Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 22-a după Rusalii [2010]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei [Lc. 16, 19-31] nu este despre bogații, care nu se mântuie, tocmai pentru că au bogății și nici despre săracii care se mântuie, tocmai pentru că nu au bogății, ci despre bogații în insensibilitate și despre săracii plini de nădejde în Dumnezeu.

Deci nu e despre bogați și săraci în general, adică nu sunt priviți oamenii din afară, potrivit statutului lor socialo-financiar, ci din interiorul lor spre în afară, acesta fiind lucrul pentru care unii sunt bogați în nesimțire iar alții bogați în nădejde. În nădejdea care nu rușinează, adică în nădejdea în Dumnezeu.

Pentru că un antropos/un om era bogat…în nesimțire! Cu asta și Își începe relatarea Sa Domnul nostru. Însă, e adevărat, Domnul nu spune, de-a dreptul, că bogatul era nesimțit…Însă, prin tot ceea ce ne spune și nu ne spune despre bogat, aflăm nu numai că era nesimțit, că era neom, fără inimă, dar că era și bun de Iad. Adică tot ceea ce a făcut el aici, față de Lazaros, nu a avut doar repercusiuni temporale…ci, mai ales, veșnice.

Mai întâi de toate, în versetul al 19-lea, nu aflăm numele bogatului. Dacă Lazaros, un sărac bolnav dar plin de răbdare și nădejde (deci nu orice fel de sărac) are nume, bogatul nu are nume. Bogatul e fără nume, pentru că faptul de a fi fără inimă…te face să fii un om șters.

Când uiți cine ești, când te crezi nemuritor pe degeaba, când uiți că viața e un negoț pentru a câștiga Împărăția  lui Dumnezeu și că trebuie să te dai lui Dumnezeu și oamenilor, mai întâi de toate și să dai din cele ale tale pentru a fi om, de aceea ești un nimeni pentru istorie și pentru veșnicie.

Și dacă bogatul nu are nume în gura lui Dumnezeu (deși orice om are unul) e pentru că el și-a șters numele ieșind din relația cu semenii săi, pentru că nu s-a mai raportat la oameni…ci la obiecte. Bogatul și-a pierdut numele prin obiectualizarea relaționării lui ontologice. Nu a mai crescut în relație (pentru că doar relația ne personalizează, ne facem să creștem, să fim mai mult decât suntem) ci și-a îngroșat transparența până la opacitate.

Viața, cuvintele lui, obiectele lui nu au mai fost o priveliște deschisă pentru alții ci el s-a închis în iubirea pentru materialitate. De aceea și Domnul subliniază (pentru că nimic nu e în plus în Scriptură!), că cel bogat în lipsa de relații, se îmbrăca în porfiră și în visson, adică în haine fine, scumpe, delicate…dar nu și în sentimente delicate.

Și iarăși nu trebuie să înțelegem că îmbrăcămintea ar fi un rău și că Domnul ar fi vrut ca bogatul să nu se îmbrace potrivit banilor și a demnității sale, că, în definitiv, acesta a fost defectul lui și faptul pentru care nu a fost vrednic de Împărăția lui Dumnezeu: că era îmbrăcat bine.

Oamenii bogați și în demnități înalte ale statului, de obicei, nu sunt…muritori de foame. Iar haina și tabieturile unui înalt funcționar, cum era bogatul nostru, nu pot fi altele. Însă problema acestui plusios, a acestui bogat, nu era aceea că avea bani cu care să se îmbrace, ci că el își făcuse din îmbrăcăminte și din petrecerile exorbitante un adevărat cult prin care își celebra simțurile.

Și această celebrare continuă a moliciunii și a efeminării îl făcuse un om asocial, rupt de societate, de realitate, crezând că și alții o duc tot la fel de bine ca și el…care se simțea bine, în aparență, în mod zilnic.

Însă, prin faptul că avea nevoie, pe fiecare zi, de materie suplă, elegantă și de o altă petrecere cu mâncăruri, băuturi și muzici plăcute arată că era avid, ca și în Iad (v. 24), de a simți în gura sa plăcerea gustului, a bucuriei pentru viață, pe care o căuta mereu, dar pe care nu a găsit-o niciodată.

De ce? Pentru că gustul pentru viață și bucuria vieții o dă relația, prietenia cu Dumnezeu și cu oamenii și nu materia, nu banii, nu distracția.Tocmai de aceea, prea plini de bani și de distracții, oamenii își permit tot felul de excentricități și de pierderi ale timpului penibile, dar care, toate, se soldează tot cu…nefericire. Cu o nefericire și neîmplinire abisale.

Pentru că un sejur într-un hotel de 7 stele, o mașină ultraperformantă, zilele și nopțile de sexualitate debordantă, orice delicii perverse, înconjurul lumii de trei ori nu pot înlocui lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii, adică bucuria harică a comuniunii.

Verbul catafigo, care vorbește despre răcorire, răcorirea limbii în v. 24, e cel care exprimă, în contrapondere, aprinderea bogatului pentru grosimea vieții, pentru materialitatea vieții. Și observăm că noi și, la tot pasul, oamenii sunt aprinși de estetic, de gastronomic, de culoarea banilor, de rotunjimile tinereții, de gustul puterii, de ludicul sau tenebrosul sentimentelor. O aprindere imensă…pe care flacăra/flama/floghi în limba greacă, a Iadului, o amplifică și nu o diminuează.

Însă insensibilul, subumanul bogat cere de la Avraam cel Drept (care și el fusese bogat, dar nu în insensibilitate ci în nădejde în Dumnezeu, ca și Lazaros) apă/idatos. Cere apa harului ca să stingă văpaia patimii, văpaia aprinderii pentru materie, care se amplifică în Iad și nu se diminuează.

Și săracul bogat, care alergase toată viața lui după moliciunea hainei și după gustul apetisant și fin al cărnii, al peștelui, al pâinii coapte, al strugurelui plin de dulceață…se vede într-o situație incredibil de deplorabilă, nu pentru că mâncase…ci pentru că nu se hrănise din dragoste, din milă, de respectul pentru durerea și suferința aproapelui, a lui Lazaros, care…era în stare jalnică la poarta curții lui.

Relația cere proximitate. Chiar dacă aproapele meu e departe de mine, e în altă țară, e de cealaltă parte a lumii, eu îi scriu un email, îi telefonez, sunt lângă el. Îi arăt că sunt lângă el.

Lazaros era lângă bogat…Numai bogatul nu era lângă Lazaros, care era ilcomenos, adică plin peste tot de bube supurânde, deschise. Era plin de ulcerații acest Lazaros, dar om! Și el, săracul bogat, dorea să mănânce, ca tot omul, care are nevoie de hrană pentru a viețui, ceea ce ar fi căzut de la trapeza bogatului, dar nu avea parte nici de această puțină hrană ignobilă, de necinste.

Și Dumnezeu, Cel care dă un ajutor oamenilor, fie că e vorba de o ființă rațională, fie de una nerațională, vorbește despre câini în v. 21, de prietenii lui Lazaros, care îl recunoșteau drept un om bun, Drept, cu nădejde în Dumnezeu, pentru că veneau la el și îi lingeau bubele supurânde și nu îl sfâșiau de viu.

Și de aceea, iubiții mei, am început cu nesimțirea lui plusios, a bogatului, pentru că nesimțirea lui a fost cu mult mai bogată decât năravul canin, a răutății câinești.

Știm cu toții, că câinii de pază ai bogaților nu sunt niște…mielușei. Nu numai că sunt antrenați pentru a se repezi la om, ci și pentru a-l sfâșia. Adică răutatea bogatului, frica lui de a nu fi jefuit, se exprimă prin animalitatea exacerbată a câinilor.

Însă în această situație, ca peste tot în viețile Sfinților, animalele s-au manifestat lângă cel Sfânt, lângă Lazaros cel Sfânt și Drept, în naturalitatea lor creațională, așa cum le-a făcut Dumnezeu la început, adică supuse omului, care era plin de har și văzător de Dumnezeu în Paradis. Doar după cădere, animalele și păsările și întreaga creația au vrut să îl înghită pe omul căzut, dar Dumnezeu le-a oprit și le-a supus lui în mod relativ.

Însă când oamenii se umplu de har, când se fac pe ei înșiși, printr-o viață curată și sfântă, prietenii lui Dumnezeu și animalele, și păsările, și întreaga creație îi resimt ca stăpâni, ascultă de ei și le slujesc. Și, cu siguranță, că ați citit sau ați auzit despre Sfinți care au fost slujiți de lei sau de păsări sau de animale vestite prin cruzimea lor, tocmai pentru că au simțit în Sfinții lui Dumnezeu slava Sa, relația și prezența lui Dumnezeu în aceștia.

Și lui Lazaros, cel aparent insignifiant și uitat de Dumnezeu...i se deschide, odată cu v. 22 o posteritate extrem de tulburătoare. Tulburătoare pentru bogat, tulburătoare și pentru noi. Pentru că mulți dintre noi, ca și bogatul acesta paradigmatic, nu acceptăm prea ușor istoriile despre mila lui Dumnezeu și nici despre dreptatea Lui.

Pentru că suntem întrebați adesea: „Cum să pedepsească Dumnezeu niște păcate temporale în mod veșnic? Ce echitate e asta?!”. Sau: „Cum să îl ierte Dumnezeu, Părinte, pe cutărescu, care a făcut toate drăciile pe timpul lui Ceaușescu iar acum vine și se dă de pocăit la Biserică?”.

Însă Dumnezeu e prea plin de milă după cum e drept plin de milă. Pentru că, cutărescu, fost bine poziționat pe timpul lui Ceaușescu și fost turnător la Securitate, e tot la fel de plin de văpaie, ca și cel care abia a avut bani ca să își întrețină familia de 5 persoane, care a mai furat pe ici, pe colo, s-a descurcat…dar tot sărac a rămas și tot invidios pe cei care au bani.

Și ambii sunt îndreptățiți să dorească mila și iertarea lui Dumnezeu.

Și când nu înțelegem nici mila și nici dreptatea Lui, de ce îi mustră pe unii și de ce îi iartă pe alții, e tocmai pentru aceea că privim coaja lucrurilor, privim la ce sunt oamenii pe afară…când Dumnezeu lucrează pe dinăuntru. Și oamenii se schimbă pe dinăuntru și nu pe din afară în primul rând.

Și asta vrea să ne spună Domnul cu Lazaros, care are nume, tocmai pentru că avea relație cu Dumnezeu cât și cu câinii, dacă oamenii nu vedeau în el decât un bubos și un zdrențuros, pe când bogatul, fără nume, nu avea decât nonrelații, pentru că nu poți vorbi cu…rața friptă sau cu litrul de vin.

Monologul nu e dialog!

Monologul e autism.

Monologul e vorbitul cu pereții.

Dialogul e între persoane și cu persoane, pentru ca persoanele să fie și mai persoane sau pentru ca persoanele să se întrepătrundă reciproc, la nivelul iubirii și al înțelegerii, pentru ca să avem și mai multă iubire și înțelepciune comunională.

Și de aceea, Lazaros, care vorbea doar cu câinii, cu niște câini miloși…cu sentimente umane, se regăsește, în veșnicie, ca fiind prieten cu Avraam, cu Părintele celor credincioși și încrezători în făgăduințele lui Dumnezeu, pe când bogatul era prieten doar cu…văpaia nestăvilită a dorinței de a avea, de a simți josnicia patimilor.

Hasma mega există între cei plini de văpaia dorinței pătimașe și cei plini de apa iubirii de Dumnezeu și de oameni! Prăpastie, abis mare, imens există între Rai și Iad, pentru că abis mare este între sensibilitatea și insensibilitatea enorme. Iar cei care întreabă, de ce atâta Iad pentru niște biete păcate făcute…le spunem că nu păcatele sunt problema, ci din ce motiv apar păcatele, precum ciupercile după ploaie în viața noastră.

De ce îți vine să te culci cu toată planeta?

De ce ești zgârcit ca uraganul, care distruge totul în jur?

De ce ești rău, mai rău decât fiarele?

De ce nu îți găsești fericirea în bine ci în nesimțire?

Ce te determină să păcătuiești cu atâta dezinvoltură, fervoare, impasibilitate față de alții?

De ce hrănești văpaia Iadului în ființa ta și nu te umpli de ploaia harului, a cumințeniei, a amabilității, a frumuseții duhovnicești?

Ultimul verset, al 31-lea, al Evangheliei de astăzi, subliniază primatul credinței în fața minunii, adică a ceea ce nu se vede în fața a ceea ce se vede. Deși minunea învierii din morți a cuiva, despre care se vorbește aici, e mult har care învie pe om, totuși cel care nu crede, pentru că nu vede din năuntru spre în afară, poate să pună la îndoială și lucrul…foarte evident, foarte palpabil.

Și mulți contemporani ai Apostolilor au negat minunile și învierea Domnului, cu toate că ele erau mult prea evidente, nu pentru că nu le vedeau…ci pentru că nu le-au trăit reconvertitor. Însă, când unul ca Pavel, un fost persecutor al Bisericii, adică un fost cutărescu securist, se încredințează interior, trăiește revelarea lui Hristos întru slava Sa, nu mai e oprit de nimeni și de nimic în credința lui, pentru că evidența credinței e mai importantă decât orice cutumă, ideologie sau falsă minune.

Bogatul din Iad dorea ajutor pentru sine, el, cel care nu dăduse ajutor niciodată săracului bolnav de la ușa lui, deși era atât de ușor de făcut…pentru că săracul dorea firimituri și nu fripturi…dar și ajutor pentru frații lui, adică pentru niște netrebnici insolenți ca și el, care o duceau bine, în aparență, dar pe care îi aștepta chinul, durerea veșnică, de care confratele lor era foarte conștient (v. 28).

Dorea minuni cu forța, când minunile se cred cu voie liberă.

Însă, pentru confrații lui păcătoși, ca și noi, Dumnezeu ne trimite o singură minune în viața noastră: minunea credinței, care îl schimbă pe om din temelii, îl face făptură nouă, dumnezeiască.

Și Evanghelia zilei, la început de noiembrie, vrea să ne spună, că iarna e cu adevărat iarnă…pentru că nu ne încălzește iubirea…ci indiferența. Și când, în indiferență față de drama întregii lumi, noi ne gândim doar la porcul nostru de Crăciun sau la plata întreținerii noastre, nu trebuie să ne mirăm că Iadul e atât de dogoritor…încă de acum, în sufletele multora.

Iubiții mei, ziua de 31 octombrie 2010, este, pentru mine și familia mea, o zi aniversară, pentru că e ziua în care împlinesc vârsta de 33 de ani. Și mărturisesc faptul că adesea m-am simțit un bogat sărac, un bogat nu în bani ci în intenții bune neduse până la capăt. Pentru că adesea mi-am dorit să bucur pe diverși oameni cu un dar, cu un cuvânt, cu prezența mea, cu rugăciunile mele, cu cererea mea de iertare și, pe mulți, nu am ajuns să îi bucur.

Și, de aceea, mă simt un plusios, un om cu multe idei de a ajuta pe alții și de a fi în viața altora…dar care nu le-a dus până la capăt, care nu le-a materializat, cu toate că încerc, ca mai tot timpul meu, să îl dăruiesc altora.

Probabil că mulți dintre dumneavoastră se simt la fel: ar dori să facă mai mult decât fac pentru alții. Și nu e timpul pierdut, dacă, de la un moment dat, începem să facem ceva mai mult, și mai mult, și mai foarte mult, pentru binele și pentru mântuirea altora.

Așa că, mă văd, mai degrabă, în postura bogatului…și nu a Sfântului Lazaros. Iar văpaia dorinței de bine nu e de ajuns dacă ea nu a ajuns la celălalt, dacă nu l-a contaminat, dacă nu l-a schimbat…

Fie dar să avem înțelepciune pe măsura anilor noștri, înțelepciunea de a fi umani și credibili în iubirea noastră! Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Despre ambivalența teatrului shakespearian

Next

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [9]

4 Comments

  1. Sa ne traiti, Parinte!

    Har, sfintenie, sanatate si multe bucurii sa va dea Dumnezeu!

    Acum am reusit sa citesc si eu predica de maine si am vazut ca ziua Sfintiei voastre este pe 31octombrie.

    O seara frumoasa si o zi cu multa pace maine!

    LA MULTI ANI!

  2. Vă mulțumim frumos, doamnă Brândușa, și vă dorim dumneavoastră și întregii dumneavoastră familii multă bucurie și pace!

  3. Camelia

    Multi ani, Parinte, sanatate si bucurie si putere de munca sa va daruiasca Bunul Dumnezeu, alaturi de sotia dvs., sa continuati ceea ce ati inceput cu mai multa vreme in urma, spre bucuria multora dintre cei ce cauta raspunsuri la intrebarile si necazurile lor!

  4. Mulțumim frumos, doamnă Camelia și vă dorim ca dumneavoastră și familia dumneavoastră să vă găsiți împlinirea în tot ceea ce faceți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort