Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie [26 octombrie 2010]

Iubiții mei,

Sfinții Bisericii sunt fiii și fiicele a diverse popoare, fiind foarte diferiți ca vârstă și ocupații și la fel și la nivelul virtuților pe care le-au lucrat, iar Sfântul Dimitrie, Marele Mucenic, pe care îl pomenim astăzi, e grec de neam și s-a născut în cetatea Solun sau Tessalonicul de astăzi.

Un Sfânt grec, pentru o întreagă lume! Cum, tot la fel, avem Sfinți asiatici, africani, europeni, americani…pentru o întreagă lume, pentru că atunci când îi pomenim, într-o anume zi, în ziua lor de pomenire, ei sunt pomeniți la nivel ecumenic, la nivelul întregii Ortodoxii.

Și asta ne învață (cum spuneam și altădată) să ne iubim unii pe alții, dincolo de etnie, limbă, culoarea pielii sau mentalitate, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e formată din Sfinții întregii lumi, din Sfinți din diverse părți ale lumii și nu doar dintr-o etnie. Însă, pentru ca să ne iubim, mai întâi de toate, nu trebuie să fim refractari la faptul de a ne cunoaște. De a ne cunoaște unitatea și diversitatea în același timp, adică pe cele care ne sunt comune cât și pe cele în care suntem diferiți unii față de alții.

Sfântul Dimitrie, Părintele nostru, pomenit astăzi, s-a născut într-o familie ortodoxă…dar în timpul unei prigoane împotriva Bisericii. Părinții săi, în taină, erau credincioși, aveau Icoana Domnului și pe cea a Maicii Sale în casa lor și aprindeau în fața lor candelă și tămâiau. Însă nu aveau copii…

Și Dimitrie se naște ca un răspuns sfânt, din partea lui Dumnezeu, la rugăciunile părinților săi. Fapt care i-a umplut de o mare bucurie, pentru care au făcut un mare ospăț, o mare petrecere.

Nașterea e un moment de bucurie, dacă aștepți copilul, dacă îl iubești, dacă pătimești multe dureri pentru el…Însă nu toate nașterile sunt bucuroase. Unele nașteri…sunt triste…sau nu se mai produc…Însă când bucuria te copleșește, atunci înțelegi pe copilul, pe copiii tăi, ca un dar imens de la Dumnezeu și ca o imensă responsabilitate.

Pentru că nașterea e începutul educației. Iar copilul începe să fie educat din pântece sau de mai înainte de a se naște, dacă tu, ca mamă sau tată, înțelegi că el e darul lui Dumnezeu în viața voastră și că acest dar trebuie să înflorească, trebuie să crească, trebuie să își aducă rodul său întru Împărăția lui Dumnezeu și nu doar în societatea actuală.

Pentru că nașterea e un dar pentru veșnicie și nu doar pentru câțiva ani sau zeci de ani. Iar orice am fi noi, astăzi, în societatea de față, e doar un pas…spre Împărăția lui Dumnezeu, care are drept normă de viață viața în harul Preasfintei Treimi.

Sfântul Dimitrie, ca mulți dintre pruncii Bisericii, a fost educat…sub Sfintele Icoane. El a fost dus de părinții lui în casa lor de rugăciune și i s-au prezentat Icoana Domnului și pe cea a Maicii Sale și i s-a vorbit despre adevărurile dreptei credințe. Privind prin Icoane pe Dumnezeul întregii făpturi, întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire, pe Hristos Domnul, pe Maica Domnului, pe Sfinți, luând de la cuviința lor exemple de cuviință, Sfântul Dimitrie a înțeles diferența enormă dintre Icoană și idol.

Icoana e o fereastră teologică spre Împărăția lui Dumnezeu. Idolul e o falsificare a realității, o mistificare a Dumnezeirii și a sfințeniei, o înlocuire a adevărului cu minciuna. Tocmai de aceea noi trecem prin Icoane, cu gândul și cu dorul inimii spre adevărul sfânt al relației cu Domnul și cu Maica Sa și cu Sfinții și Îngerii Săi, pe când printr-un Sfinx, printr-un Vishnu, printr-o reprezentare fantastică nu ne întâlnim cu nimeni…decât cu demonii care falsifică dreapta închinare.

Și Dumnezeiescul Dimitrie, umplându-se de evlavie și de bună cuviință, a sărutat Sfintele Icoane și a primit Botezul Bisericii, în taină, în casa lor, crescând, pe fiecare zi, în adevărul lui Dumnezeu și în fapte bune.

Și aceasta, pentru că nu e de ajuns doar să începi să fii creștin ortodox. Nu e de ajuns să te botezi. Nu e de ajuns doar să mergi la Biserică un an, doi, 10…și apoi să faci pauză. Viața Bisericii e fără pauză! Viața Bisericii e o continuă căutare, încordată, plină de bucurii și de tristeți, de clipe de har și de clipe de întuneric, de suișuri și coborâșuri din care nu trebuie să dezertezi.

Da, ne e greu, foarte greu, enorm de greu de multe ori! Însă bucuriile vieții noastre sunt incalculabile…

Și Sfântul Dimitrie, care își tăinuia credința și viața, el fiind militar (de unde îmbrăcămintea sa militară din Icoana de deasupra) e avansat la rangul de antipat/proconsul/guvernator roman, pentru că Grecia acelui timp era parte comună din Imperiul Roman, după cum, astăzi, e membră de drept a Uniunii Europene.

Însă, în loc să se ocupe doar de apărarea militară a cetății Solun, a orașului în care se născuse și în ciuda faptului că era un tânăr și nu un general de armată în vârstă, Sfântul Dimitrie se comportă ca un nou Apostol Pavel, adică aidoma unui propovăduitor creștin pentru membrii cetății, luptând împotriva păgânismului și învățându-i pe toți dreapta credință.

Pentru noi: un lucru bizar. Cum ar trata televiziunile actuale știrea: un general al armatei române, cu misiune în Afganistan, a început să predice Ortodoxia musulmanilor?Prima glumă de doi lei ar fi aceasta: e popă sau general?

Însă Părintele nostru, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie asta a făcut la vremea lui: și-a depășit și neglijat atribuțiile militare…pentru că se simțea responsabil pentru mântuirea oamenilor. Iar Biserica nu îl laudă acum, în primul rând, pentru că a fost un bun militar, un strateg, ci pentru că a fost un creștin responsabil.

Și asta, odată în plus, pentru ca să înțelegem cu toții, că și medicul, și polițistul, și politicianul, și artistul, și muncitorul, cu toții, suntem chemați, mai înainte de toate, ca să fim niște buni creștini și apoi niște buni profesioniști sau oameni de nădejde.

Pentru că, dacă nu avem principiile evanghelice și eclesiale în viața noastră nu putem fi nici niște oameni ai societății autentici. Pentru că cine e autentic creștin e și autentic om social, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e a acelora care sunt drepți și curați cu inima.

Iar Sfântul Dimitrie a fost un cetățean exemplu, un om responsabil nu numai pentru mântuirea sa ci pentru mântuirea întregii cetăți și, când și-a dat seama că au ajuns faptele sale la urechea celui care îl înaintase în grad și-a încredințat averea slujitorului său Lupul și s-a pregătit de…chinuri.

Nu s-a înspăimântat! Nu a dezertat! Nu a ieșit dintre granițele imperiului! Ci și-a împărțit averile, pregătindu-se pentru martiriu prin rugăciune și post. Când a venit împăratul și l-a întrebat dacă e creștin, nu a mințit. A recunoscut că este. Și, în loc să îl trimită la închisoarea comună, l-a părăsit într-o baie mare, veche, aproape de palatul imperial, pentru ca să îl înjosească.

Și aici, iarăși, Sfântul Dimitrie, un tânăr și nu un bătrân, care părea să nu aibă atâta experiență sau prea multă răbdare, înțelepciune sau sănătate puternică, nu s-a înspăimântat ci se ruga cu cuvinte ale Psaltirii, pe care le știa pe de rost.

A fost vizitat de către Satana, sub forma unui animal, care dorea să îl muște de picior, pentru ca, după aceasta, să fie vizitat de un Înger al Domnului, care i-a spus să se întărească, pentru ca să îi biruie pe vrăjmașii săi. Acesta i-a adus o cunună splendidă din Rai și i-a pus-o pe cap, fiind umplut prin aceasta de dorul de a muri pentru Hristos Dumnezeu.

Dacă se înspăimânta de demon, nu mai putea să se bucure de vederea Îngerului lui Dumnezeu. Iar rugăciunea, tăria sufletească, nădejdea în Dumnezeu, bărbăția duhovnicească l-au scos din mâinile dracilor și l-au făcut nebiruit în dureri.

Împăratului roman, persecutorului Sfântului Dimitrie, tocmai revenit dintr-o bătălie, i se organizează luptele pentatlonului în cinstea sa. Printre luptătorii de forță ai amfiteatrului era și Lie, un vandal foarte periculos. Iar bucuria drăcească a împăratului era să îl vadă pe furiosul Lie cum îi omoară pe creștini în amfiteatru, în fața lui și a poporului care se distra văzând lupte…și oameni morți…Adică nu era mare diferență între ei…și noi, care vedem filme cu morți și răniți toată ziua sau jucăm jocuri pe computer cu…morți și răniți…

Delectarea cu răul altuia era la modă…ca și azi…

Nestor, un creștin cunoscut de Dimitrie, și el martirizat mai apoi, cere binecuvântarea și rugăciunea Sfântului Dimitrie și prin aceasta îl omoară, în luptă, pe Lie, pe vandalul necruțător. Nestor era și mai tânăr decât Dimitrie: nu împlinise nici 20 de ani.

Istoria martiriului Bisericii s-a scris, cel mai adesea, cu sânge tânăr. Libertatea noastră de acum e câștigată tot cu sânge…cu sânge de tânăr. Numai că noi ne batem joc de ea, de libertatea și de timpul mântuirii noastre…în stil mare, nedemn de astfel de tineri, care aveau mintea lui Hristos, care știau să moară…pentru ca să fie vii

Împăratul îl acuză pe Nestor că l-a învins pe Lie prin farmece. Nestor îi replică împăratului: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Numai că împăratul nu Îl cunoștea pe adevăratul Dumnezeu, pentru că era idolatru.

Dar, pentru acest răspuns, considerat, impertinent, desigur, fără ca prin asta să fie fals, Sfântului Nestor i se taie capul…cu cuțitul. Nu cu sabia ci, cu mare sadism: cu cuțitul, de parcă ar fi fost un pui de găină…Însă l-au omorât așa pentru ca să…sufere mult…și nu puțin…

Iar șirul nesfârșit al Mucenicilor Bisericii e format din crime abominabile la adresa umanității. Care mai de care mai odioase, mai incredibile…Și pentru acestea, iată, că Biserica lui Dumnezeu nu mai dă în judecată pe nimeni, dacă i se neagă Mucenicii, Sfinții sau dacă sunt pângărite numele, locurile de martiriu sau zilele de pomenire sunt necinstite.

Împăratul, întristat de moartea lui Lie, află că Nestor l-a ucis pe Lie cu ajutorul lui Dimitrie și poruncește ca și Dimitrie, Părintele nostru, să moară ucis tot cu sulița, după cum Lie fusese aruncat în sulițe. Grupul de ostași care vine, în temniță, la Dimitrie, ca să îl omoare, îl găsește în rugăciune pe acesta. Și au aruncat sulițele în el…prima intrând în coasta dreaptă a lui Dimitrie…

I-au lăsat trupul neîngropat…

Noaptea, pe furiș, creștinii au venit și i-au îngropat trupul.

Lupul, slujitorul credincios al Sfântului Dimitrie, a fost de față la martirizarea sa și i-a luat haina și inelul, muiate în sângele său, prin care s-au făcut multe minuni după aceea. Și pentru că s-a dus vestea despre minuni și lui Lupul i s-a tăiat capul.

Însă exemplul și amintirea sa nu s-au stins până astăzi și Sfintele sale Moaște, cât și minunile sale se cunosc de oameni de pretutindeni. Numele său e purtat și de bărbați și de către femei, pentru că avem și Dumitru și Dumitra dar, mai ales, el inspiră, continuu, la îndrăzneală dumnezeiască, la o tinerețe responsabilă, la o viață autentic ortodoxă.

Și astfel, îl sărbătorim pe un tânăr, care nu a trăit și nici nu a murit…degeaba! Și, totodată, pe prietenii lui…și pe următorii lui, de atunci…și de peste veacuri…care își găsesc frumusețea în viața cu Dumnezeu și nu într-o viață la întâmplare.

De fapt acesta e mesajul Dumnezeiescului Dimitrie, Tânărul, Marele Mucenic, Guvernatorul roman creștin: nu trăiți fără bucuria continuă de a-L iubi pe Dumnezeu și de a fi proprii ajutorului acordat oamenilor! Amin!

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [6]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

2006

3 mai 1996. Zi călduroasă. Vineri. Mă simt liniștit și fără vreun gând de a scrie ceva. Astăzi nu mă interesează decât să…trăiesc.

*

Literatura nu se scrie în extreme ci între extreme.

*

Adevărul ultim al scriitorului este taina operei sale.

*

Orice perfecțiune este o imperfecțiune perfectă.

*

5 mai 1996. Zi de duminică. Numai că acum e unu dimineața…Fac o lecție de pronunție cu Valentin.

*

Despre „viitoarea mea locuință”. Școala înțelepciunii. Despre cum e „la înălțimea înțelegerii”.

*

Dimineață a plouat. Acum e o liniște calmă și reconfortantă.

*

„Simplitatea este însăși perfecțiunea”.

*

„Purificarea de cuvânt”.

*

„Forma perfecțiunii este extrem de simplă. Aproape insesizabilă”.

*

6 mai 1996. După visul de azi m-am trezit fără poftă de viață. Este o vreme înnorată și ploioasă.

*

Găsesc „Pădurea spânzuraților” a lui Rebreanu[1] drept o carte mistică. Am fost exaltat până la extrem când am citit-o.

*

Românii nu știu să-și aprecieze cum se cuvine literatura și arta lor proprie. Acesta este unul dintre marile noastre vicii morale.

*

7 mai 1996. Înțelegerea este personală și intransmisibilă. Trebuie să înțelegem cut toții acest lucru. Acesta e motivul pentru care un om nu va fi înțeles niciodată în mod total.

*

Trăim într-o continuă neînțelegere cu tot efortul înțelegerii noastre.

*

8 mai 1996. Sentimentele se repetă. E un joc al iluziilor. Despre „titanismul dăunător”.

*

Soarele este spre asfințit. Raze târzii se propagă prin fereastră. Orele de curs sunt spre sfârșite.

*

9 mai 1996. Zi plină de indispoziție. Se pregătește terenul de tenis. E la modă: Omu bun și pomu’ copt.

*

În oraș avem parte de o misiune de evanghelizare. Un pastor american. Se împart broșuri și se fac invitații prozelitiste.

*

Este cald. Bate un vânt ușor. Citesc Bhagavad Gītā[2].

*

Ora de Noul Testament. Despre „invazia țânțarilor”…„care nu este amintită de Apocalipsă”. Citat autorizat

*

10 mai 1996. Întrunire la Marin Preda. Dureri de cap și plictiseală. Detest „intelectualii de hârtie”, care vorbesc despre ce nu cunosc și care scriu despre ce nu se petrece cu ei.

*

Din când în când mă apucă frisoanele. Transpirația mă inundă. În această oră aș vrea să mor. Este prea multă indiferență

*

12 mai 1996. Am visat niște șerpi uriași. Îi vânam împreună cu cineva.

*

Sentimentele trăite în somn: teamă, repulsie, silă, curiozitate.

*

Un alt vis, de data asta preaminunat. Într-o casă imensă, care se pierdea în nori sau, mai bine zis, în cer, l-am întâlnit pe domnul Ilie Mocanu, pe Maestrul meu.

Îl văzusem, mai întâi, mergând pe bicicletă. A ajuns la această casă, la acest turn de fapt, cu multe etaje, cu sculpturi în lemn și marmură și cu o mulțime de cărți…și l-am văzut tot urcând…în cer…

Mă bucuram să văd cum se duce la Domnul. Cum se urca în cer…

*

În alt vis, cred că separat de acesta de mai înainte…am visat că cineva mi-a oferit o cravată. Mergeam pe o stradă anume și am început, deodată, să șchiopătez. M-am așezat pe o bancă…

Când am deschis sacoșa pe care o aveam în mână…am găsit în ea două cravate.

*

Revin la visul cu șerpi: niciun șarpe nu m-a mușcat. Casa era lângă o cale ferată. Avea ferestrele spre răsărit.

Noaptea visului era neagră, agasantă, dureroasă… Străzile orașului erau goale…

*

12 mai 1996. Zi de duminică cu ploaie. Am stat toată ziua de vorbă cu Ion și cu Valentin. Vrând să pun niște manuscrise la locul lor am avut senzația că văd ceva…

*

Despre problema clarității și a lucrului simplu.

*

Există forme de viață…și numai pentru o clipă.

*

13 mai 1996. Focar de infecție. Citesc „Arta de a muri” a lui Mircea Eliade[3]. Stau la camera 4.

*

Despre „cum mă rog”. „Impertinență totală”.

*

Nu mai văd armonia și echilibrul. Am ochii roșii.

*

Toate gesturile fade ale unei întregi „lumi”…

Iluzia te urmărește din umbră.

*

Adevărul e în primejdie, îmi spune Narcis.

*

Tudorel mi-a trimis o altă scrisoare. „Și lacrimile…”.

*

16 mai 1995. Deznodământ fericit.

*

Ideea personală – rodul tuturor acumulărilor.

*

Ideea se formează de la sine.

*

17 mai 1996. Iarăși festivism la Marin Preda.

*

Încep să am lacune tot mai mari în memorie. Adică să uit tot felul de lucruri banale sau să…ezit la lucruri pe care le știu pe de rost, din instinct.

Ieri, spre exemplu (ce oboseală, Dumnezeul meu!) abia mi-am adus aminte cum se zice la…bujor.

Dacă m-ar auzi un tâmpit că nu știu ce e ăla un bujor…sau mai știu eu ce altă dată, din mulțimea cu care sunt încărcat până la refuz, ar râde cu gura până la urechi.

Însă el nu știe că eu uit…de atâtea câte știu și de multa oboseală și nu din ignoranță crasă, bolovănoasă.

*

Poate că îmi fac prea multe probleme.

*

Umblu cu mâinile prin propria mea singurătate ca printr-o apă neagră.

*

Lupta mea e una dusă la nivelul sângelui. Mă lupt cu tot ce îmi repugnă interior.

*

În clipa de față, spre exemplu, îmi pare rău că am început să scriu. De ce? Am un sentiment profund de autodistrugere. Sunt o bombă cu ceas…

*

Nu poți să scrii estetic, atunci când durerile atroce te fac să urlii. Estetica e pentru curve ce pozează angelic.

Poate că nu merită nimeni atâta sacrificiu.

*

20 mai 1996. Citesc Vasile Andru[4]: „India văzută și nevăzută”.

*

22 mai 1996. M-am săturat zilele astea de indianism și mitologie. Și, cu toate acestea, am o putere nebună pentru studiu și experiențe.

*

Citesc Demonii lui Dostoievski.

*

21 mai 1996. Cu acces la realitate. Filosofie. Am gustat „un minut” de timp.

*

Cei fragili sunt insensibili pentru veșnicie.

*

„O lumină neagră”

Filosoful este esența dintre două anotimpuri.

*

Eu nu am limită decât pe Dumnezeu.

*

23 mai 1996. O seară calmă și singulară. „Gândul îndrăgostirii”.

*

„Nu mai pot fi lucid când iubesc”.

*

„Am o dimensiune înspăimântătoare”…

*

Scriu dintr-un instinct al morții, al suferinței, al dragostei. Mă îndrăgostesc continuu de tot ceea ce înțeleg.

*

„Atingând punctul grav”

*

24 mai 1996. De ziua numelui t.

*

Un șarpe a mâncat o broască. O libelulă a fost prăjită de soare. Ion a venit la Turnu.

*

E o zi cu soare…și cu teză la română.

*

26 mai 1996. Cântecul lui Vishnu[5].

*

Din nou: „cunoaște-te pe tine însuți”.

*

Două buburuze și o albină s-au așezat astăzi pe cămașa mea.

*

Citesc, în tandem, Poë[6] și D’Annunzio[7]. Pentru unii ei nu rimează…Pentru mine, da.

*

Pentru mine există locuri „speciale” pentru scris. Masa lui Valentin mă liniștește, spre exemplu. A mea mă neliniștește. Însă scriu pe amândouă…

*

Criticii trec foarte repede peste intimitățile operei. Și tocmai acestea sunt aspectele definitorii ale unei scrieri. Adică de ce și cum ai scris.

*

Blestemul „iraționalului”.

*

Genii care scapă vs. Genii ratate.

*

27 mai 1996. În somn m-am luptat cu sufletul meu.

Citesc Frithjof Schuon[8]. Despre islam.

*

Corupția și birocrația. 10 mii de lei stricăciuni.

*

„silă față de viață”

*

28 mai 1996. Zi ploioasă. Am fost la Gianina. Am bătut la mașină „noua limbă” pe care am inventat-o.

*

„o nouă înțelegere”

*

Singurii poeți ai României pe care îi recunosc ca tutori ai mei sunt Mihail Eminescu și Nichita Stănescu.

*

28 mai 1996. Despre „cornul de rinocer”.

*

Mi-a revenit pofta de mâncare. Am mâncat însă multă înghețată în ultimele zile și am băut mult suc. Nu m-am omorât și cu mâncarea în sine…

*

„să vină timpul răscumpărării”

*

„Muntele. Liniștea sufletului”

*

„Vederea interioară”

*

„Copilul”

*

„răzvrătirea”

*

„revirimentul interior”

*

Sinele – abisul ființei umane.

*

29 mai 1996. Zi înnorată. Și, pe o asemenea zi, am un alt tandem: citesc Epictet[9] și Epicur[10].

*

„cartea neviolabilă”

*

„împărăția ironiei”

*

„Să scelerăm (?!) vorbind de Blaga!”. Dictonul discuției de seară. Ora de română…și dincolo de ea.

*

„realitatea cameleonică”

*

Întânirea cu sportivitatea: baschetul.

*

30 mai 1996. Întâlnire de geniu cu geniul. Citesc Baudelaire[11]: Florile răului. Cu el m-am simțit la mine acasă. Nici nu e greu să rezoneze cu mine poemele sale în starea în care mă aflu…

*

„Acasa mea este la mine însumi”.

*

Destinul geniului: suferință și neînțelegere.

*

Suntem în zile electorale. Votul pentru primărie.

*

Citesc alt tandem: Toamna patriarhului[12] cu Pivnițele Vaticanului[13].

*

„cruzime rafinată”

*

1 iunie 1996. Zi de sâmbătă. Moșii de vară.

*

Am visat un extaz. Am intrat într-un tunel cu lumină și umbre. La capătul tunelului s-a deschis o ușă. Am văzut o lumină difuză, apoi una plină.

În fața spiritului meu a apărut globul pământesc ca un planiglob. Și am văzut…și România pe acea hartă!

*

„Degenerarea ideii”

*

„Enigma goală”

*

Misterul nu e un loc gol ci o prezență.

*

Se consideră greșit faptul, că între mister și labirint se poate pune semnul de egalitate.

*

„Să nu îți impui să fii ceva! Fii ceea ce ești. Și atât”.

*

2 iunie 1996. Zi călduroasă. Ziua votului. A murit însă bunica lui Paul. În toamnă reia cursurile.

*

„Recăpătarea cotidianului”

*

„Stihialitatea”

*

4 iunie 1996. O zi plină de inimă. Citesc Kafka[14].

*

„transfigurarea realității”

*

„Și aerul se face mai fragil privindu-te!”…

*

6 iunie 1996. Citesc D. D. Roșca: Existența tragică[15].

*

„sănătate mentală”

*

9 iunie 1996. M-am trezit vorbind în limba italiană. Timp de câteva secunde am înțeles la perfecție limba. A fost un miracol!

*

Mi-am luat la revedere de la Maestru. M-a sărutat pe amândoi obrajii.

*

„Reacție negativă”. Profesorul Pană.

*

Mă înfioară adesea caracterul banal al multor femei. Ori nu se cunosc ori sunt indiferente față de cine sunt. Păcat că unele sunt doar frumoase

*

Și, la fel, mă enervează să fiu socotit misogin (mi-a trântit-o în nas profesoara de română, când am comentat zidirea în zid a Anei)…când eu nu urăsc femeile…ci doar defectele lor. La fel urăsc defectele bărbaților și nu mai trebuie să zic de ale mele.

Cum să plac…ceea ce mă urâțește?!

*

O altă viziune a romanului.

*

11 iunie 1996. Pelerinul care propovăduia în curtea țiganilor. A dormit la ei în cele din urmă. Era o atmosferă cu totul ieșită din comun…pentru că toată strada se adunase să îl vadă…și să-l asculte…

*

Adrian m-a anunțat că a ieșit ediția de probă a cărții.

*

Am stat de vorbă cu Liliana. Și ea e de părere că „nu trebuie să-ți cunoști defectele”. Atunci ce trebuie să faci: să îți tămâiezi imperfecțiunile?!

*

Iubesc femeile pentru că nu le înțeleg. Probabil asta e o frază plăcută

*

12 iunie 1996. Mă simt mai aproape de cuvinte…Camera mea însă e ca un sepulcru, care îți dă fiori de libertate.

*

Meditație și efervescență intelectuală.

*

Locul acesta e un loc deschis pentru inspirație și înțelegere.

*

Am mers pe un drum, pe cel de lângă gară și am avut senzația că, în cer, este unul paralel cu acesta. El-Zorab[16].

*

Moartea – o componentă a vieții.

*

Mulți, pe Dumnezeu, Îl pierdem și Îl regăsim continuu.

*

Nu cred că există ateism! Există doar iubire întoarsă spre altceva.

*

Geniile se atrag. Ele sunt mari tocmai pentru că știu că sunt mari, pentru că știu cine sunt.

*

Nu se poate explica inexplicabilul în cele din urmă…

*

Operele mele nu sunt opere de geniu ci operele unui geniu.

*

Scriu dintr-un impuls interior care mă devoră cel mai adesea.

*

Eu sunt pentru experiențele complexe și autentice.

*

Cel mai mare aflux de viață îl simt când creez. Atunci sunt numai eu și Dumnezeu.

*

Despre „jocul cu măști”.

*

A fi un geniu nu e un merit ci o responsabilitate dramatic de scump plătită.

*

Suntem predestinați la nemurire.

*

14 iunie 1996. În plină noapte de îndoieli și incertitudini.

*

„sentimente prea personale”

*

„poezia supraexprimării”

*

„Poezia mea este o inițiere în ocultismul uman”.

*

Sunt prea lucid și prea complex.

*

Eu sunt pentru că m-am experiat.

*

Îl citesc pe Don Quijote[17], cu ale sale mori de vânt.

*

„din tărâmul disperării”

*

Omul este atât de puternic încât mută timpul și este atât de mic și de slab încât este răpus și de un zbor de fluture.

*

16 iunie 1996. Am visat că m-am căsătorit în fața episcopului cu o femeie. Am trăit, din plin, emoția sfântă a Cununiei. Episcopul ne-a pus mâinile pe cap în semn de binecuvântare.

*

Al doilea scrutin de alegeri. O noapte liniștită și demnă. Se aude doar mersul stiloului meu pe hârtie aidoma unui cântec de jale…

*

Cărțile se scriu doar cu stiloul!

*

Mă simt bine dispus și plin de viață. Mă simt bine ca niciodată.

*

17 iunie 1996. Am reînceput lucrul la roman. Lucrez cu multă plăcere și bucurie sufletească.

*

Scrisul este o rugăciune fără cuvinte.

*

Textul Rânduri de temperament le-am scris la lumina lumânării. Citite de neavizați…se pot constitui într-un întreg scandal.

*

Oamenii se înspăimântă când se întâlnesc cu ei înșiși. Însă, în primul rând, când le spui cum arată…înainte ca ei să constate, pe propria lor durere, că ai dreptate.

*

„Nu poți înțelege decât în măsura în care ești”.

*

Fiecare moment e o sublimitate.

*

Oamenii nedormiți cât și cei morți de foame sunt adevărate pericole sociale.

*

Nu pot să urăsc! Știu numai să iubesc și să râd drăgăstos. Nu pot să urăsc și nu vreau să urăsc.

*

Dacă taci prea mult începi să înțelegi sunetul necuvintelor.

*

Am citit, deodată, pe Nietzsche[18] și Bayron[19] și comentarii despre Goya[20]. Bineînțeles că am privit, îndelung, tablouri ale sale…

M-a străpuns forța orgoliului lui Nietzsche, ironia, sarcasmul lui Byron și fantomaticul, lugubrul picturii lui Goya. Adică satanism la puterea a treia.

*

Am lucrat vreo 60 de pagini astăzi, cu storurile de la geamuri lăsate. În umbră aproape. Mă simt nu obosit, ci prea obosit. Am creat astăzi ca un titan.

*

Or să aibă toate aceste cuvinte ale mele vreun impact în inima cuiva? O să înțeleagă cineva drama, oboseala, fervoarea mea de a mă dărui, în cuvinte și imagini, unei întregi lumi?

*

Acum stau aidoma unei umbre care veghează în noapte. E dulce acest sentiment, foarte dulce: de a te simți împlinit la maximum. E straniu ca moartea și dulce ca sărutul.

*

20 iunie 1996. Am revizuit 4 pagini. Sunt însă neliniștit și mâna îmi tremură. Tot ce am creat azi mi se pare că nu e bun. Doar câteva fraze mi-au plăcut.

*

„O carte terminată este o boală învinsă”, spunea Nichita [Stănescu]. Experiez acest lucru de fiecare dată: și când scriu și când citesc.

Cărțile neterminate îmi stau pe inimă.

*

Neputința trebuie biruită prin încordarea voinței.

*

Cu toate că muncesc enorm aș munci și mai mult. Însă nu sunt numai spirit

*

23 iunie 1996. Zi bonomă. Am scris toată ziua la roman. Din nou lucrez cu perdelele lăsate. Nu suport lumina, pentru că nu mă lasă să mă concentrez. Scriu într-o căldură și transpirație nebunești.

*

Merg încet și mă gândesc la final.

*

Stilul meu este lax, lipsit de încordare și profund luminos. Vreau să scriu și altfel. Va fi, sper, și acel timp…

*

O, Doamne, umple-mă de lumina Ta, Dumnezeul meu!

*

24 iunie 1996. Nu știu cum vine asta, dar mă relaxează această disperare care vine în mine…și care se clădește în jurul istoriei din roman. E o stare în care, deși simt că nu pot face nimic…totuși fac multe, pentru că scriu mai departe.

*

Mă simt un pământ minat, gata oricând să sară în aer.

*

Încep să văd în minte întunericul unor tenebre adânci.

*

Nimeni nu-și merită prețul posterității.

*

Prețul pentru istorie e un preț fals. Nimeni nu merită să sufere pentru ca să intre în paginile ei. Și așa intrăm în istorie…doar pentru puțini oameni.

*

25 iunie 1996. Aseară, vrând să fac un poem, am ajuns, în cele din urmă, să scriu un teatru scurt.

Am inclus ideea poeziei și a teatrului în roman.

*

E ora două după amiază. Am atins în mine planul absurdului. Trăiesc o atmosferă incendiară. Acest plan este prea nejustificat pentru cititorii de astăzi. Cred că trebuie să mai treacă încă un secol ca să se poată citi, cu înțelegere, așa ceva.

*

Am ascultat Simfonia a IV a lui Beethoven. Cele 4 note repetitive.

*

„cuvântul subțiat la maximum”

*

Poezia, încă, are prea multe de spus în problema muzicii.

*

26 iunie 1996. A gândi numai despre tine însuți este o nebunie a disperării.

*

Eu gândec numai ceea ce simt.

*

27 iunie 1996. Am terminat prima parte a romanului. N-am putut să găsesc un titlu, pentru că am prea multe idei…pentru acest titlu.

*

Am visat că Ion s-a întors acasă. Avea fața brăzdată de o zgârietură.

*

Ascult sunetul nopții prin sufletul cuvintelor.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Rebreanu.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bhagavad_Gita.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vishnu.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Edgar_Allan_Poe.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriele_d%E2%80%99Annunzio.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Frithjof_Schuon.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Epictet.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Epicur.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[12] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Garc%C3%ADa_M%C3%A1rquez.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Gide.

[14] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Ro%C8%99ca.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/El_Zorab.

[17] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Miguel_de_Cervantes.

[18] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Gordon_Byron.

[20] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Francisco_Goya.