Ce fel de mamă vrei să fii?

The Switch (2010) e un film bun, emoționant de bun. Un film clasic în sens recent, pentru că nu mizează pe artificii cinematografice ci pe experiența de viață, pe sentimente, pe înțelegeri. Un film pentru familiile care au nevoie să se cunoască mai bine sau să își cunoască bogăția interioară.

Ce fel de mamă vrei să fii…la 40 de ani? Kassie Larson, rol jucat în mod propriu, natural de Jennifer Aniston, dorește, la 40 de ani, să aibă un copil. Și îl are: pe Sebastian. Numai că îl face cu ajutorul unui donator de spermă.

Însă nu mama e rolul principal în acest film, ci tatăl, cel mai bun prieten al lui Kassie, adică Wally Mars (rol jucat admirabil de Jason Bateman), care înlocuie, sub influența unor droguri dar, în primul rând, a dragostei subterane pentru Kassie, sperma donatorului cu a sa…în baia acesteia.

Teza filmului e aceea că e ușor să faci copii în mod asistat, fără mariaj cu donatorul, fiind indiferent tatăl…dar că lucrurile se complică atunci când ai de-a face cu un copil…căruia nu îi poți reprima personalitatea.

După 7 ani de distanțare a lui Kassie de Wally, întâlnirea tatălui cu Sebastian îi strică amnezia. Erau prea multe lucruri comune între el și copil pentru ca să nu îi fie tată. Și, în cele din urmă, pentru ca să o scape de un mariaj nefericit cu presupusul tată al lui Sebastian, realul tată își asumă gestul…și paternitatea.

Nevrotismul copilului, despăducherea lui de către tată, ceea ce s-a întâmplat în mașină, ceea ce se întâmplă cu copilul când acesta face pe nebunul în fața unor colegi violenți…vorbesc despre profundul copilului…și îl fac pe tată să se regăsească în copil…pe care nu îl crescuse dar care…îl moștenise.

Și cu toate acestea, copilul apare pe lume pentru că o femeie a crezut că e timpul…Că nu mai trebuie să treacă timpul…Femeia postmodernă, care nu se mai raportează la Dumnezeu ci doar la nevoile sale (mai mult sau mai puțin egoiste) și la medicină, apelează la inseminare artificială.

Copilul e un experiment medical și nu actul unei povești de dragoste, încadrat într-o căsătorie religioasă și legală.

Cu toate acestea, ceea ce păreau ușor, fără complicații, se complică la culme…când copilul simte, în mod instinctual și afectiv, pe realul tată…deși nu știe că este el. Sau se comportă potrivit datelor lui sufletești și genetice.

La fel, mama, care părea atât de independentă și de sigură pe sine, recunoaște în cele din urmă că nu se pot șterge 17 ani de prietenie cu un bărbat, care, ori de câte ori l-a dorit aproape, a fost lângă ea.

Ești prea mândră ca să-i spui că îl iubești?

Pe ce se bazează încrederea ta că poți rezolva lucruri, care nu pot fi rezolvate decât de normalitatea relațiilor dintre părinți și copii?

Nu se poate rezolva totul doar pe bază de selecție sau de potriviri genetice, ci trebuie să dorești să fii împlinit în dragoste.

Trebuie să fii gata să te dărui.

Trebuie să fii gata să iubești, să ocrotești, să mori…pentru copiii tăi…și nu doar să îi naști.

Paternitatea nu înseamnă doar procreare, ci și truda de a fi întotdeauna lângă ei, cu ei, pentru ei…

De aceea filmul de față este o invitație la responsabilitate și nu la grabă. Dacă te grăbești să ai copii, dar nu știi să fii părinte de copii, e un fiasco. Sau dacă îți pierzi entuziasmul pentru copii…

Însă, pe de altă parte, dacă ai făcut pasul și ai un copil dintr-o relație nonmaritală sau pe cale medicală, prin fertilizare in vitro sau in vivo…copilul de lângă tine nu e un experiment…ci o ființă asemenea ție, față de care trebuie să fii extrem de responsabilă.

Ce fel de mamă vrei să fii? E o problemă de conștiință…adică una responsabilă.