Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: noiembrie 2010 (Page 1 of 14)

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [35]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Astăzi am învățat și am scris.

*

Uneori geniile se ratează din mare iubire de oameni. Adică se pun în umbră pentru alții. Și asta ne demonstrează adânca lor umanitate.

*

E aproape nouă seara. O liniște vărsată din sânul lui Beethoven mă bântuie. Și…afară…aud ciocul unei curci care nu mai tace.

*

Oboseala te face alb. Mă dor încă mușchii și puțin capul. Îmi chiorăie mațele…pentru că am consumat imediat energia primită.

*

Am cumpărat foi pentru 10 romane…și tot parcă nu-mi ajung. Am transpirat lucrând la ierbar. Greșelile mele de ortografie, apărute când mi-e lumea mai dragă (ca și când nu aș ști că se scrie așa…și nu așa) mă scot din sărite.

*

Se fac înscrieri pentru liceu și e a treia zi de BAC. L-am dus pe Valeriu la Biserică…însă a plecat de acolo fără să-mi dau seama. Astăzi am cântat în mod extraordinar la strană…dar nu s-a prins nimeni.

*

Adi. F. mi-a spus că picturile mele sunt ca și Cabala. Însă nu pot să-i dau dreptate. Picturile mele sunt esențialiste. Adică sunt despre esențialul din oameni.

*

Corneliu Baba mi-a spus să nu uit nemurirea. Nu o vom uita, mare dispărut al nostru! O vom pândi și o vom prinde în cuvinte și pe pânză dar, mai ales, în inimă.

*

Mamaia a cules vișinile astăzi iar tataie a văzut doi la unu…pentru Franța.

*

Pierdem din vedere că vrem prea mult.

*

Am mâncat mere și zarzăre. Și am ascultat Talisman, Enescu și Chopin…fără să ierarhizez tonurile și experiențele.

*

L-am vizitat pe Valeriu aseară…și incoerența sa mentală, deși mă obosește la culme, mă și stimulează foarte mult. Pentru că el niciodată nu gândește nimic până la capăt…și, mai ales (pentru că e matematician), gândește în imagini spațiale.

În el am un alt partener aiuritor de dialog…deși, îl văd că e pe cale să ne părăsească și el. Se stinge încet, plin se tristețe…și se prelinge spre lumea veșniciei…

*

Am băut cu el și cu Valentin ceai de mușețel și de tei. Prietena/amanta sa Anca mi s-a părut o femeie entuziastă ca și el.

*

I-am citit însemnările lui Valeriu de când a fost internat la spital, pentru că cineva l-a bătut în lift…și l-a lăsat inconștient acolo. A trăit agonic timp de 3 săptămâni și s-a ridicat din patul morții în mod minunat.

Incoerența lui de astăzi…e o parte dintre sechelele căpătate atunci. Infractorul l-a bătut numai în cap…deși e ditmai omul, de aproape 2 metri. Însă el e un om prea gentil și ingenuu…pentru ca să se ia la bătaie.

*

Și un ultim amănunt: Valeriu și-a uluit comisia de examinare la facultate, pentru că a venit cu o licență la matematică în două volume imense. Mi-a explicat îndelung despre ce a scris…dar n-am înțeles mai nimic.

Când începe să îmi facă tot felul de reprezentări geometrice…sau algebrice simt cum o întreagă geografie a matematicii, tulburătoare, zace în el ca o comoară în ocean.

De aceea e zdrobitor să vezi cum un om de calibrul său își caută moartea cu lumânarea și se apropie de ea…în mod atât de jalnic…

*

Duc decizia la secretariat, apoi mă duc la Biserică. Spre seară mă apuc de învățat.

*

Mă impresionează modul cum mă privesc acum unii oameni. Și înțeleg cum copiii sau nepoții lor, ducându-se acasă…m-au explicat și celor în vârstă.

*

Asta este enervant la țăranul român de astăzi: ce nu înțelege…clasează la raftul: nu am nevoie de el.

Mă oftică faptul că nici măcar nu suspină pentru ceea ce nu înțeleg…deși văd că le-ar fi util acel lucru.

*

Vreau să învăț cât mai multe în pictură și în muzică. Am nevoie de plenitudini.

*

Îmi trebuie mai mult timp și mai multă putere.

*

Începe să fie din ce în ce mai cald. În curte sunt numai gânieți din cauza păsărilor de anul acesta. Mamaia le vrea slobode, să alerge…pentru ca să se întărească cât mai repede. Și are dreptate: cresc de la o zi la alta în mod vizibil, și rațele, și puii de curcă, și cei de găină!

*

Miți e lovit la cap și îmi pare rău pentru el. E vorba de cotoc/de motan. Nici nu mai știu câte bătrâneți are. Cred că e doar cu câțiva ani mai mic decât mine.

*

De multe ori (n-am ce face!) sunt nevoit să mă cobor la mintea prostului și să-i cânt în strună.

Și înțeleg atunci că pe oameni nu îi enervează măreția mea, faptul că îi întrec…ci faptul că nu îi fac părtași la ea.

Ei vor să îmi arate că și ei au ceva frumos, ceva bun, ceva de văzut (lucru cu care sunt cu totul de acord)…însă doar în ochii mei vor să arate bine.

De ce nu vor să arate bine și în ochii lor? De ce vor doar să îi laud eu și nu fac și ei ceva, cu adevărat, de lăudat, pentru care i-aș lăuda din proprie inițiativă…și nu pentru că mă strâng cu ușa în discuțiile cu ei?

Căci eu știu și văd în fiecare lucruri frumoase, unice, bune…Însă, în același timp, în aceiași oameni văd multă delăsare, multă indiferență față de unicitatea lor, față de ceea ce știu ei să facă.

Și dacă ei nu se pun în valoare…eu ce să le fac?!…

*

Concluzie: vor să îi laud pentru trei paie…iar ei pe mine nu mă laudă pentru o mie de lucruri făcute.

Și, de multe ori, cu astfel de doritori să îi laud, sunt cel mai aspru: nu văd niciun lucru bun la ei!

*

Notele înalte pe care le cânt sporesc intensitatea vocii mele. Și observ că pot să țin mai bine un Si decât un Do de jos. Pentru Si, gâtul meu e specialist. Am probleme cu zona de jos, de sub Do…deși eu sunt plin de drama baritonului și a basului.

*

Alterarea notelor, în glas 6, e punctul meu forte. Și acest multimelismatic glas 6 îl cânt în ritm vioi, când sunt bucuros…și dramatic, abisal, când sunt durere.

*

De ce nu am învățat eu, pe măsura glasului meu, muzică psaltică?

Datorită părintelui profesor Ion Bățăuș de la  Furculești, care întotdeauna m-a indispus cu învățarea papagalicește a unor note muzicale, fără să le explice cantitatea și calitatea fonică și modul în care se particularizează pe vocea cuiva (întotdeauna unică) și a glasurilor bizantine, predate în grabă, cărora nu le explica îndeajuns de mult particularitățile, modul de implementare în sufletul meu.

Însă, rememorând lucrurile, îmi dau seama că Dumnezeu a pus profesorul nepotrivit (pentru mine, personal) la locul potrivit (adică la Muzică Psaltică, unde eu puteam excela) pentru că astfel mă apucam de cântat la strană și în coruri…și se termina cu studiatul, cu scrisul și cu teologia.

Alin Mihai și Iustin Manta, spre exemplu, au luat-o cu muzica și nu se mai lipește nimic serios de ei. Și îi văd că se împlinesc prin asta (și eu mă împlinesc cântând…și încă foarte mult) dar nu îndeajuns de mult încât să renunț la studiu și la creație pentru ca să cânt toată ziua.

Așa că m-am ratat muzical pentru dimensiunea teologică și literară a vieții mele, care cred că mă definește…și mă va defini din ce în ce mai mult. Sper!

*

Muzica bisericească, de la strană, pe care simt să o cânt și o cânt uneori (când sunt lăsat…) e foarte tărăgănată pentru unii dar tihnită pentru mine, pentru că eu nu mă uit, în primul rând, la cum se aude cântatul meu ci la ce simt că produce cântatul meu în mine.

Pentru că eu mă rog în Biserică…și nu interpretez operetă!

Din acest motiv, nu pot să suport multe străni și multe coruri bisericești în care muzica e simfonie distantă sau răgete la întrecere…și deloc umilință, rugăciune, bucurie duhovnicească, naturalețe.

Însă pentru că viața duhovnicească este o noutate pentru mulți ortodocși și nu o realitate cotidiană, tocmai de aceea nici cântatul din Biserică și nici slujbele nu te trag în lăuntrul iubirii și al înțelegerii lui Dumnezeu…ci te lasă spectator.

Și cum statul ăsta la slujba ca la spectacolul de teatru, adică doar pentru delectare exterioară și nu pentru rugăciune, pentru luminare duhovnicească, se îngroașă de la o zi la alta, cred că vom ajunge să avem Biserici în care nu ne vom mai ruga…ci ne vom încânta de ceea ce cântă alții…și punct.

*

Lăudați pe Domnul că este Bun!, la anul și la mulți ani…dacă noi nu mai simțim să ne descărcăm inima în fața Lui și să țipăm, cu dor și tânguire, către El.

*

Cine este mâncătorul de artă al României de față?! Pentru mine asta e o mare problemă. Pentru că habar am câți mai înțeleg o literatură genială, o literatură care întrece așteptările și inimile.

*

Noi, creatorii, nu ne plictisim niciodată de ceea ce facem. Dar ne epuizăm și ne dăruim în tot ceea ce facem…

*

Situația care mă insultă: ideea de consumator de artă. Stimabile, cum să consumi…ceea ce nici nu înțelegi?!

A citi un roman, a asculta o arie, a vedea un tablou înseamnă vax albina…dacă nu le poți explica. Înseamnă că nu ai făcut nimic!

*

Calul suferă încă din cauza rănii la picior. Mi-e milă de el. Lângă brațul meu, acum, când scriu, stă foarfecele cu care mă ajut la ierbar. Rola de lipit, dacă e după mine, ține până în 2010.

Am recitit, cu voce tare, capitolele 14-16 de la Ioan. Sunt cele mai beatudinale pentru mine.

*

27 iunie 1998. Mă simt la o întretăiere de drumuri și nu știu ce să fac, Dumnezeul meu! Tu știi din veci și până în veci toate și viața mea.

Și Tu știi adevărul inimii mele, pe cel necontrafăcut, pe cel nescris pe zeci de foi, pe care să nu îl înțeleagă, până la urmă, decât câțiva…

Mă rog Ție, Celui care știi slăbiciunile mele. Mă rog Ție, Celui care știi singurătatea și lipsa mea de ajutor. Mă rog Ție, Celui care luminezi și conduci pe cel slab și singur.

Fă să înțeleg, mai normal ca oricând, în mod firesc, de la sine, care e cursul vieții mele! Care e adevărul pe care trebuie să îl aflu, să îl caut, să îl știu.

Dă-mi-l tocmai pentru mulțimea păcatelor mele, pentru mizeria și nemernicia mea, pentru ca să ies din negura nesimțirii și a ticăloșiei mele.

Dă-mi-l, Doamne, tocmai pentru că nu îl merit și Tu mi-l dai.

Încrederea și așteptarea mea sunt depline în Tine. Alină-mi inima, Dumnezeul mântuirii mele, Dragostea mea, Frumusețea preaveșnică a inimii mele și arată-mi adevărul în care trebuie să merg!

În veci de veci fii preaslăvit, Dumnezeule, Cel ce faci minuni mai presus de cuget!

*

îndrăgostesc foarte repede de oameni. Mă simt bine în această stare și de aceea nu mă tem de consecințele acestei perpetue îndrăgostiri.

Și, în același timp, deznădejdea mea față de faptele oamenilor și neîncrederea pe care mulți mi-o inspiră crește pe fiecare zi.

*

30 iunie 1998. În natura umană există atâta nebunie încât te poți certa din două în două minute cu cineva pe mărunte și indiferente lucruri.

*

E aproape ora 18. E unu zero pentru Croația. Mi-e tare foame. Trebuie să dau telefon la Putineiu în legătură cu treieratul grâului.

*

Am neglijat puțin repetatul la Dogmatică, dar astăzi voi începe să reînvăț pentru examene. De fapt să memorez…căci pe nimeni nu-l interesează să fiu creativ în domeniul teologic…ci papagal, un cunoscător pe dinafară a zeci de date, nume, idei etc.

Iar dacă intratul la facultate îmi cere să fiu papagal, atunci voi fi un papagal plin de date, de idei, de versete, adică de ceea ce trebuie!

*

Numai Tu, Dumnezeul meu, știi cum se vor petrece lucrurile în toamnă, în această toamnă în care inima mea vrea să se odihnească!

*

Sunt la opera de mântuire a lui Hristos Dumnezeu și recunosc negru pe alb: opera nu se poate despărți de persoana care a creat-o.

Unii cred că viața creatorului nu explică opera sau invers. Însă viața și opera nu pot locui una fără alta.

*

1 iulie 1998. Iată, vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule! Mă tulbură nespus sunetul cuvintelor Sfântului Pavel în multe părți ale epistolelor sale.

*

Fericirea pocăinței: aici e taina!

*

Ortodoxia e o lume a paradoxurilor. Noi înțelegem numai neînțelegeri, care depășesc orice minte.

*

O, da, credem din tot sufletul, că moartea nu mai are ce să ne spună, când trăim în noi atâta belșug de viață și de iubire dumnezeiască!

*

Nu pot să îmi ascund admirația însă, în același timp, nu știu exact cum se naște în mine. Adevărul și iubirea îi stau la bază, dar mi-e tare greu să spun cum ele două, în mine, vizavi de ceva anume, se transformă în cu totul altceva de o asemenea înălțime interioară.

*

2 iulie 1998. În timp ce eu încerc să învăț dar nu reușesc, afară…el, tatăl meu, pe care nu îl doare nici în…de mine și de sensibilitățile mele și de viitorul meu, și face tot ce îi trece prin cap, ne înjură și ne beștelește ca un nebun, ca un țigan la ușa cortului și ne amenință cu moartea pe mine și pe bunicii mei și ne drăcuie dumnezeii (deși avem doar unul).

*

Mă doare capul și mă simt slăbit. Nu am putut să fac nicio lecție astăzi. Sunt la profețiile mesianice. Sper să fac ceva mai la noapte…când o să mai mă liniștesc interior.

*

Aștept ca tanti Florina să-mi dea lapte proaspăt.

*

O, Doamne, nu mă lăsa în Iadul ăsta! Scoate-mă de aici! Fie-Ți milă de mine! Vreau să Te văd din nou în mine și să știu ce să fac în fiecare clipă!

O, Doamne, fă să se termine această mascaradă! Vreau să mă simt  din nou viu, să creez cu bucurie, să învăț, să am prieteni adevărați, oameni în care să am încredere și împreună cu care să fac lucruri enorme.

*

Ieri și azi am avut palpitații la inimă din cauza fricii, a nervilor, a durerii…Nu mai am chef să ripostez la pumnii lui și la nebuniile pe care le are în cap și să mă bat cu el în parte, pentru ca să nu îi omoare pe bunicii mei, adică pe proprii lui părinți.

Eu nu înțeleg: dacă tot nu mă vor, nu mă ajută, nu mă înțeleg, de ce nu mă lasă odată în pace părinții ăștia zănatici ai mei, ci creează tot felul de certuri, de scandaluri?!

Foarte bine: nu ești credincios, crezi că popii sunt niște tâmpiți și tu un candriu, nu îți place de mine pentru că sunt om religios, nu mă vrei din acest motiv…și așa mă cresc părinții tăi…și nu tu…Atunci, ce mai vrei?!!

Eu nu le fac nimic rău, nu îi deranjez cu nimic, le fac cinste cu cine sunt…

Ei, și cu toate astea, eu sunt mărul discordiei, sunt omul din cauza căruia ei doi nu pot trăi…deși nu știu ce mănânc, unde mă duc, din ce trăiesc.

*

Am avut palpitații dar am și delirat de durere. După asta am dormit mult. Mai bine zis am dormitat, am dormit greu. Și căldura din cameră îmi ia mințile.

*

Mi s-a schimbat mult înfățișarea și am început să plâng din orice. Mi s-a înmuiat inima…dar nu mai simt bucuria și harul lui Dumnezeu. Mă simt orb. Nu mai văd adevărul. Acest lucru mă înnebunește mai mult decât orice altceva.

*

Oamenii răi, neserioși, aroganți…îmi devin, pe zi ce trece, tot mai de nesuportat. Prostia lor mă agasează. Răutatea, mândria, orgoliul, libidinozitatea lor mă exasperează.

*

Trăiesc o nouă scindare de conștiință. Mă simt umilit de această nouă depresie prin care trec dar, de fiecare dată, Dumnezeu are să îmi arate și altceva, mult mai profund despre mine însumi.

Simt ostilă, în mod preponderent, lumea din jur și mă simt singur. Singurele mele refugii: rugăciunea, învățătura, scrisul.

Sper să trec cu bine prin coridorul acesta din mine însumi, unde, de fiecare dată, printr-o nouă durere, depresie, nefericire, traumă, mi se deschid noi uși

*

Atâta durere într-o singură carte! Sfânta Scriptură e cea mai dureroasă carte dintre toate.

*

Cap. 53 de la Sfântul Isaia este o înmărmurire, pentru totdeauna, a dramatismului frumuseții Sale fără chip.

El, Cel care cunoscuse suferința ca nimeni altul și nu Se temea de ea, lasă să se întrevadă dumnezeirea în om ca cea mai frumoasă rostire nerostită.

A luat suferința noastră asupra-Și, adică a făcut ceea ce noi n-am fi putut să facem niciodată.

Noi Îl credeam blestemat…și El Se făcuse blestem pentru noi.

Și noi Îl credeam pedepsit de Dumnezeu, iar El ne chinuia, încă de atunci, cu neîmpuținata Sa iubire.

*

Am citit, cântat, recitat nu odată, ci de nu știu câte ori acest Isaia 53 cu voce tare, foarte tare…încât dramatica profeție, împlinită întocmai în Domnul, mi-a intrat în toată ființa.

*

4 iulie 1998. Ce facem cu iubirile moarte din noi?

*

Liniștea de acum mă face să îmbrățișez nevăzutul.

*

Cine să știe, Doamne, mai bine decât Tine, inima mea?!

*

Acum am înțeles absurdul din romane, încetineala și neîncrederea lor. Greșelile care te fac mai puternic

*

7 iulie 1998. Am dormit doar o oră. Și am dormit ca un ceas: între 2. 30 și 3. 30 dimineața. M-am trezit însă lucid la culme. O, ce bine ar fi ca și la examene să se întâmple acest lucru!

*

Mamaia m-a rugat respectuos cu gogoși calde și cafea neagră. N-am putut să o refuz…

*

Prima semifinală: Brazilia-Olanda. Am să mă duc să o văd. Între timp însă m-au obosit trei păhăruțe de rachiu…care aduc pofta de mâncare. Uneori…

*

I-am scris lui [Corneliu] Baba un poem și l-am citit pe Vasco Popa[1], cel tradus de Nichita [Stănescu].

*

Mamaia a dat o mână de ajutor la făcutul săpunului coanei Stela. Adică ea repară ceea ce strică alții. A pus sodă prea multă sau nu a știut să îl mestece…și săpunul Stelei s-a tăiat, adică nu a mai crescut.

Ca să faci săpun în curte…e adevărat: îți trebuie multă tehnică!

Iar mamaia știe să facă țuică, săpun și magion/magiun la cote înalte, profesioniste, încât toți o roagă să le facă și lor!

*

Mâine, tot mamaia, trebuie să se ducă la Putineiu pentru grâu și pentru banii de pe orz. Tataie rămâne cu păsările și cu groșteiul[2] iar eu sunt cu scrisul.

*

Joi e un film românesc. Se mai bucură și românul, în țara lui, de film românesc, pentru că noaptea nu vede decât americane. Autohtonul e plecat în țări străine.

*

Aș vrea să știu cum a compus, în ce stare, unde, Chopin mazurcile[3] sale…sau cum i-a venit lui Shakespeare Regele Lear[4] pe ploaie.

*

Mă interesează întotdeauna travaliul…mai mult decât opera.

*

E ora 11. Aștept banii pe concediu (1.700. 000)…însă numai mie mi-i va da în rate

*

Din cauza puricilor lui Miți, deși mamaia a dat cu detete peste tot, m-am îmbolnăvit de puriciculină.

Adică de boala de a simți purici pe trup…chiar și când ei nu există. La fel e și cu păduchii și lindinii din cap: numai când aud de ei mă apucă…scărpinatul.

*

Motoul celui de al 12-lea caiet manuscriptic al Jurnalului de față îmi aparține: „Nu știu dacă ceea ce scriu eu aici interesează, însă, cu siguranță, lămurește”.

*

10 iulie 1998. Am făcut piața. Mă simt întotdeauna fericit după ce o fac, pentru că săracul se simte împărat și când nu are tot ceea ce îi trebuie.

Mi-am luat cerneală și cafea pentru toată luna asta. E o zi de vineri. Mâine voi fi la Alexandria.

*

Au început să mi se ducă ochii în fundul capului și să slăbesc. Mă rog ca să rezist. Tenacitate: e tot ceea ce vreau și cer.

*

Cele trei fire de ovăz de pe câmp.

*

Nu am socotit niciodată scrisul ca pe un handicap. El mi-a provocat cea mai înțeleaptă sănătate.

*

E ora 3 fără un sfert și am intrat într-o stare poetică. Și, la mine, ea durează până nu mă mai țin puterile…Adică ori scriu poem după poem până obosesc ori recit vers după vers până…obosesc…

*

Cred că o să beau un napoleon[5] cu glazură. Afară e vânt cu soare. Mă duc să îmi ridic banii de la secretară, de la doamna Iulia.

***


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vasko_Popa.

[2] Groștei = porc. Adică animalul care ia în kilograme continuu, care devine tot mai gros…adică tot mai bun de tăiat de Crăciun.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/mazurc%C4%83.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Regele_Lear.

[5] E vorba de un coniac franțuzesc.

Sigur vreți să le vedeți pe toate

Perlele păianjenului…Numai că apa trebuie să fie traversată de lumină…pentru ca păianjenul să pară că a făcut această minune.

Smart Installer Pack 1.0 (un pachet gratuit care conține: Yahoo! Messenger, Yahoo Widgets, Skype, Google Earth, Winamp, Firefox, BitTorrent, Gmail Notifier, Rocket Dock, a pack of codecs, Adobe Flash Player, Apple Quicktime, the Java Runtime, Adobe Reader, WinRAR, Open Office, Daemon Tools, Thunderbird, Gimp, Picasa, Avira Antivirus, Google Chrome, CCleaner and KMPlayer).

iPadurile aduse pe piața românească.

Despre un român cu conștiință: a returnat portofelul pierdut…

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [34]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

La banchet mi-a venit ideea unui cenaclu literaro-muzical, văzând euforia care se poate naște din cauza unor poeme sau texte sau a unor cântece.

*

O am pe Nechitaru, o fetiță cu ochi negri și obrăjori purpurii, care vrea să scrie și i-am promis ajutorul.

*

Am primit un braț de flori la final, din partea copiilor…în invidia totală a cercului profesoral.

*

Pentru calificativul final pe care trebuie să mi-l dea, în două exemplare, ambii directori însă, toată lumea vrea…șpagă. Însă eu…mă fac că n-aud. Să scrie ce vor!

Și așa…nu are nicio importanță pentru mine, pentru că nota de suflet mi-au dat-o ei, acești copii care m-au scos din marasmul dezamăgirii mele în acest an și cărora le mulțumesc și aici.

*

A trebuit să îi dau 8 Nicoletei, pentru că Lavinia nu mai putea să ia premiu. Cea de a doua Lavinie s-a schimonosit pentru premiul II…dar o să-i treacă ei…până o să se mărite.

*

Cum să înnebunească un om ca Mihail [Eminescu]? E o bazaconie neînchipuită!

Un suflet ca el nu putea să înnebunească tocmai pentru că era prea viu, prea lucid, prea încăpător.

*

În două ore am învățat că nu știu nimic despre femei, că bărbații sunt mai curioși decât credeam și că murdăria umană e mai înspăimântătoare decât în propria mea imaginație.

Gianina avea dreptate când spunea, că sunt prea pur pentru lumea asta și că nu cunosc răutatea lumii. Ce pot să facă oamenii pentru tot felul de lucruri meschine.

Astăzi mi-am dat seama de câte greutăți am să mă lovesc în curând.

*

Doamne, aruncă de la mine paharul acesta! Iartă-mi păcatele mele cele cu știință și cu  neștiință și pe cele pe care nu am îndrăznit să le fac dar am dorit să le fac sau m-am gândit la ele și mă iartă!

*

Chinul acestei lumi e infinit și fără margini.

*

Am văzut un album cu Baba[1] și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru geniul său. Costă 140.000 de lei și eu nu-i am. Am văzut și câteva romane, cărți de teatru și de poezie bune. Nu am bani însă pentru ele.

*

Am trăit o scârbă imensă astăzi. Și mă obsedează răul și păcatul.

*

Am ajuns să ne placă să păcătuim, să facem un cult din faptul de a păcătui. Suntem slabi, tot mai slabi și vrem continuu să părem tari, imbatabili.

*

Picturile lui Baba mi-au umplut sufletul. Pe deplin românești și geniale. Cât erau de adevărate! El l-a cunoscut pe Enescu. Nu-i de mirare că geniul la geniu trage.

*

Sunt prea fin intelectual pentru lumea de azi. Mi-am întrecut contemporanii cu mult în ceea ce fac și prin asta ajung să trec neobservat, chiar și prin fața ochilor celor care mă citesc sau știu cumva de mine.

*

Trec imperceptibil prin ochii tuturor…lucru care e incredibil pentru mine.

*

Cred că voi ajunge să muncesc ca un rob și să mor ca un câine bătrân de zile. Condiția umană, din acest punct de vedere, e o exasperare continuă.

*

Ne mințim reciproc numai pentru că avem nevoie de familie, sex, îmbrățișări, stabilitate. Și, în mijlocul căsniciei, suntem prea egoiști ca să ne derobăm de propriul nostru egoism și facem din familie o frescă a egoismului de castă.

*

Valentin a început să joace rolul farsorului cu mine și nu îi stă bine deloc. Păcat! Unele păsări își turtesc capul tocmai pentru că doresc să treacă prin oglindă și nu să se privească în ea.

*

Cum s-au transformat scrisorile lui din frumusețe, în unele pline de egoism și vanitate? Mă apucă sila când văd lipsa de verticalitate a acestor oameni, pe care i-am iubit atât de frumos.

Dacă tot vor…să își vadă de viața lor (ascultând de mame și de prietene, viitoare soții care nu-i merită, care vor să îi întoarcă în groapa conformismului și a prostului gust)…și să uităm trecutul…de ce oare nu o spun în mod deschis?!

Cât de neînțelegător aș fi eu…când eu le-am deschis ochii și i-am făcut bărbați?

Problema e, că după ce vor vedea cum stă treaba cu femeile care te duc la bine…o să rămână singuri cuc…și s-au lins pe bot de mine.

*

O liniște titanică se stabilește de multe ori în inima mea. E ca un munte care s-a coborât în trupul unei gâze.

*

La înmormântarea mea vor lătra câinii a nou și va ploua cu soare. Vor fi prea puțini după coșciugul meu ca să nu fie mulți. Atât de puțini încât n-or să încapă în cuvinte!

*

21 iunie 1998. Trăiește clipa și uit-o: aici e secretul!

*

Cele mai groaznice iubiri sunt cele în care ajungem să ne plictisim reciproc.

*

Mă deprimă faptul de a da explicații. Pentru ce mai trebuie explicații, dacă tu, cel din fața mea, te dai de știutor al inimii mele?!

*

Mamaia e lângă mine în clipele astea și mă ajută enorm. Învăț pentru facultate. Încerc să uit tot și să merg, să merg înainte.

*

Întotdeauna îmi pare rău când îmi fac iluzii, prea mari iluzii și nemeritate, pentru oameni care nu se cred nici ei buni de ceva.

*

Doamne, Tu știi ce e mai bine pentru mine, pentru noi toți și de la Tine am înțeles acestea toate, pe care le scriu, pe care le știu, pe care le înțeleg pe fiecare zi…

Tu știi unde trebuie să merg și ce să fac. Ajută-mă să râd și să scap de acest marasm nenorocit, de această deprimare.

Ajută-mă să îmi găsesc cuvintele în fața inimii mele și a Ta și să spun adevărul.

*

22 iunie 1998. Sunt la Alexandria, la mătușa Mariana. Complicații cu un al 4-lea.

Anca e gravidă în luna a treia…dar tot frumoasă. S-a schimbat mult. Sper ca în bine.

*

Am primit decizia de salarizare și PS Galaction mi-a dat binecuvântarea pentru facultate.

*

M-a uimit faptul că am fost privit bine de către toți aceia cu care m-am întâlnit astăzi. Iradiez prea mult?

*

Mă duc să mănânc. E ora 21.00. Mai scriu după.

*

La televizor: România – Anglia. Nu am prea mare încredere în ai noștri.

*

Anca visează pisici negre. Mi-a povestit despre vrăji și dureri insuportabile.

*

23 iunie 1998. Din nou pus la încercare.

*

Temele din autobiografia mea, la care am scris…și mai trebuie să scriu:

1. cutremur mare;

2. naștere grea;

3. Botez…fără dorința unora;

4. „nu avem biberon”;

5. pierdut în vie;

6. era să fiu mâncat de câini la secția de tractoare, la tataie;

7. plimbat cu căruciorul…cu tandrețe, de mamaia și de o vecină;

8. îndrăgostit la 4 ani de bucureșteanca de la nunta lui Tile;

9. curios să văd;

10. plâng pentru că nu-mi place;

11. percep cântecul;

12. cânt pe lada patului;

13. poet la grădiniță;

14. bătăuș la drumul mare;

15. pictor pentru pace…în tempera;

16. vorbitor de limbă rusă…pentru că învăț alfabetul chirilic, înaintea celui românesc, după manualele lui Octavian;

17. învăț alfabetul în limba română…după tabelul magnific pe care i l-a făcut Bondarici lui tataie…special pentru mine;

18. scriitorul de vocabule (am rupt tot ce nu era perfect);

19. fără sânul mamei;

20. solitudinea împreună cu mine;

21. să înțeleg inefabilul;

22. cum e ca mine însumi;

23. purtător de demnitate;

24. cuvântul de onoare;

25. viteaz explorator;

26. conducător de țară;

27. râsul de bucurie și de ură;

28. școala: o invenție fără scop bine determinat;

29. cunosc…nu îmi este frică;

30. nu-mi place sportul decât după rigori personale;

31. înțeleg…nu cunosc;

32. femeia: obiect de studiu interesant;

33. nu vreau să mă pierd pe mine însumi;

34. cântăreț pentru inimă;

35. colecționar de frumos;

36. cititor care citește mult…și visează aidoma;

37. explorator al necunoscutului;

38. vorbesc pentru ca să mă exprim;

39. îmi place filmul, teatrul, desenul animat;

40. iubesc natura și o apăr;

41. mă obsedează tatăl.

42. problemă cu mama = educatoare suverană;

43. îmi plac dulciurile;

44. vânez rândunele (învățat de finul Mihai)

45. prind cărăbuși de mai și nazicorni, rădăști și alte insecte de noapte;

46. prind pești cu plasă proprie;

47. cerul începe să mă emoționeze;

48. luna mă fascinează, soarele mă orbește;

49. construiesc enorm, îi îndrum pe alții, iarăși construiesc;

50. educ pe alții, fac teatru, visez;

51. colind plantația de pomi fructiferi și pădurea..cât și plantația de la calea ferată;

52. iubesc melcii, ciupercile după ploaie (mă duc pe câmp numai pentru ele, imediat ce s-a terminat ploaia), iepurii de câmp, păsările, murele (de lângă calea ferată) și acrișoarele (cele mai bine sunt toamna, după o brumă, două, direct din copac);

53. culeg plante medicinale: mușețel, coada șoricelului, tei, ghiorghine, măceșe…culeg frunză de dud pentru viermii de mătase ai școlii; primim și acasă viermi ca să îi creștem…dar mulți mor mâncați de furnici;

54. secvențe estetice;

55. cum arată pupăza prinsă în copac (a murit lângă sobă, de frică);

55. despre Lola, Sache, Țirică și alți câini;

56. mă entuziasmează războiul…și încep lupta pentru a avea mușchi;

57. joc handbal (cel mai adesea…pentru că fotbalul era cu accidentări și handbal jucam cu fetele…dând gol de la jumătatea terenului), fotbal (la margine, la terenul de fotbal dar și pe sub coasta dealului), fac karate, joc tenis de masă (la școală) și de câmp (la Lina), volei (peste gard), trag cu arcul…dar mi se rup toate;

58. nu învăț să cânt nici la chitara de la Reghin și nici la acordeonul rusesc…pentru că asta e treabă de lăutar…iar eu nu sunt lăutar (i-am enervat pe bunicii mei…care mi le-au cumpărat);

59. finul Mihai: cel mai luminos din trecutul meu, diverse imagini întipărite în minte;

60. revoluția română din decembrie 1989 și viața mea se schimbă radical (deșteptat la viața cu Dumnezeu de…oamenii cu flori în mâini în fața gloanțelor);

61. cititul ultraintensiv, copiatul de cărți cu mâna, ca în vechime, mersul la Biserică, căutări și bucurii enorme;

62. începe literatura, arta, știința și teologia.

63. iubirile mele…

O, m-a obosit propria mea viață!

*

24 iunie 1998. L-am cumpărat pe Baba cu 170.000 de lei. Regele nebun, Spaima și Enescu ale lui mă înfioară. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe acest geniu ultim al picturii române…

*

Sunt rece lângă Baba și cuvintele mele sunt prea puține.

*

Credem în suferință numai când ea trece peste margini. De ce n-o vedem…cu o secundă mai înainte de a o produce…sau de a ne lovi în mod fatal?!


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Baba.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat [30 noiembrie 2010]

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem cevaaidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Nu avea celular, nu cunoștea lumina electrică, nu avea nici BMV, nici gardă de corp și nici pistol…ci un toiag de fier cu cruce, cu care făcea minuni nenumărate.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit  alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

Aproximativ la fel

Treaba e să ai spiritul de a imita…până ajungi să îți trăiești propria ta viață.

Cuprins sunt din toate părțile…

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [33]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

8 iunie 1998. Am o mare pace în suflet și o mare luciditate. Și am nevoie de ele continuu. Învăț rezonabil.

*

Săptămâna asta închei mediile și, de asemenea, trebuie să petrec la banchetul elevilor mei. Cei de la B. sunt foarte drăguți cu mine. La S. însă mă simt pus la zid. Nu-mi place faptul că sunt urmărit pas cu pas…

Am trăit din plin, anul acesta, invidia consătenilor mei, de parcă le-aș fi furat la toți boii din curte.

*

Am mâncat cireșe de la Angela.

*

Chopin mă relaxează. Gans[1] mă provoacă. Mozart mă împacă.

*

Aseară am băut o bere rece…și cineva mi-a atins mâna într-un anume fel, de până și acum îi simt căldura

*

Suntem prea inconștienți pentru o viață așa de mare și de responsabilă.

*

Când mă rog nu-mi mai găsesc cuvintele. Nici nu trebuie cuvinte până la urmă. Dumnezeu nu e om. El nu are nevoie de cuvintele noastre ci de inima noastră.

*

Ierbarul meu evoluează ușor dar sigur.

*

Iar Avi (prescurtarea de la Octavia) mi-a spus că pisica ei are…5 picioare. I-am dat dreptate!…Și eu mă visez uneori iubit până la epuizare.

Avem tot dreptul să visăm când suntem niște copii frumoși și sfinți la suflet.

Mă simțeam împlinit cu ea în brațe. Când mătura era scumpă la culme. Scria literele cu mare fervoare, tocmai de aceea ele ieșeau, din mânuțele ei mici, numai aiurea.

Are viață, multă viață în ea și zâmbetul ei e minunat. Într-o mână de om Dumnezeu zâmbește cel mai frumos.

*

Pot să fiu un milion de personaje și niciunul să nu mă caracterizeze în mod fundamental dar să pot să le reflectez.

Pot să scriu mii, zeci de mii de pagini și, în definitv, să nu spun mai nimic despre mine, pentru că ceea ce spun despre mine e în tot ceea ce am scris și nu doar în câteva fraze, cuvinte…

*

Printr-un sărut poți să dărui unei femei toată durerea lumii.

*

15 iunie 1998. Sunt prea vesel. Sunt o veselie exasperantă pentru unii și reconfortantă pentru alții.

*

Învăț cu plăcere și nu mă forțez deloc.

*

Citesc lucruri disparate și mă bucur de noutățile pe care le găsesc, pe care le aflu. Simt că m-am extins spiritual foarte mult.

*

Mozart spunea: să ținem muzica departe de dezgust. Dar eu cred că dezgustându-ne de ea ajungem la o muzică și mai frumoasă, care ne aduce o liniște și mai mare.

*

Nu trebuie să ne temem de excese. Excesele sunt bune întotdeauna, când se fac cu totul curat, într-o sinceritate maximă.

*

La început căutam simplitatea în puține cuvinte. Ceea ce nu înțelegeam atunci era faptul, că simplitatea constă în sentimente reale viguroase.

*

Ce e frumos e real.

Ce e încântător e frumos.

Cred și voi crede însă în sublim, dar el mă înspăimântă.

Pentru că sublimul este forța ploii, a uraganului, a cutremurului, e frumusețea care înspăimântă prin măreție.

*

Pot să concep imagini de coșmar și imagini de vis fără să fii văzut vreodată ceva asemănător. La fel pot crea atmosfera unor țări, a unor cărți, a unor oameni, pe care nu le-am cunoscut nicidecum.

*

Am un glas care mă uimește până la lacrimi. În Biserică, trec adesea peste orice altitudine vocală pe care mi-aș fi putut-o imagina anterior.

*

Am încredere, multă încredere și, mirare!: tocmai când credeam că dezamăgirea amarnică mă va mânca cu totul.

*

Fotbalul, mâncarea, muzica, desenul, poezia, plantele sunt delicatețele acestei zile.

*

Sperăm desăvârșit și murim entuziasmați. Vedem morminte goale, încă goale, și ne întrebăm dacă…

*

Sunt o celebritate locală și o singurătate universală.

*

Cei care mă vor, mă aplaudă dar niciodată nu mă ajută.

*

Mă uit la sentimentele pe care le am față de părinții mei. Am ajuns să cred că nici nu există. Îi văd ca pe niște străini, care, din întâmplare, locuiesc lângă noi.

*

Viața ne ia multe lucruri pentru ca să ne fericească în absența lor.

*

Trăiesc întotdeauna cu conștiința că am o libertate periculoasă. Însă nu mă pot concepe fără ea.

*

Am început să simt, cumva, bucuria Sfinților. E o  lipsă de măsură, de orice măsură a cunoașterii și a dragostei.

*

Simți că trăiești și simți că mori cu aceeași intensitate…iar Dumnezeu e mai aproape de noi decât propriul nostru trup.

*

Așa ne învechim frumos, dragii mei! Fără să ne dăm seama devenim luceferi pe cer, tronuri ale lui Dumnezeu și puteri ale sfințeniei.

*

În lupta mea frumoasă cu marii literaturii am început să nu mai știu măreția, pentru că aceasta a intrat în mine și eu în ea și nu îi mai simt lipsa, pentru că noi coabităm.

*

E dureroasă orice mutație ontologică dar e înfiorător de frumoasă.

*

Minunile lui Dumnezeu sunt infailibile. De aceea, nimeni care a fost umplut cu minuni nu a fost umplut degeaba de către El.

*

Acum, când știu adevărul, nu mai vreau nimic.

*

Simt pacea Sfântului Duh în mine și mă simt ca și când aș face primii pași în iarbă și sub soare.

*

Tot ce am învățat e prea puțin. Învățătura abia acum începe. Măreția de-abia acum își face apariția.

*

17 iunie 1998. M-am trezit la ora 7 și cu poftă de viață. Văd prin oameni și cărțile mă exaltă la culme.

*

De câteva zile m-am apucat de un obicei liturgic, care mă umple de o tânguire înaltă: cânt Evanghelii în limba greacă.

Pentru că nimeni nu mă deranjează, le cânt la înălțimi amețitoare, până când încep să latre câinii vecinilor. Se pare că ei nu cunosc faptul, că la Biserică…nu se latră!

Limba greacă veche sună în mine ca o cădelniță aruncată spre cer, ca rugăciunea Sfinților către Domnul.

Și, de fiecare dată, după minute întregi (ajung și la o oră și ceva…cu cântat lin…rar…de mai multe ori unele pasaje…în sonorități grave, tânguitoare, copleșitoare) o seninătate dumnezeiască mă copleșește la culme.

*

Am recitit scrisori astăzi. Scrisori pe care le-am primit în decursul anilor. Și, în același timp, înțeleg de ce unii mă iubesc, alții mă invidiază, alții mă detestă (adică mă iubesc cu ură)…însă doar Gianina mă ajută la modul fundamental.

Pentru că mulți cred că mă știu…dar nimeni nu m-a citit ca ea. Și nimeni nu a făcut pentru mine ceea ce a făcut Gianina.

*

Citeam…și am înțeles paradoxul! Citeam scrisorile lor către mine și am înțeles de ce oamenii sunt contrariați de prea plinul meu, de ce frumusețea mea îi face geloși și de ce, cu cât eu sunt mai sincer cu ei…ei sunt mai insensibili și jegoși cu mine. Sau devin astfel…

Eu mă dărui față de ei, mă dărui enorm, sunt de o sinceritate care îi sfidează, pe care nu o pot urma, pentru că nu vor să fie sinceri, sunt corect cu ei până la lacrimi în dialectul inimii, adică al dragostei, al prieteniei, al respectului, al păstrării tainelor dintre noi…iar pe ei îi complexează toate astea…Și, astfel, îmi mai zboară câte un prieten…până oi rămâne cu niciunul.

*

De aceea nu îmi mai place să vorbesc despre mine. Nu mai vreau să vorbesc despre mine cu alții. Vreau să fiu înțeles fără să mai dau zeci de explicații.

Cine e stare să te înțeleagă, te înțelege: dintr-o convorbire, dintr-un poem sau dintr-o carte.

Cine nu e în stare, ci e un terchea-berchea, poți să stai cu el o viață întreagă, că tot la fel rămâne: un om mic la suflet, candriu și fără scrupule.

*

Sunt plin de lucruri extraordinare. Sunt ca un pește care vrea să își verse icrele. Și mă doboară greutatea a ceea ce port în mine.

*

Mă duc la Roșiori și o să trec pe la finii mei (a doua serie) pe la cămin. Mi-au promis un „borcan” cu pești.

*

Prorocia de la Iez. 44, 2 mă înalță. Pururea Fecioară aici e sinonim cu Pururea Mamă. Nu se putea ceva mai senin și mai sobru în același timp.

*

În schimb, Filip. 2, 12, înțeles după capul tău, exclude „poruncă nouă vă dau vouă”.

Mă ocup de mântuirea personală și transpir când e vorba de fapte bune, pentru că ele sunt prea scumpe.

*

Hitul zilei, același: „și mi-este tare dor, numai de ochii tăi”…


[1] E vorba de trupa Guns N’ Roses: http://en.wikipedia.org/wiki/Guns_N%27_Roses.

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén