Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

2006

*

21 noiembrie 1996. Visul de azi. Cerul era luminos. Am început să joc fotbal cu niște copilași. Eram stăpân pe minge și pe șutul la poartă.

Ajungând acasă, am găsit niște prieteni care mă așteptau. În bucătărie, pe două reșouri (de ce nu pe aragaz?!), se făceau cartofi prăjiți și biscuiți înmuiați (o altă curiozitate).

Valentin tocmai făcuse baie. Mihai era în pat.

În bucătărie, pe un piedestal, apare un bust congelat de femeie. Îl privesc cum se dezgheață. Mi se face frică.

Bustul începe să-mi vorbească…și, printre primele lucruri îmi spune: Voi m-ați omorât!…

Repetă aceleași cuvinte lugubre…Niciunul dintre noi nu vrea să vadă bustul revenit la viață.

El cade de pe piedestal și alunecă…după noi. Bustul decongelat de femeie ne urmărește…Toți trei suntem disperați.

*

Bogăția spirituală și literară a veacurilor trebuie analizată foarte meticulos, dacă vrem să mergem mai departe în înțelegerea noastră și a lumii în care trăim.

*

22 noiembrie 1996. După o zi de creație fericită, visul pe care l-am avut a fost un remediu pentru speranță.

Prietenul meu mi-a făcut cunoștință cu prietena lui. Ne-am bucurat împreună de entuziasmul și de jovialitatea prietenei lui pentru că ne-a entuziasmat pe amândoi.

Seara, am dormit câte trei în același pat. L-a sărutat și pe el și pe mine. Am dormit liniștiți…

*

27 noiembrie 1996. Ultima parte a visului pe care l-am avut a avut o amplitudine care m-a uimit.

Eram în camera mea…și am trecut, prin geam, zburând ca o pasăre…fără ca să îmi pierd forma umană a trupului și semnalmentele personale.

Ținta mea era Absolutul. Tatăl meu dorea să mă lege, cu o funie, de infinit.

La un moment dat s-a rupt un copac și, odată cu el, și funia cu care eram legat…Funia s-a rupt în două părți egale…

Eu am dorit atunci ca să leg funia ruptă. Mi s-a deschis pământul, și o văd pe mama sudând, în interiorul pământului…Era împreună cu sculptorul, cu David Iosif.

*

Afară – timpul este plin

de somnul ploii.

*

30 noiembrie 1996. Visul: mă aflam într-un oraș imens. M-am întâlnit cu L. I-am cerut să îmi spună despre A. Ea și-a udat lacrimile de durere.

Într-o cameră am găsit o altă femeie. L. s-a supărat că am găsit-o, în această cameră, pe această femeie.

Piciorul celei de a doua femei era apolinic și fierbinte.

*

O pictogramă.

*

Am început al patrulea nivel al conștientizării.

*

Ființial încep să devin rece și înghețat în idei.

*

Obsesia permanenței. Cineva mă privea din colțul drept al camerei. Simțeam acest lucru în mine însumi ca o frică persistentă, ca o teamă frivolă și angoasantă.

Dacă priveam acel colț al camerei, dacă mă îndreptam spre el, dacă  îl priveam față în față, credeam că sunt apărat de iminenta lui aruncare asupra mea.

Privindu-l în ochi pe acest drac aveam certitudineamă înfrunt cu el. Numai prin faptul că puteam să-l privesc mă simțeam în afara fricii

…Dar colțul drept al camerei se deschise, deodată, și din el ieși un nimic de formă neagră.

Acesta ieși prin ferestră și se scurse în afara camerei. Acum, cineva mă privea din afara camerei. Era aceeași frică…

*

5 decembrie 1996. Visul. La un moment dat am ajuns într-o cameră imensă, împreună cu un alt bărbat. Într-un colț era un pat imens. În restul camerei: deșeuri menajere…

Pe deasupra noastră zburau niște insecte mari și murdare. Era un depozit nefuncțional, părăsit.

Amândoi am decis că trebuie să mergem să facem baie. Baia avea o intrare strâmtă și un hidrofor în formă de rachetă, pus nu deasupra căzii ci în cadă.

Când ne-am întors în camera noastră, apare o femeie îmbrăcată murdar, o prostituată. În fața noastră, fără rețineri…își îmbracă chilotul. De fapt s-a dezbrăcat și s-a îmbrăcat…dar noi am văzut numai cum își îmbrăca noul chilot…deși am fost prezenți la tot acest demers intim.

Ca și când am fi privit totul din afară…sau ca și când ele nu ne-ar fi văzut sau le-ar fi fost indiferentă prezența noastră, apar mai multe femei care fac același lucru: se schimbă în fața noastră.

Apar mai mulți bărbați, atmosfera se animă…și îmi dau seama că eu nu exist în acea cameră…dar că eram o vedere care conștientizează tot ceea ce se petrece în ea.

Intră și o pereche de îndrăgostiți…unde, până acum, femeile și bărbații intrau separat. Începe o muzică lăutărească…și un joc aprins între toți necunoscuții din cameră.

Apar și niște copii de țigani, care aleargă unul după altul, printre picioarele celor care jucau…

Însă, în timp ce aici se juca nebunește…mi-am adus aminte că geaca mea…e la duș. Că am uitat-o acolo.

Fără ca să trec prin toată această lume petrecăreață, îmbrăcată ba prea sumar, ba ca de operă, dar văzând tot ceea ce se petrece acolo, ajung în baie, într-o cameră alăturată, unde apar sub forma mea.

Din baie îmi iau actele și banii, pe care (mă mir și eu) nu aveam cum să le fii uitat aici, pentru că venisem doar cu hainele, care acum erau pe mine.

Am venit să le iau…pentru ca să nu îmi fie furate de cei din cameră. Însă niciunul din cameră…nu ajunsese în baie…sau nu știau că există baie lipită de acea cameră imensă, care era mai mult o scenă, un ring de dans sau un mare restaurant…

Mă dematerializez întorcându-mă în cameră…Trec printre toți ca fiind o conștiință văzătoare, un ochi care constată…

Și aici văd un grup de femei, cu totul altele (nimeni nu mai juca), care simpatizau tânăra pereche, care doar ea mai rămăsese din hărmălaia de adineauri, pe când, un alt grup, era împotriva lor.

Deși nimeni nu spunea, în mod direct, pentru ce simpatiza sau detesta acest cuplu…deodată, a început un conflict între cele două tabere.

Când a început bătaia, eu m-am materializat în afara acestui imobil și am văzut, deasupra lui, o firmă iluminată.

Atunci mi-am dat seama că prezența mea acolo fusese…o eroare.

*

7 decembrie 1996. Visul. Eram în Biserică cu T. La sfârșit am fost miruiți. Mă bucuram să-l văd…

*

11 decembrie 1996. Visul. Cineva ne dă afară din clasă. Toată școala iese pe hol.

Bogdan se enervează și vrea să îl lovească pe cineva de lângă mine. Îl lovește pe acesta. Se uită la mine și îmi zâmbește. Îmi spune: „Pe tine nu te lovesc!”. Îmi cere să îl sărut. Îl sărut pe ambii obraji.

Cei care erau în hol sunt luați de niște ofițeri militari pentru pregătire.

Eu mă sustrag ordinelor și evadez de undeva. Alerg…Însă alerg foarte încet în comparație cu modul în care aș dori să alerg.

Încep să alerg cu spiritul mai degrabă decât cu trupul. Ajung să văd cu sufletul sau să fiu cu sufletul, doar cu sufletul…și ajung într-un oraș imens, unde văd niște bildinguri imense.

Aici, în loc să mă mai gândesc la toată fuga asta nebunească de până atunci și la faptul că eu sunt doar spirit și că am evadat…începe să îmi planific lumea. Cum aș dori eu să exist. Cum să fie lumea în care vreau să trăiesc…Aș dori să trăiesc.

Și îmi dau seama că sunt în faza de a mă pregăti pentru un nou roman…și nu pentru ca să fug, să fug continuu.

Îmi dau seama că am o imaginație bogată…dar că mă rețin…Nu îndrăzneam să mă aventurez prea mult.

Însă, fără ca să știu de ce și spre unde mă îndrept, plec din orașul acesta maiestuos…pe un drum total nou. Simt că e un lucru nebunesc ceea ce fac eu. Ar fi trebuit să rămân acolo….și eu plec…

Am halucinații datorită oboselii. Găsesc însă o bicicletă. Pedalez în continuu…și ajung în fața unei borne kilometrice, unde, în loc să găsesc date despre viitorul parcursului meu…găsesc o pungă de semințe.

Semințe negre, prăjite….Gust din ele. Însă îmi dau seama că nu sunt pentru mine…ci pentru săraci…și le pun la loc.

Merg mai departe, întâlnesc alți doi bicicliști în această pustietate, care doresc să îmi ia punga. Deși pusesem punga de semințe la loc…când m-am întâlnit cu cei doi eu o aveam la mine.

Însă cei doi, fără explicații, nu îmi mai iau semințele…pentru că ajungem lângă un râu. Instinctiv, cei doi se dezbracă și se aruncă în apă ca să facă baie.

Acum îmi dau seama ce căldură imensă e în această pustietate. Apar și alți tineri. Deodată, lângă bicicleta mea, a apărut o femeie tânăra cu părul blond.

Îmi spune că este…soția mea. Eu doream să ne continuăm drumul…însă ea a intrat într-un ochi de apă, cumva ferit de apa în care se scăldau toți.

Am intrat și eu după ea. Am înotat până la ea și am îmbrățișat-o. Apa devenise, dintr-o dată, una imensă.

Soția mea…devine suplă și senzuală în brațele mele. M-a strâns în brațe și m-a sărutat fierbinte. Tocmai când a făcut asta, mi-am dat seama, că, cu adevărat, ea este soția mea…deși știam foarte sigur că…nu o cunosc. Intimitatea ei față de mine m-a dus la această concluzie.

S-au auzit voci din spatele nostru. Toată imaginea s-a eclipsat…Nu mai era nimeni în jurul meu. Eram din nou singur…

*

Există în noi sentimente sau idei care nu se regăsesc în conștiința noastră. Adică de care nu suntem conștienți.

*

16 decembrie 1996. Visul. Într-o sală imensă erau șase cai în linie. Caii erau albi și frumoși. Un al șaptelea sta în fața celor șase.

Cel de al 7-lea cal vine în fața mea și mă privește. Ochii lui mă urau. A început să alerge după mine. Dorea să mă calce cu copitele și să mă muște…

*

A plouat dureros și calm. Acum citesc filosofie românească. Am o colecție în 6 volume. Mă simt nefiresc și trist pentru acest Crăciun.

Astăzi am plâns ascultând o colindă. M-au umplut lacrimile fără să vreau…

*

E uimitor faptul că rămânem atât de curați, totuși, și plini de sensibilitate pentru lucruri sfinte, în mijlocul atâtor murdării inexprimabile

*

Ieri am terminat de scris: Cosmologia esențelor. Este o carte în care am trecut în revistă punctele de bază ale esențialismului. Consider această carte o hartă spirituală a universului meu interior.

*

Cobor tot mai mult, prin ceea ce experimentez și scriu, între oameni dar, mai ales, în interiorul lor.

Scriu privind interiorul oamenilor sau din interiorul lor. Adică scriu: ceea ce e esențial în oameni.

*

Devin un scriitor al întregii lumi, prin aceea că îmi asum, pas cu pas, tot mai mult lumea.

*

Îi exprim pe ei și pe mine în același timp. Gândesc ca toți și ca mine în același timp.

*

Și e uluitor să văd, cum mă regăsesc în oameni, cum mă regăsesc în toți cei pe care îi urmăresc pentru ca să scriu despre ei, cum mă regăsesc pe mine însumi, de fiecare dată, împreună cu specificitatea fiecăruia. Mereu îmbogățit, înnobilat de sentimentele, visele, trăirile lor.

*

23 decembrie 1996. Visul. Într-un oraș am găsit mai multe femei care mă doreau…dar pe care nu le cunoșteam deloc.

Am trăit cu ele tot felul de lubricități apetisante. Atingeri vulcanice. Am discutat îndelung…deși nu păreau niște femei prea vorbărețe.

Pielea lor însă era foarte moale (m-a uimit acest amănunt!), încât se mula pe degete. Acum găsesc că erau dizgrațioasă…însă atunci mi se părea interesantă.

Nu îmi plăcea însă cum mă sărutau. Săruturile lor îmi erau neplăcute. Ele mă inițiau tot felul de lucruri perverse…presupunând că eu nu le știu sau că îmi e rușine să le cer de la ele.

Aveau toate sâni mari, chiar foarte mari unele, fese apolinice, sclipitoare, torsuri întotdeauna negre, deși nu toate aveau părul negru.

Deși, inițial, nu cunoșteam niciuna dintre aceste femei dezlănțuite, care păreau că mă cunosc și că vor să facă dragoste cu mine tocmai pentru că mă cunosc într-un mod special…nu pentru că eu le-aș fi plătit… ajung în fața unei femei, care părea ultima (ultima la ce?!)…și aceasta a fugit de mine…

Începe să alerg după ea…și în timp ce alergam după această femeie trăiam sentimentul că o iubesc și eu, că sunt nebun după ea

Ultima femeie urcă într-un bloc cu 10 etaje…

La un moment dat mi-am dat seama că nu mai alerg după ea…ci că zbor după ea.

Și, în zborul meu, mi-am dat seama că nu mai sunt eu…ci un liliac imens, care zbura după…o femeie.

Deși eu zburam, eram un liliac…am zburat nu pe afară…ci pe scări…ca și când aș mai fi fost om. Am zburat pe deasupra fiecărei scări în parte.

Așa am ajuns la etajul 10: fără să ating scările sau pereții. Când am ajuns la etajul al 10-lea însă mi-am dat seama că nu mai sunt nici un liliac…ci un spirit, o forță personală care caută ceva…

Ajungând la etajul al 10-lea, mi-am dat seama că la etajul al 9-lea am găsit o ușă deschisă și că, în hol, era întuneric.

La etajul al 10-lea am găsit o altă ușă deschisă și o bicicletă. Am auzit zgomote pe scări. Prima mea tendință a fost să rămân pe loc…dar am luat-o pe scări, în zbor…ca să văd cine urcă…

Îmi plăcea nespus de mult că pot să zbor…pentru că puteam să merg mai repede…sau, mai aproape de modul în care aș fi vrut să mă deplasez: enorm de repede, ca gândul.

Pe scări însă, în loc să îmi găsesc iubita…pe femeia pe care credeam că o iubesc…și care mă iubea și ea…fapt pentru care eram uluit că fugise de mine în mod inexplicabil…găsesc o adolescentă la ieșirea din bloc.

Pe lângă adolescentă, văd alți doi adolescenți, un băiețel cu o bicicletă…și, ca și când aș fi trecut cu viteza luminii pe lângă adolescenta care cobora din bloc…o mai văd încă odată pe aceasta, ieșind din bloc…deși eu trecusem pe lângă ea…o văzusem ieșind din bloc…și apoi i-am văzut pe cei din afară. Iar acum…o revăd…

Așa că eram tot duh, tot spirit zburător. Însă, în mod inexplicabil, eu, spiritul, i-a sărutat pe toți pe gură (e a doua oară când dracii vor să mă învețe în somn…atitudini homosexuale)…în afară de adolescentă.

Însă, după sărut…și după ce o văd pe adolescentă (cine e…adolescenta?!) îmi dau seama că e zi, e soare…și că eu, acest spirit, această forță…nu mai am aceeași putere aici, afară…ca în acest bloc cu 10 etaje (de ce zece?!).

Nu mai am putere să zbor. Abia puteam să mai zbor, prin aer, la distanța de 1, 5 metri față de pământ.

Îmi dau seama, acum, în această situație, că sunt un om cu…aripi. În jurul meu apar tot felul de oameni, care erau uimiți că…puteam să zbor…deși eu înțelegeam, cu durere, că nu mai pot să zbor…că pierdeam această calitate de ființă întraripată.

Din neunde a apărut Teodor și mi-a citat ceva dintr-o carte a lui Origen[1]…având în minte ideea că astfel mă ajută.

Avea în mâini o carte deschisă și mi-a citit din ea. El mi-a spus că sunt cuvintele lui Origen.

Eu însă mă zbuciumam ca să zbor, ca să mai rămân în zbor…deși eram conștient că nu voi mai putea zbura niciodată.

Și visul meu a luat sfârșit, când eu, epuizat de atâtea eforturi…și având sentimentul că nu mai pot să zbor, că nu mai pot să zbor niciodată (ca și când, până atunci, aș fi zburat în mod continuu), am căzut pe spate, în iarbă…și priveam un cer albastru fără margini…

*

Contactul ultimelor trei zile cu mizeria Bucureștiului, cu orgoliul celor de aici și cu indiferența care tronează pe străzi…și printre oameni, m-a îndurerat enorm.

Trupurile celor care cerșesc, aceste trupuri răsfrânte, care cerșesc pe străzi mizere, au început să mă obsedeze. Îmi strică liniștea interioară.

Mă urmărește și acum zgomotul delirant al metroului, al tramvaielor, al colindătorilor.

Și totuși, astăzi, i-am mulțumit lui Dumnezeu cu multă bucurie pentru faptul că exist.

O copilă de numai 8 ani m-a făcut să plâng…cum nu am mai plâns de mult…Seninătatea și bucuria din sufletul ei mi-a străpuns inima în lacrimi…

*

26 decembrie 1996. Visul. La un moment dat am alergat după o mașină. Era condusă de o femeie. Nu s-a oprit…

Am ajuns acasă obosit. Am întâlnit-o pe Ioana și pe Gianina. Ioana mă iertase iar Gianina avea ceva ca să îmi spună.

Însă, pe un câmp imens, am întâlnit-o pe insensibila de mama. Nu era supărată pe mine (asta doar în vis!) dar era tristă.

Am ajuns în întunericul unei păduri… Aveam o forță inimaginabilă…Și aici mi-am amintit că lumina luminează întru întuneric și întunericul nu a cuprins-o pe ea…

Am privit înapoi: câteva lumini într-un întuneric dureros. Eu făceam parte dintr-o lume căreia îi păsa și se pătrundea la inimă pentru…ceea ce vedea în afara ei

*

Acest Crăciun a fost binecuvântat cu ninsoare și armonie.

*

Adagio. 9 decembrie 1996. Visul. Am vizitat împreună cu I. câteva Biserici. Am retrăit labirintul.

În labirint, de această dată, nu am mai ajuns într-un palat…ci într-o bibliotecă. Aici am găsit o carte pe care el o cunoștea și pe care eu nu am vrut să o citesc.

În fața unei Biserici, am văzut mai mulți preoți, îmbrăcați în veșminte și multă lumea adunată în jurul lor. Am auzit pe cineva zicând binecuvântarea mică.

Ca să ajung la această priveliște religioasă a trebuit să călătoresc cu un tren.

Am ajuns în altă parte, într-o curte vecină și am luat doi struguri de la tanti Florina. Unul alb și celălalt negru. Amândoi altoiți. Aveam ideea că îi împrumut…deși ea mi-i dăruise.

Când am intrat în curte mi-am dat seama că plouase…deși eu am stat numai afară…și nu am simțit nicio apă curgând pe mine.

Rufele mele, din cauza vântului, care însoțise această ploaie inexistentă, căzuseră în noroi…

Cămașa mea cea roșie…și pijamalele mele cele verzi…erau aruncate lângă stâlpul de telegraf din curte. Tot în noroi. Noroiul se formase deși…nu plouase mult…De fapt nu plouase de loc…dar existau lacuri…și hainele mele în noroi…

Lângă ele, lângă hainele căzute lângă stâlp, era o revistă porno…aruncată în ploaie. Cineva alerga după mine…

*

28 decembrie 1996. Am recitit câteva pagini dintr-o Filocalie și am ajuns…să nu mai văd și să nu mai aud nimic…

De când am ieșit din această stare dumnezeiască…aud în urechi, de fapt în adâncul meu…o muzică aproape imperceptibilă și  indescifrabilă…dar plină de măreție și dulceață dumnezeiască.

E ca un clocot imens de ape…

*

L-am reîntâlnit pe Jung[2] în Jurnalul său. Visele lui, multe dintre ele, îmi sunt cunoscute și mie. Nu am găsit în Jurnalul său lucruri prea speciale.

M-au entuziasmat însă ceea ce el numește drept viziuni. Prea personalul lor mi-a plăcut mult.

Și, cu toate acestea, Jung e doar un savant care mi-a spus câteva lucruri subtile și nu un inițiat în tainele lui Dumnezeu, adică un om duhovnicesc, cum e Părintele meu duhovnicesc: Ilie Mocanu.

Jung îmi spune numai despre o parte din cele de aici…Părintele meu, Ilie, mă duce în cer, pentru că îmi vorbește despre cele care se văd întru sfințenie, întru curăția inimii.

*

31 decembrie 1996. Un ciclu de vise:

*

1. Marius și Loredana furau cărbuni din fântâna [?] tatălui meu. Am intrat și eu în fântână.

Însă, fântâna, atunci când cobor, devine asemenea unui turn de Biserică, și eu cobor, de fapt, în Biserică, pe niște schele, așa cum le folosim noi pentru a picta turla…

Dar Biserica e într-o mină de cărbuni și eu găsesc aici cărbuni, în format mic, ca și când ar fi fost pregătiți pentru a fi băgați în sobă.

Deși coborâsem după cărbuni…am plecat fără să iau vreo lespede cu mine.

Atunci mi-am dat seama că eu am coborât în fântână…doar pentru că mi-a plăcut ideea.

*

2. Bunicul meu avea o mașină cu care ajuta la transportul în comun.

O imagine asociată cu o imagine din copilăria mea, când am mers odată cu el, cu tractorul…deși el nu a făcut niciodată muncă de șofer de autobuz.

Am alergat după el. A oprit și m-a certat pentru că am alergat după el.

Alergatul după ceva…a început să devină o constantă în visele mele.

Bineînțeles, tataie m-a primit cu dragoste în autobuz…spunându-le tuturor, cu mândrie, că sunt nepotul lui.

Aici am discutat cu un bărbat necunoscut. Nu mai îmi reamintesc ceva…dar am vorbit îndelung…

*

3. Murise o femeie în vârstă. Știam despre moartea ei și de aceea m-am dus la înmormântare.

Am intrat într-o casă cu un coridor imens. În prima cameră, în care am intrat la întâmplare (aici mi-am dat seama că nu cunosc nicio femeie moartă de curând) i-am găsit hainele.

Toate erau negre.

În a doua cameră am găsit forma trupului ei…pentru că ea fusese incinerată. Pe masă însă, am văzut o mână omenească…și, lângă ea, o lumânare

Însă mâna aceea părea a fi mâna unui Sfânt, adică Sfinte Moaște. Atunci mi-am dat seama că așa arată mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care o văzusem într-o fotografie.

Deși am conștientizat ce înseamnă mâna de pe masă…nu m-am apropiat de masă…ci am plecat…

Am intrat într-o a treia cameră (tot nechemat de nimeni) și aici am găsit-o pe bunica mea Floarea, împreună cu alte haine ale celei decedate…și incinerate…

Cu toate că ea fusese incinerată…eu trăgeam nădejde să particip la înmormântare.

Însă, fără să îmi dau seama cum am ajuns acolo, deși așteptam funeraliile…mă văd într-o cameră, închis, deasupra unei pivnițe.

Această pivniță fusese elogiată de mine în ciclul de poeme Simfoniile negre…și mi-am amintit de acest lucru!

Am uitat de înmormântare. Am început să meditez la ceva care mă interesa foarte mult.

Însă, la un moment dat, mă văd privindu-mă din afara trupului meu…în timp ce mă rugam. Într-o secundă am ieșit în afara mea…și, când m-am întors în mine…m-am văzut ca și cum m-aș fi trezit din somn…deși eu mă rugasem până atunci.

Mi-am privit patul. Era neatins!…

Cineva m-a ajutat să ies din această cameră obscură…și am trecut de la rece…la foarte cald

De aceea am presupus că e vară…deși nu aveam nicio coordonată temporală.

Acum îmi dau seama că, decât foarte rar, am trăit în visele mele într-un timp anume.

Eu văd foarte mult spațiu, oameni și lumi întregi în culori, în culori foarte vii, cu amănunte uneori debusolante…dar fără timp. În afara timpului.

Am, de multe ori, conștiința de sine, cel mai adesea de fapt, rareori sunt altul…și, de la un timp, tind să mă văd și din afara mea…un fel de poveste despre mine…în multe feluri.

Mă văd acasă, în curtea păsărilor…și, în mijloc, văd o mașină clasică de tipărit, un tipar viguros, care avea trei caturi…și care era acoperit cu o pânză albă, de un alb foarte alb.

*

4. Eram la școală, la ora de Biologie. Mi s-a cerut caietul de notițe…pentru ca să primesc notă.

Pentru că îmi schimbasem caietul de curând…i-am dat profesoarei un caiet nou, pe care îmi luasem notițe de două ori, la două lecții, la ultimele două lecții…

Însă, înainte ca să i-l înmânez profesoarei…mi-am dat seama că nu e caietul meu…ci al lui Valentin.

Profesoara mi-a spus că am…media opt. Eu însă am protestat, și i-am spus că mai fusesem cu caietul la corectat, anterior și că ea cunoaște acest lucru.

S-a uitat în caietul ei cu evaluările noastre și apoi mi-a spus: „Ai dreptate! Îți dau media zece!”…

Am fost bucuros. Colegii m-au privit cu invidie și cu emoție în același timp, pentru că îndrăznisem să o înfrunt.

Însă, fără să se termine ora, mă văd în fața liceului. Privesc o paradă a liceului, care aducea mai mult cu un cortegiu funerar.

Cineva mă salută și îmi dă un obiect pe care nu-l cunosc. Ajung în fața internatului: e refăcut. La fiecare etaj găsesc pe hol câte patru scaune și o masă din lemn nefinisat.

De la un anumit etaj i-au un manuscris personal. Nu știu cum ajung în curte…însă aici îl văd pe părintele profesor Marian Ciulei jucându-se cu niște copii. Îi învăța să paseze mingea de la unul la altul.

Îmi era teamă să nu mă oprească și să mă întrebe despre manuscris.

*

5. Pe stradă mă întâlnesc cu un grup de colindători. Aceștia îmi cântă câteva colinde nespus de frumoase.

De aici însă nu mai înțeleg nimic. Apar în mintea mea numai fragmente de realitate, imagini care se fărâmițează continuu…

Aud voci, strigăte de bucurie…Cineva fluieră…

*

Și apropo de acest ultim vis, în care am trecut de la o mare bucurie…la o lume interioară plină de lucruri contrariante…

Trăiesc uneori acest lucru: în anumite momente ale zilei, când oboseala mă inundă…sau când eu cobor foarte mult în mine fără să mai vreau să ies afară…să mai vorbesc…să mai discut cu cineva…uit să mai vorbesc sau uit firul discuției din cauza acestor voci, pe care le aud în mine însumi.

Sunt momente, iarăși, când am mirosul și auzul atât de ascuțite încât miros și aud tot felul de nuanțe, de voci, de intensități…

Pur și simplu, în fracțiuni de secundă, trec de la o sensibilitate normală…la una cu viteza luminii…în care mă simt, acționez, gândesc, intuiesc, simt lucruri într-un mod foarte accelerat…

*

Și iarăși îmi aduc aminte, de un moment trăit pe la 12 ani, când am început să rostesc cuvintele, în afară, când vorbeam…și le auzeam, ca un ecou, în adâncul meu, în mintea mea, până se estompau…Când auzeam vocile într-un relantiu debusolant…

De la această încetinire a auzului…sau a simțămintelor…am ajuns astăzi la o accelerare uluitoare a lor…trăind, în mod comprimat lucruri, pe care, fără doar și poate, cineva care nu a trăit astfel de stări interioare…nici nu crede că există posibilitatea trăirii lor.

O săptămână de zile am trăit atunci sfâșierea asta lăuntrică tulburătoare: spuneam un cuvânt pe gură, îl rosteam…însă în mine se auzea acel cuvânt din ce în ce mai încet, ca și când ar cădea piatra în fântână…eu trăind cu încetinitorul, un glas, în mine…după ce spusesem lucrurile cu multe clipe înainte…

Nu am spus însă nimănui despre ceea ce s-a petrecut atunci…

Nu mai mă suportam…

Însă toată această stare interioară s-a atenuat așa cum se atenuează durerea de măsea, după ce te nenorocește cu durerea o zi, două…

*

Astăzi am avut ideea să creez o hartă a viselor mele. Pentru că am început să cred că temele visurilor mele au un mod episodic de a se derula. Cred că aflu, pe zi ce trece…ceva anume…

Puse cap la cap…toate lucrurile încep să aibă sens…chiar dacă nu toate au sens…sau, peste nu știu cât timp, îmi dau seama că au un alt sens sau mai multe

Însă, acum, dacă aș putea să leg fiecare temă de…una centrală…poate am să înțeleg…spre ce mă îndrept…în toate visele mele.

Da, știu, că sunt multe lucruri drăcești în ceea ce visez…Însă pe mine mă interesează nu de ce visez ceea ce visez…ci lucrurile pe care le visez, legătura dintre ele.

Mă interesează: de ce trec de la un vis la altul, de la o temă la alta…și am sentimentul că mă îndrept spre ceva, spre un ceva pe care trebuie să-l aflu?


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Carl_Gustav_Jung.

Did you like this? Share it: