai ales Arghezi, Blaga și Barbu, se revendică zgomotos din rădăcina lui. Bacovia o face mai puțin declarativ dar chiar mai limpede prin însăși poezia lui.

Tradiționaliștii consideră că prind și tratează mai departe fibra cea mai autentică, etnică și spirituală, din Eminescu.

Dacă mi se permite să deconspir lucrurile de la început și să nu mai tergiversez extragerea concluziilor, reprezentanții poeziei române din epoca modernă, atât cei numiți moderniști, cât și cei denumiți tradiționaliști au încercat să creeze un curent literar eminescianist (cum zice Streinu, pe care l-am citat mai sus), atât cei patru clasici ai liricii moderne cât și tradiționalist-ortodocsiștii care l-au luat pe Eminescu drept punct de reper și pavăză.

Nu au reușit nici unii, nici alții, pentru că l-au rupt în două și fiecare și-a delimitat câte un teritoriu din poezia și gândirea lui Eminescu: unii au luat ermetismul, simbolismul și semantismul obscur, alții au luat etnicismul (naționalismul) și spiritualismul. Desigur, există transgresări ale acestei delimitări și de o parte și de cealaltă.

Streinu precizează foarte bine că Eminescu este un mare poet ermetic[5], dar și că poezia clasicilor este un „ermetism consacrat”[6].

Pornind de aici, diferența între moderniști și tradiționaliști este nu între ermetism/obscuritate și claritate/descriptivism, ci între ermetism neconsacrat, neexplicat încă pe de-a-ntregul (Valéry se gândea însă dacă nu cumva ideologia epocii simboliste va ajunge, într-un viitor, să fie inventariată și citită ca și operele scolastice[7]), și ermetism consacrat, care (ultimul) ni se pare în mod eronat a fi claritate, discurs cunoscut și accesibil[8].

Realitatea este că și poezia tradiționalistă este ermetică în aceeași măsură ca și cea modernistă, în ciuda clișeelor critice negativiste și a prejudecăților consacrate, dacă pot să le numesc astfel.

Numai în aparență este rustică, religios-elementară, facilă și accesibilă, pentru că, în esența ei, acest tip de poezie încearcă să recompună temele poeziei și tiparul de gândire al liricii eminesciene și ale tradiției literare vechi. Pe un anumit segment, nu în integralitate…

Accentele meprizante de care ­s-a bucurat adesea, a făcut ca ea să rămână în umbră și să nu aibă parte de tot atâtea studii și exegeze critice precum lirica modernistă.

Însă ea poate naște tot atâtea exegeze aprofundate și își poate dovedi nebănuita complexitate internă, dacă ar fi solicitată critic.

Nici unii, nici alții, moderniști sau tradiționaliști, nu l-au înțeles și nu l-au aprofundat integral pe Eminescu. Sau, mai bine aș spune: nu l-au terminat de aprofundat.

Aspirația spre eminescianism a fost însă mai puternică decât cea spre sincronizare. Iar epoca modernă a poeziei românești s-ar putea numi, fără a greși: post-eminescianism. Ioana Bot vorbește despre „eminescianismul culturii române”, despre „sentimentul tuturor [poeților și scriitorilor] că trebuie să se raporteze la modelul eminescian” și despre „o istorie a literaturii române ca posteminesciană” (cf. Ioana Bot, Eminescu și lirica românească de azi, Ed. Dacia, 1990).

Faptul în sine, al acestei coaliții – până la urmă – pro-Eminescu din epoca modernă, atestă falimentul lui Macedonski ca inspirator al vreunul curent nou, dar și al clasicismului pașoptist, ca adevărată tradiție poetică românească, pe care Macedonski îl convocase (cu Heliade în frunte) pentru a-l concura pe Eminescu.

Și aici ajungem și trebuie să facem o paranteză, despre problema spinoasă a neagreării lui Eminescu, istorie care începe când poetul nici nu murise încă și când Macedonski „combate în Eminescu nu atât un rival literar, cât pe exponentul cel mai calificat al Noii direcțiuni, marea sa glorie”[9].

Considerând, în 1893, că există două specii poetice, macedonskist și emineschit, „poetul [Macedonski] a acceptat totdeauna, ca o realitate dată, inevitabilă, coexistența celor două formule”[10].

Cu alte cuvinte, Macedonski prefigura disputa din prima jumătate a secolului XX.

Poate că ar fi trebuit să discutăm aceste lucruri la capitolul despre poezia modernistă, dar complicam prea mult dezbaterea, atunci – și, mai ales, nu aveam încă panorama ei. Acum însă a venit vremea să scoatem la lumină și aceste fapte esențiale.

Macedonski îl respinge pe Eminescu, a cărui poezie „în general nu mă farmecă”, așa cum Ion Barbu nu îi înțelege pe Arghezi sau pe Bacovia: „vitalistul și sangvinul din Macedonski refuză […] orice lirism confesional” și vrea să orienteze poezia „pe un tărâm mai viril decât acela al simplului dor[11] (acestea din urmă sunt cuvintele sale).

Deși „nu și-a gândit niciodată programul estetic în afara tradiției, de la care se revendică în permanență și în care caută […] să se integreze în mod organic” – o tradiție din care însă încearcă să îl excludă pe Eminescu –, cu toate acestea propune renunțarea la o anumită latură a vechii lirici, la moda de lacrimi și suspine / Și cu acele crunte dureri imaginari (Destul)[12] și „idealul unei alte poezii: energice, virile, pline de dinamism și pasiune combativă”[13].

Deducem de aici că, supărător la Eminescu, era lipsa de orizont imanent. Prea multul idealism în poezie, prea multa transcendere a concretului. Detașarea lui de realitate era atât de mare, încât nu putea avea acoliți, nu putea crea școală, iar Macedonski visa visul adică viitorul poeziei române.

Ceea ce Eminescu n-a diagnosticat niciodată… Oricât de ilogic sau paradoxal ar putea părea, pentru el viitorul era trecutul, adică: a filei două fețe / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe (Glossă). Pentru el, istoria era circulară.

Iar Macedonski prospecta viitorul viitor, nu viitorul-trecut al lui Eminescu.

Așadar, la lipsa de orizont imanent, lipsa de realism și de aderență la contingent a lui Eminescu, se mai adaugă și lipsa lui de…profetism, în sens heliadesc-macedonskian. Profetismul său era de altă nuanță: recitiți și contemplați istoria, căci nihil novus sub sole. Și memento mori: acesta e viitorul.

Cam toți criticii lui Eminescu îi reproșează tragismul, tristețea, lipsa de orizont luminos în această existență, care să-i motiveze și pe alții…să-l urmeze. O percepție care mi se pare destul de eronată asupra lui Eminescu.

Prea multa durere a poetului i-a făcut pe epigoni să cadă într-un letargism melancolic-anxios autoprovocat. Pentru care însă nu e de vină Eminescu…

Unii s-au răsculat și au vrut să fie energici, virili și combativi, și nu doar Macedonski, ci și alții, precum…Coșbuc.

G. Călinescu i-a imputat lui Vlahuță că și-a permis să-l critice pe marele poet, dar, în fragmentul citat ca probă de Călinescu, în Istoria sa[14], Vlahuță nu-l critică pe Eminescu, ci atmosfera epigonică și proasta receptare, în cheie depresivă, a liricii eminesciene.

În opinia noastră, nu aici greșea Vlahuță – dimpotrivă, avea dreptate în acele rânduri –, ci în felul în care interpretează dorința de stingere eminesciană, adevărată piatră de poticnire pentru mulți. Nici Nichifor Crainic nu sesisează, din păcate, eroarea.

Rămânem la părerea că atât moderniștii cât și tradiționaliștii au vrut să realizeze curentul eminescianism. Însă Vladimir Streinu constata în 1943 (și poate e valabil și astăzi): literatura noastră nu l-a avut încă.


[1] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: Poezie și poeți moderni, Ed. Minerva, București, 1983, p. 92.

[2] Alecu Russo, Cugetări, în *** Arte poetice. Romantismul, vol. coordonat de Angela Ion, studiu introductiv de Romul Munteanu, Ed. Univers, București, 1982, p. 628-632.

[3] *** Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, antologie, prefață și note de Nicolae Manolescu, Ed. Allfa Paideia, București, 1996, p. XL.

[4] Vladimir Streinu, Poezie și poeți moderni, op. cit., p. 264.

[5] Cf. Idem, p. 96.

[6] Idem, p. 104.

[7] „Eu cred uneori (dar cu rușine și în cea mai mare taină a sufletului meu) că un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat va privi imensele lucrări care s-au făcut în zilele noastre despre continuu, transinfinit, și alte câteva concepte cantoriene, cu acel aer de milă cu care privim bibliotecile scolastice”, cf. Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, ediție îngrijită și prefațată de Șt. Aug. Doinaș, Ed. Univers, București, 1989, p. 564.

[8] Aceasta este o prejudecată, pentru că accesibilitatea în literatură și cultură se măsoară nu prin consacrare publică sau exegetiă, ci este cu adevărat atinsă numai prin lectură sau studiu continuu, reveniri, contemplări și aprofundări.

[9] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, 1967, p. 577.

[10] Idem, p. 576.

[11] Idem, p. 574, 576.

[12] Cf. Idem, p. 575.

[13] Idem, p. 573, 575.

[14] G. Călinescu, Istoria literaturii române…, Craiova, 1993, p. 559.

Despre Sfânta Spovedanie

PS Damaschin Dascălul

Învățături pentru

șapte Taine

Transliterare și adaptare a textului de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Textul pe care l-am transliterat din grafie chirilică și l-am adaptat în limba română este: PS Damaschin, Învățături pentru șapte Taine, Râmnic, 1724.

***

Pentru Taina Sfintei Spovedanii sau a Pocăinței

22. Spovedania sau Mărturisirea de păcate sau Pocăința este părerea de rău a păcătosului pentru păcatele pe care le-a făcut după Botez, întru umilința inimii și întru curată mărturisire înaintea unui Preot pravoslavnic/ortodox.

Și cu adevărat grăind [în fața lui], [dorind] ca să își îndrepte viața, și [luând hotărârea] ca să împlinească canonul pe care i-l va da Duhovnicul lui.

Și după aceea luând de la dânsul dezlegarea de păcate, prin puterea care i-a fost dată lui[1]

23. de către Hristos Domnul, adică aceea de a dezlega și a lega păcatele.

Iar această putere, adică aceea de a lega și a dezlega păcatele, iarăși Însuși Domnul Hristos (precum și în cazul celorlalte Taine) a dat-o Apostolilor Săi, [atunci] când a spus: „Luați Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ține, ținute vor fi”  [In. 20, 22-23].

Iar săvârșirea Tainei acesteia este când spune Preotul, atunci când pune mâna pe capul celui ce s-a spovedit: „Binevoiește, Doamne, aceasta [și] dezleagă pe robul Tău acesta [N], prin mine, nevrednicul robul Tău, de păcatele lui!”.

Și să ziceți anume [acestea][2], chiar de-ar fi făcut jurământ pe numele lui Dumnezeu sau dacă ar fi jurat strâmb

24. sau s-ar fi închinat celui rău[3], după cum fac mulți nepricepuți, sau dacă se va fi făcut păgân iar apoi s-a întors la credință.

Și trebuie să știți, [de asemenea], că Sfânta Spovedanie are trei părți.

Iar mai întâi este umilința inimii sau părerea de rău de păcate[le făcute].

A doua, desigur, este Spovedania sau mărturisirea de păcate fără de minciună.

A treia [parte] este Canonul, [pe] care [îl] dă Duhovnicul celui ce s-a spovedit.

Pentru că cel care nu le are pe acestea nu dobândește dezlegare de păcate.

Încă [și] umilința inimii sau părerea de rău pentru păcate este dator să aibă cel ce vrea să se spovedească, mai înainte de a-și mărturisi păcatele la Duhovnicul său.

Încă gândind [și] cu ce feluri

25. de păcate urâte L-a mâniat pe Dumnezeu, Făcătorul lui: sau cu curvii sau cu ucideri sau dacă a făcut cuiva vreo strâmbătate sau dacă a fost lacom la bani sau leneș spre cele Dumnezeiești sau de a jurat strâmb sau a asuprit pe cineva sau de a băgat pe cineva în nevoie și nu l-a mai putut scoate [din aceasta] sau de a făcut pe acela să pătimească vreo nevoie sau a prădat [pe cineva] de bucate[4] sau dacă a spus, [ca jurământ], cu gura lui, că vrea să se dea morții, nefiind [însă] vinovat [cu ceva][5] sau dacă s-a jurat pe numele lui Dumnezeu sau s-a închinat celui rău[6] sau dacă a făcut amestecare de sânge[7] cu vreo rudenie de-a lui.

Încă [trebuie] să își aducă aminte cel care a făcut acele păcate, [dacă le-a făcut] în loc

26. nesfințit sau în loc sfințit, precum e Biserica și alte [locuri].

Și orice păcat va fi făcut dintre acestea sau altele asemenea [lor], [atunci] să-i pară rău pentru dânsele și să și plângă [pentru ele]. Și aceasta este umilința inimii.

