Scrisoarea a doua a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

***

Scrisoarea a 2-a

(scrisă în 386 d. Hr.)

Către Zenobius[1], Augustin trimite salutare

1. Presupun că suntem amândoi de acord asupra faptului, că toate lucrurile, care sunt folosite într-un sens trupesc, nu sunt capabile să stea neschimbate nici măcar o singură clipă ci, dimpotrivă, sunt într-o continuă mişcare şi transformare. Și ele nu au o realitate stabilă. Căci sunt – ca să folosesc limbajul filosofilor latini – ceva care nu există.

Ca atare, adevărul şi dumnezeiasca filosofie[2] ne sfătuieşte să oprim şi să supunem în fiinţa noastră plăcerea de acele lucruri, care sunt foarte periculoase şi dezastruoase pentru noi.

În sensul că mintea, prin tot ceea ce aceasta foloseşte trupeşte, poate fi pe de-a-ntregul ocupată şi interesată pătimaş de toate acele lucruri, care sunt mereu la fel şi care nu datorează acest fapt încântării trecătoare ci, mai degrabă, puterii lor de seducţie[3].

Deşi acesta este întregul adevăr şi, deşi mintea mea nu e ajutată de simţuri, te văd ca fiind prezent. Însă [te văd] ca pe o realitate, care poate fi iubită fără a fi tulburată.

Și totuşi, acest lucru este ceva normal. E ca atunci când ai fi departe cu trupul şi separat, doar de distanţă, faţă de mine. Iar bucuria de a te întâlni şi de a discuta cu tine ar fi una de care mi-ar fi dor. Și, de aceea, când acest lucru este posibil, îl râvnesc cu multă sinceritate.

Aceasta este infirmitatea de care sufăr (pentru că trebuie să fii asemănător acesteia). Și este una care, dacă aş cunoaşte-o bine, tu ai fi foarte mulţumit să o găseşti la mine.

Și, deşi doreşti pentru prieteni lucrurile foarte bune, pe acelea ale celei mai mari şi mai fericite iubiri, tu mai degrabă te temi decât să doreşti, pentru ca ei să fie vindecaţi de această boală.

Dacă, totuşi, sufletul tău a ajuns la acea tărie, care să-l facă capabil să poată discerne ambele feţe ale acestei capcane, şi să zâmbeşti celor care sunt prinşi de aceea, cu adevărat eşti mare şi cu mult diferit faţă de mine.

Pentru că eu întotdeauna regret absenţa unuia care să fie ca mine. După cum am crezut  întotdeauna, că cel pe care mi-l doresc regretă absenţa mea.

În acelaşi timp, veghez şi mă lupt, pentru ca să pun dragostea mea, ca o infimă, ca o normală parte a oricărei acţiuni de-a mea, care poate fi  separată de mine, împotriva voinţei mele.

Privind acest lucru ca pe o datorie a mea, îţi reamintesc, pe de altă parte, că oricare ar fi alegerea minţii tale, discuţia pe care am început-o cu tine trebuie să o încheiem, dacă ne pasă unuia de celălalt.

Pentru că nu pot fi înţelese cuviincios toate acestea, dacă se termină toate cu Alipius şi, la fel, dacă el doreşte acest lucru.

Dar el nu vrea aceasta. Pentru că el nu este omul care să se unească acum în eforturi cu mine. Fapt pentru care noi putem trimite multe scrisori, pentru a-l avea de partea noastră, chiar și când tu vei refuza acest lucru, sub presiunea unor necesităţi necunoscute nouă.

---

[1] El e prietenul căruia, Dumnezeiescul Augustin i-a dedicat cartea sa De ordine, în care vorbește despre ce fel de om era Zenobius.

[2] Se referă la dreapta credinţă.

[3] Lucrurile pământeşti şi plăcerile pământeşti capătă o mare pondere în viaţa noastră, numai pentru că ne populăm mintea cu ele în mod excesiv. Ar fi o „încântare trecătoare” toate acestea sau ceva care nu ne-ar înrobi, dacă nu ne-am lipi mintea de ele.

Dar pentru că ne îmbâcsim minţile şi inimile cu cele lumeşti, tocmai de aceea ele capătă putere asupra noastră, o putere de atracţie plină de tiranie. Fapt pentru care: „ceea ce te conduce, aceea te şi stăpâneşte”.