Eroismul ascetic al unui crez

Una dintre greșelile fundamentale pe care noi, românii, le facem, la nivel larg…e că nu mai credem în incredibilul eroismului nostru. Nu mai credem că suntem unici, că suntem de neînlocuit, că putem să facem lucruri care să uimească o întreagă lume. Și, mai ales, nu mai credem în unicitățile românești…ci în statistici nivelatoare.

Cele 68 de zile însă de înfometare ale doamnei Cristiana Anghel, pentru un crez care îi vizează pe toți românii și nu doar pe sine, în mod  subiectivist, le consider ca fiind cel mai mare exemplu public de conștiință românească din ultimele luni iar gestul ÎPS Ioan Selejean de a o vizita astăzi, când niciun politician român de la vârf nu a făcut-o, ca pe cel mai normal exemplu de grijă părintească al Bisericii față de fiii ei.

Fiind alaltăieri la protestul din fața Casei Poporului priveam uimirea oamenilor simpli, îndurerați și umiliți, la faptul că un preot, deși nu scanda, ca ei, era…printre ei și îmi cereau să mă rog pentru ei și să le fiu aproape, deși nu îi cunoșteam și nu mă cunoșteau.

Erau uimiți să vadă un preot serios printre ei, care compătimea cu ei, care era de partea lor, când, pe tot traseul până în Unirii, bucureștenii, în marea lor majoritate, i-au privit cu lehamite și indiferență, și doar puțini li s-au alăturat, deși o duceau tot la fel de prost…ca mulți dintre ei.

Și atunci când m-au văzut că îi filmez în intersecție, mulți m-au înjurat și huiduit, numindu-mă laș și hoț…crezând că sunt vreun securist…îmbrăcat în veșminte preoțești…care îi filmez. Însă, atunci când m-au văzut că merg cu ei, aceiași oameni (pentru că am vrut să mă vadă…și m-am dus și am stat…lângă ei) au venit și și-au cerut iertare…pentru că mi-au vorbit urât…și, fără să îi întreb eu ceva, au început să îmi vorbească despre starea lor mizeră…dintr-o Românie europeană.

Cei din stradă…de la protest…aveau aceeași verticalitate morală…ca doamna Anghel, numai că nu se singularizau. Erau în mulțime…Trebuia să te duci printre ei, cu ochi duhovnicesc și părintesc, ca să le înțelegi coloana vertebrală…pe care o aveau, paradoxal, în mijlocul unei vieți descumpănitoare.

Și am înțeles încă odată, ce fel de Biserică Ortodoxă dorește poporul român de la noi și ce fel de oameni suntem noi, slujitorii nevrednici ai ei, în fața acestei măreții încă nealterate.

Dar într-o vreme în care Dumnezeu ne lasă să simțim amărăciunea păcatelor noastre, atât măreția doamnei Anghel cât și a lor, a multora dintre cei care au fost în stradă sau sunt acolo, la locul lor, unde lucrează în tăcere, pare să nu conteze.

Însă fără aceste măreții românești publice sau acoperite de smerenie toată politica, toată cultura, toată știința, toate pelerinajele, toate slujbele, toate cărțile și toate eforturile noastre nu au adresanți reali. Pentru că acolo unde cuvântul nostru nu devine gest, nu devine inițiativă, nu devine eroism, nu devine sfințenie…e un cuvânt degeaba.

Și am înțeles, cu durere, că dacă Biserica Ortodoxă Română nu coboară printre oameni și nu pătimește cu poporul român, va ajunge goală în curând. Goală, pustie, sărmană…Pentru că va avea doar oameni care fac slujbe serbede sau se închină fără vlagă și nu oameni care pot să mute munții.

Eroismul acestei prime doamne a conștiinței românești, a doamnei Anghel, care nu e o femeie prea instruită religios, dar care e plină de puterea credinței, m-a umplut de multă responsabilitate și de multă bucurie, pentru că a vrut să facă din viața ei, la vedere, o lecție deschisă de conștiință românească.

Și această lecție sfântă, în mijlocul multor lecții de parvenitism, spoliere și bădărănie crasă, care ne sunt servite cu multă generozitate sadică, e o piatră fundamentală a întoarcerii la demnitatea românească, la lupta pentru crezuri, pentru ceea ce ne verticalizează și nu pentru ceea ce ne face să fim niște vite mânate în staul.

Iar faptul că doamna Anghel a ascultat de ÎPS Ioan, de un om harismat și cu multă pătrundere duhovnicească, ne arată că mântuirea României stă în sămânța de demnitate și de genialitate românească, pe care trebuie să o ocrotim cu multă priveghere, cu multă sensibilitate, cu multă delicatețe preoțească.