După aceasta să vină înaintea Duhovnicului și să mărturisească păcatele cu dreptul/de-a dreptul, în acel chip/fel întru care le-a făcut, nepârând pe nimeni și nezicând cum că l-a învățat cineva [să le facă][8], ci singur pe sine făcându-se vinovat [pentru ele].

Și aceasta este parte a doua, adică singură/doar Spovedania.

Iar partea a treia am zis că este canonul, pe care îl dă Preotul celui ce s-a

27. spovedit. Unde/[La acest capitol] trebuie să știți, că sunteți datori să dați canon celor ce se spovedesc, după putința/puterea lor[9] iar nu îngreunându-i: să facă Metanii, să postească sau în loc de post să le dați să facă Milostenie la cei săraci sau să facă sărindare[10] sau alte fapte bune.

[Și] după putința/puterea și mai vârtos/mai degrabă după cum veți vedea întoarcerea omului la pocăință, așa să-i dați și canonul.

Iar [pentru] cel care a luat ceva de la cineva în mod strâmb[11] acesta e canonul: să întoarcă ce a luat de la cel asuprit.

Apoi, voi, când luați de la cineva bani, ca să faceți sărindar sau altceva, datori sunteți să pliniți acestea cu mare umilință.

Căci veți avea să dați

28. seama la Dumnezeu, cum am zis și mai sus, la Taina rânduielii Preoției, precum scrie la Pravilă, lângă/ după sfârșitul capului/capitolului[12].

Și iarăși zicem, ca nimeni dintre voi să nu îndrăznească să spovedească pe cineva fără Blagoslovenia/Binecuvântarea și fără cartea Arhiereului său, că unul ca acesta cade sub pedeapsa Bisericească, și [despre el] poruncesc Sfinții Părinți de la Cartagina (419)[13], să fie lipsit și de Preoția lui, ca un călcător al Dumnezeieștii Pravile.

Iar dacă va exista temerea ca nu cumva să moară cel bolnav, și nu va fi Duhovnicul lui sau alt Duhovnic aproape, atunci poate și cel fără de

29. carte de Duhovnicie[14] să spovedească și apoi, pe urmă, să spună Arhiereului său [aceasta].


[1] Preotului duhovnic.

[2] Rugăciunea-apolis de dezlegare de păcate.

[3] Satanei.

[4] A luat mâncarea cuiva sau a animalelor acestuia.

[5] Dacă a fost silit de cineva ca să se jure, fără să fie vinovat, pe viața lui.

[6] Satanei.

[7] Dacă a avut relații sexuale incestuoase.

[8] Adică asumându-și, în integralitate păcatele, mărturisind că le-a făcut el însuși, pentru că a ales să le facă.

[9] De înțelegere, după puterea lor fizică, după credința și dragoastea lor de îndreptare și de o viață creștină autentică, după modul lor de viață și după ocupațiile lor, după funcția sau slujirea pe care o au…

[10] Pomeniri ale celor adormiți.

[11] În mod nedrept.

[12] Ca și mai înainte, autorul nostru se referă, în mod punctual, la cum arăta tipăritura Molitfelnicului din vremea sa, pentru că preoții sunt trimiși, la sigur, la ediția cărții de cult folosită de către ei.

[13] În canonul al 43-lea se spune: „prezbiterul să nu dea absoluție/iertare celui ce se pocăiește fără știrea episcopului, decât numai în lipsa episcopului din nevoie constrângătoare”, cf. Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. cit., p. 259.

În canonul al 89-lea al Sinodului de la Cartagina se vorbește despre primirea cărții de hirotonie, de către fiecare preot în parte, de la episcopul său, cf. Idem, p. 281.

[14] Adică preotul care nu e și hirotesit duhovnic.

Despre Sfânta Preoție

PS Damaschin Dascălul

Învățături pentru

șapte Taine

Transliterare și adaptare a textului de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Textul pe care l-am transliterat din grafie chirilică și l-am adaptat în limba română este: PS Damaschin, Învățături pentru șapte Taine, Râmnic, 1724.

***

Pentru Taina Rânduielii Preoției

16. Preoția este puterea Duhovnicească, care se dă de la Dumnezeu celui care se Hirotonește, cu lucrarea Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor Arhiereului.

Și aceasta se face/se primește pentru isprăvirea/săvârșirea Sfintelor Taine și pentru alte treburi/slujbe creștinești.

Iar despre aceasta fericitul Pavel adeverește, zicând: „Așa să ne socotească pe noi oamenii, ca pe niște slugi ale lui Hristos și ispravnici/administratori/iconomi [ai] Tainelor lui Dumnezeu” [I Cor. 4, 1].

Această Taina s-a așezat de Însuși Domnul Hristos la cina cea de Taină, când după ce a așezat

17. Taina Sfintei Cuminecături, sub chipul Pâinii și sub chipul Vinului, a zis către Apostoli: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” [Lc. 22, 19].

Adică, după cum Mă vedeți pe Mine făcând, Binecuvântând și Sfințind, așa și voi, după putere, să faceți, Blagoslovind/Binecuvântând și Sfințind Pâinea și Vinul, care au fost puse înainte[1].

Și aceasta trebuie să știți, că Domnul Hristos, Care este Arhiereul Arhiereilor, și [împreună] cu lucrarea Duhului [Sfânt], Însuși cu așa putere a Blagoslovit/Binecuvântat și a Sfințit, încât a întors Ființa Pâinii în Trupul Său și Ființa Vinului în Sângele Său.

Și Apostolii, apoi și Arhiereii și Preoții, cu puterea Domnului Hristos,

18. lucrează prin punerea mâinilor, și cu venirea și cu lucrarea Duhului Sfânt.

Iar săvârșirea Tainei acesteia se face prin cuvintele pe care le spune Arhiereul, când pune mâinile pe capul celui ce se hirotonește, fie că e Diacon, fie că e Preot, adică: „Dumnezeiescul dar, carele, totdeauna, pe cele neputincioase [le] vindecă” și celelalte.

Iar aici/acum, cel care se hirotonește trebuie să aibă inima umilită și gând[ul] curat către Dumnezeu, gândind [la faptul] cum că vine Duhul Sfânt, cu adevărat, peste dânsul, și îl ridică în treapta Diaconiei sau a Preoției.

Însă după ce ați văzut ce este Taina Preoției și cum

19. se rânduiesc Preoții, pentru ca prin aceste Taine să-i păzească pe Creștini, ca niște păstori pe oile cele cuvântătoare, atunci când trebuie oricare dintre Taine [cuiva, să vă aduceți aminte, că] dintru aceasta sunt date, pentru ca să le isprăviți/să le lucrați, voi, Preoții.

Pentru aceasta dar, datori sunteți cu mare purtare de grijă, [ca] să păziți turma ce vi s-a încredințat, și cu pilde bune, și cu fapte să-i adeveriți pe creștini la calea mântuirii.

După cum spune Pavel către Timotei: „pildă fii celor credincioși, cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția. Și te păzește pe tine și învățătura, și petrece întru ea, căci aceasta făcând sigur te vei mântui, [cât] și

20. pe cei ce te vor asculta pe tine”[I Tim. 4, 12, 16].

Și iarăși zicem, cum că datori sunteți voi, Preoții, nu numai când vreți să slujiți Sfânta Liturghie, ci și în celelalte zile să citiți și să pliniți toate rugăciunile cele rânduite de Sfinții Părinți, adică Polunojnița/Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Ceasul IX, Vecernia, Pavecernița.

Și acestea sunt cele 7 Laude ale lui Dumnezeu, despre care spune David: „De 7 ori în zi Te-am lăudat, Doamne” [Ps. 118, 164].

Iar dacă nu pliniți aceste Laude Preoțești atunci greșiți păcat de moarte, precum scrie la Pravilă.

Și de aceea zic, că trebuie să vă păziți ca să nu vă învrăjbiți unul cu altul, nici Popă/Preot cu alt Popă/Preot și nici cu

21. vreun mirean. Căci preotul care ține minte răul [făcut lui] sau se învrăjbește cu cineva niciodată nu aduce lui Dumnezeu jertfă curată, după cum zice Dumnezeiescul Zlatoust/ [Ioan] Gură de Aur, cât și la Pravilă.

Nici să nu îndrăzniți să slujiți Sfânta Liturghie fără Antimis și nici în Biserică netârnosită/nesfințită, căci acelui popă/preot i să ia darul [preoției], cum se spune la Pravilă.

Și când luați de la cineva vreun dar sau bani sau altceva, ca să faceți sărindare sau alte rugăciuni, atunci căutați să pliniți și să faceți acestea cu mare umilință.

Pentru că nefăcând așa amar vă va fi vouă, atunci când veți da seama pentru sufletele cele pierdute, din cauza nepurtării voastre de grijă,

22. după cum scrie aceasta la Pravilă, la sfârșitul capului/capitolului.


[1] Înaintea Domnului, în mod liturgic, la Proscomidie.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno