Poezia modern-tradiționalistă și despre curentul „eminescianism”

„Eminescianismul” este „un curent poetic pe care
literatura noastră nu l-a avut încă.”[1]

În discuția despre tradiționalism, în poezia interbelică, două probleme sunt esențial de discutat: cea a raporturilor cu Eminescu, pe de o parte, și cea a raporturilor cu modernismul, pe de altă parte.

Niciuna dintre ele nu este simplă și ușor de epuizat.

Dacă, studiind poezia modernistă (până la al doilea război și la instaurarea comunismului), am ajuns la concluzia că era vorba de un tradiționalism deghizat, exprimat în cheie modernă, fără a-și dizolva coordonatele unei viziuni arhaice asupra lumii – sau dacă totuși vorbim de dizolvare, nu poeții o provoacă, ci dimpotrivă, o constată și o regretă ajungând la accente dramatice –, în cazul liricii numite adesea tradiționaliste, vom avea de remarcat din nou un paradox.

Acesta este că că ne întâlnim cu personalități literare atașate ideilor de trecut, tradiție, istorie, religie, recuperare, dar – atenție! – fără ca prin aceasta să înceteze a fi oameni moderni, făcând parte integrantă din ecuația timpului lor.

Felul în care mulți dintre ei acuză dezrădăcinarea, părăsirea satului natal, pierderea universului tradițional rural românesc (proces desăvârșit de regimul comunist dar început odată cu intrarea României în epoca modernă – o spune și Caragiale printre rânduri, o constata și Ilie Moromete al lui Preda), nu reprezintă, practic, o linie tradițională literară în care poeții să se înscrie liniștiți și pe care să o perpetueze, ci o ideologie literară, regresivă și nostalgică.

Nu este vorba de tradiționalism decât printr-o definiție elementară a fenomenului, recunoscând doar declarativa afiliere la recuperarea tradiției.

În același timp însă, acești poeți sunt foarte conștienți că actul lor este unul muzeal, că nu are nicio valoare practică. Lumea din afara spațiului literar și artistic nu îi întreba pe ei dacă trebuie să se schimbe sau dacă trebuie să rămână pe loc.

Cu toată implicarea în politică a unora ca Goga sau Nichifor Crainic, nu-și făcea totuși nimeni iluzia că poezia va scoate satul românesc de pe traiectoria timpului care nu mai are răbdare.

Nici nu este o nostalgie proprie doar poeziei și epocii moderne. Eminescu nu era străin de exprimarea acestei pierderi și chiar alții, înaintea lui, ca Alecu Russo, apucaseră să o transcrie – și o să citez mai mult din el, pentru că face o analiză lucidă a relației dintre trecut și prezent, a succesiunii epocilor istorice:

Viața părinților a trecut lină ca un râu ce cură prin livezi și grădini și se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât era ei departe și străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut și noi străini și departe de dânșii.

Întâmplările lumei de pe-mprejur murea la granița țărei; vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți…

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii și gândul părinților se îndrepta la Răsărit, a noștri ochi stau țintiți spre Apus!

Este o vorbă țărănească: Săracu, Ștefan-vodă, unde-i să vadă!… […]

Hainele, naravurile, pământul au luat prefacere, până și limba, până și numele! Ștefan-vodă s-ar crede în altă țară. […]

Vorba lui nu mai este limbagiul nostru…

Strănepoții Urecheștilor, Dragomireștilor, Movileștilor i-ar zice în versuri, în ode și în proză: ”Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă și neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!…”, la care lucruri frumoase, deși neîntelijibile pentru dânsul, Ștefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoșători…și s-ar culca iarăși în mormânt…

Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbița cerească ne va chema la Judecata cea mare, nu ne vom pute înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idei. […]

Să spun drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale! […]

Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiet iute în dreapta și în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește pe fiecare zi rădăcinile și preface codrul în curătură, curătura în lan frumos, iar lanul în câmpii roditoare… […]

Nimică nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor și literatura nu au temelie, și naționalitatea atunce este numai o închipuire politică.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradițiile boierești…

Să nu ne înșelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!… […]

O prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, și prăpastia aceea se cheamă știința. Pe cât boierul crește în idei și în învățătură, pe atât poporul rămâne în urmă.

În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înțelegea amândoi în limbă și în idei; astăzi îl înțelegem cu inima numai, și trebuie să învățăm limba lui [a țăranului]. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească.

Părinții nu cunoștea studia pitorească. Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege odoarele vieții părintești.

Nenorocirea literaturei, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă și omoară în țările românești; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă. […]

Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă și formele și stilul[2].

Alecu Russo scria acestea în 1855, dar cred că 50 de ani mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, situația istorico-socială rămâne cam acceași – ba chiar, încă, ceva ani buni după aceea.

De aceea, nu știu dacă am putea să descoperim rânduri mai bune care să susțină motivația poeziei tradiționaliste.

Și nu scria și Alexandrescu aceste versuri,

Scârbit peste măsură
De zgomotul cetății,
Eu caut în natură
Un loc făr’ de murmură,
Supus singurătății.

(Întristarea),

prin care exprimă același regret al incursiunii neoprite a civilizației în rosturile lumii vechi?

Deosebirea aceasta între modernism și tradiționalism mi se pare pusă greșit. Sau cel puțin termenii în care se rezolvă această dispută mi se par a fi evazioniști.

Chiar dacă va putea părea unora, în acest moment, că exagerez, polemica nu se duce între oameni ai tradiției și oameni ai modernității: și unii și alții sunt poeți ai tradiției în mod fundamental și poeți ai modernității prin apartenența la veacul XX.

Numai că regretul pentru pierderea tradiției se exprimă diferit – dar ideologia estetică este căutată în cazul ambelor tabere.

La querelle este provocată de pretenția și a unora și a celorlalți de a reprezenta…adevărata tradiție.

O să-l citez pe Nicolae Manolescu (deși ideea fusese enunțată anterior, de G. Călinescu, în Istoria sa), pentru că aici sunt de acord cu cele expuse:

Cele două tendințe nu trebuie, așadar, opuse: mai mult, tradiționalismul nu e decât o formă de modernism (subl. n.).

Sămănătorismul nu era un curent poetic, ci unul social și ideologic și el se opunea simbolismului dintr-un punct exterior poeziei (deși cu implicații în poezie).

Tradiționalismul nu e convertirea sămănătorismului: tradiționalismul e un stil, o formulă inventată de poeți moderni, ieșiți adesea din școala simbolismului.

El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una din tendințele acesteia, tendința de autoconservare ce se opune evoluției prea rapide, în alte direcții, a poeziei moderne…[3].

Doar că și poezia modernistă reprezintă tot tendința de autoconservare…, dar – dacă mi se permite calamburul – într-o altă conservă.

Mai înainte, Vladimir Streinu era de părere că tradiționaliștii „au ținut dreaptă cumpăna lirismului nostru. […] Scriitorii orientați tradițional […] au intervenit la timp cu greutatea tradiției, din a cărei opunere față de libertățile moderne a rezultat starea de echilibru”. E vorba de un „proces dublu și reciproc. […] Lirismul unei epoci, în care se întâlnesc orientările cele mai contrare, devine durabil dacă aceste orientări se corectează între ele. […] Tradiția se înnoiește neîncetat, venind în atingere cu modernismul, iar moderniștii se cumințesc cu timpul, combătând cumințenia”[4].

Disputa – și nu mică – este, de asemenea, cu privire la…cine îl continuă, cu adevărat, pe Eminescu.

Am văzut că moderniștii, mai ales Arghezi, Blaga și Barbu, se revendică zgomotos din rădăcina lui. Bacovia o face mai puțin declarativ dar chiar mai limpede prin însăși poezia lui.

Tradiționaliștii consideră că prind și tratează mai departe fibra cea mai autentică, etnică și spirituală, din Eminescu.

Dacă mi se permite să deconspir lucrurile de la început și să nu mai tergiversez extragerea concluziilor, reprezentanții poeziei române din epoca modernă, atât cei numiți moderniști, cât și cei denumiți tradiționaliști au încercat să creeze un curent literar eminescianist (cum zice Streinu, pe care l-am citat mai sus), atât cei patru clasici ai liricii moderne cât și tradiționalist-ortodocsiștii care l-au luat pe Eminescu drept punct de reper și pavăză.

Nu au reușit nici unii, nici alții, pentru că l-au rupt în două și fiecare și-a delimitat câte un teritoriu din poezia și gândirea lui Eminescu: unii au luat ermetismul, simbolismul și semantismul obscur, alții au luat etnicismul (naționalismul) și spiritualismul. Desigur, există transgresări ale acestei delimitări și de o parte și de cealaltă.

Streinu precizează foarte bine că Eminescu este un mare poet ermetic[5], dar și că poezia clasicilor este un „ermetism consacrat”[6].

Pornind de aici, diferența între moderniști și tradiționaliști este nu între ermetism/obscuritate și claritate/descriptivism, ci între ermetism neconsacrat, neexplicat încă pe de-a-ntregul (Valéry se gândea însă dacă nu cumva ideologia epocii simboliste va ajunge, într-un viitor, să fie inventariată și citită ca și operele scolastice[7]), și ermetism consacrat, care (ultimul) ni se pare în mod eronat a fi claritate, discurs cunoscut și accesibil[8].

Realitatea este că și poezia tradiționalistă este ermetică în aceeași măsură ca și cea modernistă, în ciuda clișeelor critice negativiste și a prejudecăților consacrate, dacă pot să le numesc astfel.

Numai în aparență este rustică, religios-elementară, facilă și accesibilă, pentru că, în esența ei, acest tip de poezie încearcă să recompună temele poeziei și tiparul de gândire al liricii eminesciene și ale tradiției literare vechi. Pe un anumit segment, nu în integralitate…

Accentele meprizante de care ­s-a bucurat adesea, a făcut ca ea să rămână în umbră și să nu aibă parte de tot atâtea studii și exegeze critice precum lirica modernistă.

Însă ea poate naște tot atâtea exegeze aprofundate și își poate dovedi nebănuita complexitate internă, dacă ar fi solicitată critic.

Nici unii, nici alții, moderniști sau tradiționaliști, nu l-au înțeles și nu l-au aprofundat integral pe Eminescu. Sau, mai bine aș spune: nu l-au terminat de aprofundat.

Aspirația spre eminescianism a fost însă mai puternică decât cea spre sincronizare. Iar epoca modernă a poeziei românești s-ar putea numi, fără a greși: post-eminescianism. Ioana Bot vorbește despre „eminescianismul culturii române”, despre „sentimentul tuturor [poeților și scriitorilor] că trebuie să se raporteze la modelul eminescian” și despre „o istorie a literaturii române ca posteminesciană” (cf. Ioana Bot, Eminescu și lirica românească de azi, Ed. Dacia, 1990).

Faptul în sine, al acestei coaliții – până la urmă – pro-Eminescu din epoca modernă, atestă falimentul lui Macedonski ca inspirator al vreunul curent nou, dar și al clasicismului pașoptist, ca adevărată tradiție poetică românească, pe care Macedonski îl convocase (cu Heliade în frunte) pentru a-l concura pe Eminescu.

Și aici ajungem și trebuie să facem o paranteză, despre problema spinoasă a neagreării lui Eminescu, istorie care începe când poetul nici nu murise încă și când Macedonski „combate în Eminescu nu atât un rival literar, cât pe exponentul cel mai calificat al Noii direcțiuni, marea sa glorie”[9].

Considerând, în 1893, că există două specii poetice, macedonskist și emineschit, „poetul [Macedonski] a acceptat totdeauna, ca o realitate dată, inevitabilă, coexistența celor două formule”[10].

Cu alte cuvinte, Macedonski prefigura disputa din prima jumătate a secolului XX.

Poate că ar fi trebuit să discutăm aceste lucruri la capitolul despre poezia modernistă, dar complicam prea mult dezbaterea, atunci – și, mai ales, nu aveam încă panorama ei. Acum însă a venit vremea să scoatem la lumină și aceste fapte esențiale.

Macedonski îl respinge pe Eminescu, a cărui poezie „în general nu mă farmecă”, așa cum Ion Barbu nu îi înțelege pe Arghezi sau pe Bacovia: „vitalistul și sangvinul din Macedonski refuză […] orice lirism confesional” și vrea să orienteze poezia „pe un tărâm mai viril decât acela al simplului dor” [11] (acestea din urmă sunt cuvintele sale).

Deși „nu și-a gândit niciodată programul estetic în afara tradiției, de la care se revendică în permanență și în care caută […] să se integreze în mod organic” – o tradiție din care însă încearcă să îl excludă pe Eminescu –, cu toate acestea propune renunțarea la o anumită latură a vechii lirici, la moda de lacrimi și suspine / Și cu acele crunte dureri imaginari (Destul)[12] și „idealul unei alte poezii: energice, virile, pline de dinamism și pasiune combativă”[13].

Deducem de aici că, supărător la Eminescu, era lipsa de orizont imanent. Prea multul idealism în poezie, prea multa transcendere a concretului. Detașarea lui de realitate era atât de mare, încât nu putea avea acoliți, nu putea crea școală, iar Macedonski visa visul adică viitorul poeziei române.

Ceea ce Eminescu n-a diagnosticat niciodată… Oricât de ilogic sau paradoxal ar putea părea, pentru el viitorul era trecutul, adică: a filei două fețe / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe (Glossă). Pentru el, istoria era circulară.

Iar Macedonski prospecta viitorul viitor, nu viitorul-trecut al lui Eminescu.

Așadar, la lipsa de orizont imanent, lipsa de realism și de aderență la contingent a lui Eminescu, se mai adaugă și lipsa lui de…profetism, în sens heliadesc-macedonskian. Profetismul său era de altă nuanță: recitiți și contemplați istoria, căci nihil novus sub sole. Și memento mori: acesta e viitorul.

Cam toți criticii lui Eminescu îi reproșează tragismul, tristețea, lipsa de orizont luminos în această existență, care să-i motiveze și pe alții…să-l urmeze. O percepție care mi se pare destul de eronată asupra lui Eminescu.

Prea multa durere a poetului i-a făcut pe epigoni să cadă într-un letargism melancolic-anxios autoprovocat. Pentru care însă nu e de vină Eminescu…

Unii s-au răsculat și au vrut să fie energici, virili și combativi, și nu doar Macedonski, ci și alții, precum…Coșbuc.

G. Călinescu i-a imputat lui Vlahuță că și-a permis să-l critice pe marele poet, dar, în fragmentul citat ca probă de Călinescu, în Istoria sa[14], Vlahuță nu-l critică pe Eminescu, ci atmosfera epigonică și proasta receptare, în cheie depresivă, a liricii eminesciene.

În opinia noastră, nu aici greșea Vlahuță – dimpotrivă, avea dreptate în acele rânduri –, ci în felul în care interpretează dorința de stingere eminesciană, adevărată piatră de poticnire pentru mulți. Nici Nichifor Crainic nu sesisează, din păcate, eroarea.

Rămânem la părerea că atât moderniștii cât și tradiționaliștii au vrut să realizeze curentul eminescianism. Însă Vladimir Streinu constata în 1943 (și poate e valabil și astăzi): literatura noastră nu l-a avut încă.

---

[1] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: Poezie și poeți moderni, Ed. Minerva, București, 1983, p. 92.

[2] Alecu Russo, Cugetări, în *** Arte poetice. Romantismul, vol. coordonat de Angela Ion, studiu introductiv de Romul Munteanu, Ed. Univers, București, 1982, p. 628-632.

[3] *** Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, antologie, prefață și note de Nicolae Manolescu, Ed. Allfa Paideia, București, 1996, p. XL.

[4] Vladimir Streinu, Poezie și poeți moderni, op. cit., p. 264.

[5] Cf. Idem, p. 96.

[6] Idem, p. 104.

[7] „Eu cred uneori (dar cu rușine și în cea mai mare taină a sufletului meu) că un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat va privi imensele lucrări care s-au făcut în zilele noastre despre continuu, transinfinit, și alte câteva concepte cantoriene, cu acel aer de milă cu care privim bibliotecile scolastice”, cf. Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, ediție îngrijită și prefațată de Șt. Aug. Doinaș, Ed. Univers, București, 1989, p. 564.

[8] Aceasta este o prejudecată, pentru că accesibilitatea în literatură și cultură se măsoară nu prin consacrare publică sau exegetiă, ci este cu adevărat atinsă numai prin lectură sau studiu continuu, reveniri, contemplări și aprofundări.

[9] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, 1967, p. 577.

[10] Idem, p. 576.

[11] Idem, p. 574, 576.

[12] Cf. Idem, p. 575.

[13] Idem, p. 573, 575.

[14] G. Călinescu, Istoria literaturii române…, Craiova, 1993, p. 559.