Ce fel de mamă vrei să fii?

The Switch (2010) e un film bun, emoționant de bun. Un film clasic în sens recent, pentru că nu mizează pe artificii cinematografice ci pe experiența de viață, pe sentimente, pe înțelegeri. Un film pentru familiile care au nevoie să se cunoască mai bine sau să își cunoască bogăția interioară.

Ce fel de mamă vrei să fii…la 40 de ani? Kassie Larson, rol jucat în mod propriu, natural de Jennifer Aniston, dorește, la 40 de ani, să aibă un copil. Și îl are: pe Sebastian. Numai că îl face cu ajutorul unui donator de spermă.

Însă nu mama e rolul principal în acest film, ci tatăl, cel mai bun prieten al lui Kassie, adică Wally Mars (rol jucat admirabil de Jason Bateman), care înlocuie, sub influența unor droguri dar, în primul rând, a dragostei subterane pentru Kassie, sperma donatorului cu a sa…în baia acesteia.

Teza filmului e aceea că e ușor să faci copii în mod asistat, fără mariaj cu donatorul, fiind indiferent tatăl…dar că lucrurile se complică atunci când ai de-a face cu un copil…căruia nu îi poți reprima personalitatea.

După 7 ani de distanțare a lui Kassie de Wally, întâlnirea tatălui cu Sebastian îi strică amnezia. Erau prea multe lucruri comune între el și copil pentru ca să nu îi fie tată. Și, în cele din urmă, pentru ca să o scape de un mariaj nefericit cu presupusul tată al lui Sebastian, realul tată își asumă gestul…și paternitatea.

Nevrotismul copilului, despăducherea lui de către tată, ceea ce s-a întâmplat în mașină, ceea ce se întâmplă cu copilul când acesta face pe nebunul în fața unor colegi violenți…vorbesc despre profundul copilului…și îl fac pe tată să se regăsească în copil…pe care nu îl crescuse dar care…îl moștenise.

Și cu toate acestea, copilul apare pe lume pentru că o femeie a crezut că e timpul…Că nu mai trebuie să treacă timpul…Femeia postmodernă, care nu se mai raportează la Dumnezeu ci doar la nevoile sale (mai mult sau mai puțin egoiste) și la medicină, apelează la inseminare artificială.

Copilul e un experiment medical și nu actul unei povești de dragoste, încadrat într-o căsătorie religioasă și legală.

Cu toate acestea, ceea ce păreau ușor, fără complicații, se complică la culme…când copilul simte, în mod instinctual și afectiv, pe realul tată…deși nu știe că este el. Sau se comportă potrivit datelor lui sufletești și genetice.

La fel, mama, care părea atât de independentă și de sigură pe sine, recunoaște în cele din urmă că nu se pot șterge 17 ani de prietenie cu un bărbat, care, ori de câte ori l-a dorit aproape, a fost lângă ea.

Ești prea mândră ca să-i spui că îl iubești?

Pe ce se bazează încrederea ta că poți rezolva lucruri, care nu pot fi rezolvate decât de normalitatea relațiilor dintre părinți și copii?

Nu se poate rezolva totul doar pe bază de selecție sau de potriviri genetice, ci trebuie să dorești să fii împlinit în dragoste.

Trebuie să fii gata să te dărui.

Trebuie să fii gata să iubești, să ocrotești, să mori…pentru copiii tăi…și nu doar să îi naști.

Paternitatea nu înseamnă doar procreare, ci și truda de a fi întotdeauna lângă ei, cu ei, pentru ei…

De aceea filmul de față este o invitație la responsabilitate și nu la grabă. Dacă te grăbești să ai copii, dar nu știi să fii părinte de copii, e un fiasco. Sau dacă îți pierzi entuziasmul pentru copii…

Însă, pe de altă parte, dacă ai făcut pasul și ai un copil dintr-o relație nonmaritală sau pe cale medicală, prin fertilizare in vitro sau in vivo…copilul de lângă tine nu e un experiment…ci o ființă asemenea ție, față de care trebuie să fii extrem de responsabilă.

Ce fel de mamă vrei să fii? E o problemă de conștiință…adică una responsabilă.

Eroismul ascetic al unui crez

Una dintre greșelile fundamentale pe care noi, românii, le facem, la nivel larg…e că nu mai credem în incredibilul eroismului nostru. Nu mai credem că suntem unici, că suntem de neînlocuit, că putem să facem lucruri care să uimească o întreagă lume. Și, mai ales, nu mai credem în unicitățile românești…ci în statistici nivelatoare.

Cele 68 de zile însă de înfometare ale doamnei Cristiana Anghel, pentru un crez care îi vizează pe toți românii și nu doar pe sine, în mod  subiectivist, le consider ca fiind cel mai mare exemplu public de conștiință românească din ultimele luni iar gestul ÎPS Ioan Selejean de a o vizita astăzi, când niciun politician român de la vârf nu a făcut-o, ca pe cel mai normal exemplu de grijă părintească al Bisericii față de fiii ei.

Fiind alaltăieri la protestul din fața Casei Poporului priveam uimirea oamenilor simpli, îndurerați și umiliți, la faptul că un preot, deși nu scanda, ca ei, era…printre ei și îmi cereau să mă rog pentru ei și să le fiu aproape, deși nu îi cunoșteam și nu mă cunoșteau.

Erau uimiți să vadă un preot serios printre ei, care compătimea cu ei, care era de partea lor, când, pe tot traseul până în Unirii, bucureștenii, în marea lor majoritate, i-au privit cu lehamite și indiferență, și doar puțini li s-au alăturat, deși o duceau tot la fel de prost…ca mulți dintre ei.

Și atunci când m-au văzut că îi filmez în intersecție, mulți m-au înjurat și huiduit, numindu-mă laș și hoț…crezând că sunt vreun securist…îmbrăcat în veșminte preoțești…care îi filmez. Însă, atunci când m-au văzut că merg cu ei, aceiași oameni (pentru că am vrut să mă vadă…și m-am dus și am stat…lângă ei) au venit și și-au cerut iertare…pentru că mi-au vorbit urât…și, fără să îi întreb eu ceva, au început să îmi vorbească despre starea lor mizeră…dintr-o Românie europeană.

Cei din stradă…de la protest…aveau aceeași verticalitate morală…ca doamna Anghel, numai că nu se singularizau. Erau în mulțime…Trebuia să te duci printre ei, cu ochi duhovnicesc și părintesc, ca să le înțelegi coloana vertebrală…pe care o aveau, paradoxal, în mijlocul unei vieți descumpănitoare.

Și am înțeles încă odată, ce fel de Biserică Ortodoxă dorește poporul român de la noi și ce fel de oameni suntem noi, slujitorii nevrednici ai ei, în fața acestei măreții încă nealterate.

Dar într-o vreme în care Dumnezeu ne lasă să simțim amărăciunea păcatelor noastre, atât măreția doamnei Anghel cât și a lor, a multora dintre cei care au fost în stradă sau sunt acolo, la locul lor, unde lucrează în tăcere, pare să nu conteze.

Însă fără aceste măreții românești publice sau acoperite de smerenie toată politica, toată cultura, toată știința, toate pelerinajele, toate slujbele, toate cărțile și toate eforturile noastre nu au adresanți reali. Pentru că acolo unde cuvântul nostru nu devine gest, nu devine inițiativă, nu devine eroism, nu devine sfințenie…e un cuvânt degeaba.

Și am înțeles, cu durere, că dacă Biserica Ortodoxă Română nu coboară printre oameni și nu pătimește cu poporul român, va ajunge goală în curând. Goală, pustie, sărmană…Pentru că va avea doar oameni care fac slujbe serbede sau se închină fără vlagă și nu oameni care pot să mute munții.

Eroismul acestei prime doamne a conștiinței românești, a doamnei Anghel, care nu e o femeie prea instruită religios, dar care e plină de puterea credinței, m-a umplut de multă responsabilitate și de multă bucurie, pentru că a vrut să facă din viața ei, la vedere, o lecție deschisă de conștiință românească.

Și această lecție sfântă, în mijlocul multor lecții de parvenitism, spoliere și bădărănie crasă, care ne sunt servite cu multă generozitate sadică, e o piatră fundamentală a întoarcerii la demnitatea românească, la lupta pentru crezuri, pentru ceea ce ne verticalizează și nu pentru ceea ce ne face să fim niște vite mânate în staul.

Iar faptul că doamna Anghel a ascultat de ÎPS Ioan, de un om harismat și cu multă pătrundere duhovnicească, ne arată că mântuirea României stă în sămânța de demnitate și de genialitate românească, pe care trebuie să o ocrotim cu multă priveghere, cu multă sensibilitate, cu multă delicatețe preoțească.

Scrisoarea a doua a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

***

Scrisoarea a 2-a

(scrisă în 386 d. Hr.)

Către Zenobius[1], Augustin trimite salutare

1. Presupun că suntem amândoi de acord asupra faptului, că toate lucrurile, care sunt folosite într-un sens trupesc, nu sunt capabile să stea neschimbate nici măcar o singură clipă ci, dimpotrivă, sunt într-o continuă mişcare şi transformare. Și ele nu au o realitate stabilă. Căci sunt – ca să folosesc limbajul filosofilor latini – ceva care nu există.

Ca atare, adevărul şi dumnezeiasca filosofie[2] ne sfătuieşte să oprim şi să supunem în fiinţa noastră plăcerea de acele lucruri, care sunt foarte periculoase şi dezastruoase pentru noi.

În sensul că mintea, prin tot ceea ce aceasta foloseşte trupeşte, poate fi pe de-a-ntregul ocupată şi interesată pătimaş de toate acele lucruri, care sunt mereu la fel şi care nu datorează acest fapt încântării trecătoare ci, mai degrabă, puterii lor de seducţie[3].

Deşi acesta este întregul adevăr şi, deşi mintea mea nu e ajutată de simţuri, te văd ca fiind prezent. Însă [te văd] ca pe o realitate, care poate fi iubită fără a fi tulburată.

Și totuşi, acest lucru este ceva normal. E ca atunci când ai fi departe cu trupul şi separat, doar de distanţă, faţă de mine. Iar bucuria de a te întâlni şi de a discuta cu tine ar fi una de care mi-ar fi dor. Și, de aceea, când acest lucru este posibil, îl râvnesc cu multă sinceritate.

Aceasta este infirmitatea de care sufăr (pentru că trebuie să fii asemănător acesteia). Și este una care, dacă aş cunoaşte-o bine, tu ai fi foarte mulţumit să o găseşti la mine.

Și, deşi doreşti pentru prieteni lucrurile foarte bune, pe acelea ale celei mai mari şi mai fericite iubiri, tu mai degrabă te temi decât să doreşti, pentru ca ei să fie vindecaţi de această boală.

Dacă, totuşi, sufletul tău a ajuns la acea tărie, care să-l facă capabil să poată discerne ambele feţe ale acestei capcane, şi să zâmbeşti celor care sunt prinşi de aceea, cu adevărat eşti mare şi cu mult diferit faţă de mine.

Pentru că eu întotdeauna regret absenţa unuia care să fie ca mine. După cum am crezut  întotdeauna, că cel pe care mi-l doresc regretă absenţa mea.

În acelaşi timp, veghez şi mă lupt, pentru ca să pun dragostea mea, ca o infimă, ca o normală parte a oricărei acţiuni de-a mea, care poate fi  separată de mine, împotriva voinţei mele.

Privind acest lucru ca pe o datorie a mea, îţi reamintesc, pe de altă parte, că oricare ar fi alegerea minţii tale, discuţia pe care am început-o cu tine trebuie să o încheiem, dacă ne pasă unuia de celălalt.

Pentru că nu pot fi înţelese cuviincios toate acestea, dacă se termină toate cu Alipius şi, la fel, dacă el doreşte acest lucru.

Dar el nu vrea aceasta. Pentru că el nu este omul care să se unească acum în eforturi cu mine. Fapt pentru care noi putem trimite multe scrisori, pentru a-l avea de partea noastră, chiar și când tu vei refuza acest lucru, sub presiunea unor necesităţi necunoscute nouă.


[1] El e prietenul căruia, Dumnezeiescul Augustin i-a dedicat cartea sa De ordine, în care vorbește despre ce fel de om era Zenobius.

[2] Se referă la dreapta credinţă.

[3] Lucrurile pământeşti şi plăcerile pământeşti capătă o mare pondere în viaţa noastră, numai pentru că ne populăm mintea cu ele în mod excesiv. Ar fi o „încântare trecătoare” toate acestea sau ceva care nu ne-ar înrobi, dacă nu ne-am lipi mintea de ele.

Dar pentru că ne îmbâcsim minţile şi inimile cu cele lumeşti, tocmai de aceea ele capătă putere asupra noastră, o putere de atracţie plină de tiranie. Fapt pentru care: „ceea ce te conduce, aceea te şi stăpâneşte”.

Sfârșit de noiembrie

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

***

[17 noiembrie 1977]

Tânăr fiind doream durerea,
înfloream trupul suferinței,
deschideam flori și răni adânci
în suflet, vag și pătimaș,
necunoscut cântec.

Și iscodeam
ca să cuprind, să înțeleg,
în adâncimi și în lărgimi
ce-i univers și ce-i uman.

Eram o sete fără saț[iu],
o dăruire fără margini,
care de [la] sine izvora
și abundent se revărsa
și mângâiere-n ea era.

…Acum mă strâng și răbufnesc
luxuriantă-n veci, făptură,
sub razele ce asfințesc
iubirea sângerând sub zgură.

*

[27 noiembrie 1997]

Sonet

Neîncetat…săgețile mai cântă
Și aripile se aprind de zbor,
Din dragoste în inimă se-mplântă
Și fulgerele luminează-n nori …

Doar umblu, cad, pe linii care mor
Ciudate forțe formele încântă,
Se pierde-n noapte un adânc izvor
Iscând în zare flacără mai sfântă…

Nu știi…sau bine știi, tăcere,
Când omul viu se prăbușește-n tine;
– E mângâiere în nemângâiere

Rotire naști sub stele din suspine,
Mai sus de vis o ființă care cere,
Din veci de veci pe Dumnezeu în sine.

*

Rotire

Rotire, eu!…De-a pururi Dumnezeu!
De n-ai fi Tu, de ce aș mai fi eu?!

De n-ar fi apă, ce izvor ar curge?…
De n-ar fi dorul, ce ne-ar mai străpunge?!…

Iubire de n-ar fi, cum să iubim?
Setea-nchinării cui s-o dăruim?!…

Ție, frumusețe, de ai fi doar în afară,
n-ar mai sclipi arcușul pe vioară!

Viteazul, vitejiei crunt mormânt
Ar fi, de n-ar fi suflet sfânt.

Căci toți ne înălțăm să dăruim…
Și moartea-n strălucire s-o primim.

Că nu-i veșmânt mai neasemuit
Ca bucuria-n ceasul preamărit,

Când lași o haină vremuită-n lut
și intri duh în Duhul, renăscut!

De-a pururi risipindu-te în nori ,
Viori ai cântărilor, fiori…

Din duhul călător acum pe ape-n
Culori, de Dumnezeu tot mai aproape!