Predică la pomenirea Sfântului Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2010]

Iubiții mei,

Dacă Sfântul Dimitrie, Marele Mucenic, era grec și om de vază al orașului Tessalonic, deși tânăr, Sfântul, Preacuviosul, Părintele nostru, Dimitrie din Basarabi sau Basarabov e bulgar și e…un anonim splendid. De ce? Pentru că despre el nu știm mai nimic, în afara faptului că a fost văcarul satului său, apoi ascet singuratic, apoi monah într-o peșteră și că, în cele din urmă, a murit fără înmormântare, între două pietre.

Știindu-și sfârșitul aproape s-a pus între pietre…și a adormit întru Domnul…

Pe scurt: un nimeni din punct de vedere social…

Numai că pe acest nimeni, trăitor în sfințenie, ale cărui dureri, nefericiri sau bucurii ne sunt necunoscute, de la care nu a rămas nimic scris, și care a adormit fără înmormântare, Dumnezeu l-a făcut să aibă Sfinte Moaște întregi și ca aurul, încât oamenii au crezut că e o comoară în apele Lomului și s-au grăbit să o scoată.

Și, cu adevărat, în apă, au găsit o comoară, o comoară duhovnicească, căreia, și după secole, până astăzi, alergăm să îi sorbim harul și bucuria. Și comoara lui e însăși trupul său, plin de har, la care ne închinăm în Catedrala Patriarhală a României și primim de la acest anonim al lui Dumnezeu dar prieten al Sfinților multe bucurii dumnezeiești, ajutor, vindecare, ridicare, alinare în suferințe și nevoi.

Eram student și…greșisem cu ceva în fața lui Dumnezeu. Nu mă simțeam bine interior. Împreună cu alți colegi am ieșit de la cursuri și am mers pe deal, adică în catedrală, ca să ne închinăm lui. Am stat la rând, nu prea aveam chef de închinare…și, când am ajuns ca să mă închin, m-a cuprins și teamă…și silă…ca repercusiuni ale stării mele interioare.

Am sărutat mâna sa, dar nu am simțit acea bucurie și acea dulceață și acea alinare dumnezeiască, pe care le simțisem mai înainte sau după aceea, ci un gust acru în gură…și mustrări de cuget

Și cu această ocazie, în mod providențial, am înțeles, că nu îmi e permis să mă duc indiferent sau fără tragere de inimă la Sfinții lui Dumnezeu, ci ca la niște vii și ca la niște prieteni.

Eu nu mă dusesem nici atunci ca la un mort…însă eu nu mă simțeam bine. Eu mă simțeam mort…adică fără trezvie și fără păreri de rău…

De aceea mulțimea aceasta copleșitoare de credincioși, care, de câteva zile, stă ore întregi la rând și aleargă cu duhul ca să se închine Sfântului Dimitrie și Sfinților Împărați Constantin și Elena și Sfintei Cruci a Domnului îndeosebi, trăiește întâlnirea cu Sfinții și cu Crucea Domnului după starea interioară.

Dacă vii teologic, cu simțăminte adânci, pleci și mai clarificat, și mai aprofundat, și mai plin de încredințare dumnezeiască.

Dacă vii pentru că ai auzit la televizor, așa, mai mult din curiozitate, primești pe măsura curiozității tale.

Dacă vii ca să îți bați joc sau ca să ai ce bârfii sau doar din interes de serviciu, bineînțeles, că pleci cu cele care te interesează.

Numai că venirea la Sfinții lui Dumnezeu din alt motiv decât acela al întrajutorării noastre pe calea mântuirii e o venire pentru prea puțin. Pelerinajul sau drumul spre Sfinți are în centrul său întâlnirea duhovnicească cu Sfinții și nu făcutul pozelor, mișcarea în aer liber sau să mai cunoaștem ceva oameni…

Plecarea spre Sfinți și ajungerea la Sfinți se face în și prin rugăciune. Bineînțeles, că mai putem să facem și alte lucruri în timpul pelerinajului, nu doar să ne rugăm. Dar motivul principal e cel duhovnicesc: să mă rog Sfinților, să am o întâlnire de suflet cu ei, pentru ca să mi-i fac și mai prieteni.

Și tocmai de aceea spuneam altă dată, că iubirea pentru Sfinți începe cu citirea vieților lor, cu cunoașterea slujbelor și a rugăciunilor către ei, cu închinarea la Sfintele lor Moaște.

Și dacă astăzi venim la Sfântul Dimitrie sau vedem Icoana lui sau ne închinăm lui sau facem o rugăciune către el, pentru ca el să se roage pentru noi Prea Curatei Treimi, începem o prietenie cu el.

Iar el, cel necunoscut și cu o viață socială ștearsă, cunoaște nevoia de prietenie a fiecăruia dintre noi, care, în felul nostru suntem niște anonimi, niște singuri, niște trecători prin viața aceasta. Și ne aude pe toți, prin harul lui Dumnezeu, Cel care iubește ca noi să ne bucurăm de Sfinții Lui, de cei întru care El locuiește.

Dar smerirea capitalei României e și aceasta: că are drept ocrotitor pe…un fost văcar. Adică pe unul pe care, bucureșteanul de rând, cu nasul pe sus, nu cam dă niciun șfanț.

Numai că acest fost văcar, Părintele nostru, Dimitrie, a ocrotit și ocrotește Bucureștiul foarte bine, cu multă dragoste părintească, de câteva secole. Și el, cel anonim, a devenit foarte cunoscut prin Sfintele sale Moaște, ca și Sfânta Parascheva sau Sfânta Filofteia, care, murind de tinere, nu au făcut lucruri prea multe în viața aceasta.

Ce ne spune însă acești anonimi, acești oameni simpli dar plini de sfințenie? Că niciun creștin nu este exclus de la mântuire datorită puținătății studiilor sale sau a rangului său social, ci că și pruncii, și copiii, și tinerii, și căsătoriții, și necăsătoriții și bătrânii, cu toții, suntem chemați la împlinirea voii lui Dumnezeu și la mântuire.

Iar dacă viața noastră, credința și asceza noastră, dragostea noastră de Dumnezeu și de oameni nu sunt cunoscute sau sunt cunoscute de foarte puțini, acest lucru nu e o problemă, pentru că Dumnezeu, cu Care noi trăim, ne va arăta pe toți, în istorie sau în veșnicie, ca lumini vii ale Sale, ca Sfinți ai Săi, pentru că împreună cu El am trăit.

Așadar, dacă oamenii nu ne cred, nu ne vor, nu ne ajută, nu vor să ne cunoască, Dumnezeu ne crede dragostea, ne ajută ca ea să sporească, ne cunoaște fiecare efort, mic sau mare și…ne știe, la toți, inima și conștiința. Și aceste lucruri sunt o mare mângâiere și întărire pentru noi, pentru că simțim că El e cu noi și că nimeni, cu adevărat, nu e împotriva noastră, chiar dacă mulți ar fi, pe nedrept, împotriva noastră.

Pentru că nimic nu se termină aici…Sau, după cum spune proverbul, ulciorul nu merge de multe ori la apă…fără ca să se spargă…după cum nici fariseul, cel care spoliază virtutea, cel care profită de masca sa de sfințenie nu câștigă Împărăția lui Dumnezeu, ci doar niște avantaje…temporare…

Însă ce să faci cu lucrurile, care nu te scot din Iad…ci te afundă în el?!

Pe cine minți, mințindu-te?!!

O, nu, Dumnezeu Își cunoaște robii…cât și pe cei care încă nu-i sunt robi binecredincioși!

Și cum Dumnezeu nu suferă de amnezie și nici nu poate fi prostit de către cineva, tocmai de aceea, în mijlocul unei lumi decadente, corupte, a sta cu nădejdea la Dumnezeu, că El nu ne lasă și nici nu ne uită, ci răsplătește tuturor după faptele lor, înseamnă a ne întări în sănătate și în bucurie.

Și de aceea vă doresc tuturor să fiți plini de sănătate duhovnicească și de bucurie, închinându-vă Sfintelor Moaște și Sfinților, pentru ca fiecare dintre dumneavoastră să lăsați în urmă propriile dumneavoastră Moaște, pline de harul lui Dumnezeu! Pentru că astfel arătăm că nu am trăit în zadar. Amin!

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *