Zi: 4 noiembrie 2010

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 7-a

(389 d. Hr.)

Lui Nebridius, Augustin îi trimite salutare

Capitolul 1

Memoria funcţionează independent de imaginile care vin prin imaginaţie

1. Mă voi dispensa de prefaţa cutumiară şi voi începe subiectul de la care aştepţi, de ceva timp, un răspuns din partea mea. Voi scrie despre ceea ce cred.

Şi acest lucru îl fac din toată inima, fiindcă această cercetare mi-a luat ceva timp.

După părerea ta, nu poate exista o funcţionare a memoriei fără imagini sau înţelegerea unor obiecte prezente în imaginaţie, pe care le numim lucruri ale imaginaţiei/ ale fanteziei.

În ceea ce mă priveşte am o părere diferită [despre acest subiect]. În primul rând, noi trebuie să observăm că lucrurile pe care noi ni le reamintim sunt întotdeauna lucruri care vin din trecut, însă, în acelaşi timp, marea lor majoritate fac parte şi din prezent.

De aceea, se observă faptul, că funcţia memoriei reţine ceea ce aparţine trecutului, că ea îmbrăţişează lucrurile pe care le-am trăit cândva dar, în acelaşi timp, sunt lucruri care ne însoţesc mereu.

Astfel, când îmi aduc aminte de tatăl meu, el este un obiect al memoriei mele trecute, dar nu mai puţin şi prezente.

Şi când mă gândesc la Cartagina[1], aceasta există în mine, însă eu am fost acolo cândva.

În ambele cazuri, memoria a reţinut lucruri care ţin de timpul trecut. Pentru că eu îmi aduc aminte de acel om şi de acel oraş, nu pentru că îi văd acum, ci pentru că eu i-am văzut cândva.

2.  Şi, poate, că vrei să mă întrebi acest lucru: De ce îmi reamintesc aceste lucruri? Şi ai tot dreptul să faci asta, fiindcă poţi să observi că în ambele exemple pe care le-am dat, obiectele memoriei au revenit în memoria mea, nu în alt fel, decât prin înţelegerea acestor imagini, despre care tu afirmi că ele sunt necesare întotdeauna [pentru înţelegere].

Căci eu îmi propun să dovedesc în acest fel, că memoria ne poate vorbi despre lucrurile pe care le-a îmbrăţişat şi prin care nu sunt cu totul trecute [pentru noi][2].

Iar acum o să-ţi arăt pe ce mă bazez în această părere a mea. Există oameni care au o nejustificată împotrivire faţă de faimoasa teorie inventată de Socrates[3], potrivit căreia lucrurile pe care noi le-am învăţat nu se introduc în minţile noastre ca ceva nou, ci sunt rechemate din memorie printr-un proces al reamintirii.

Aversiunea lor se bazează pe afirmaţia, cum că memoriei nu îi aparţin numai acele lucrurile care au trecut, după cum spunea şi Platon, ci şi acele lucruri pe care noi le-am învăţat printr-o învăţare permanentă, fapt pentru care nu pot fi  inventariate lucrurile pe care le-am trăit deja.

Eroarea în care aceştia cad, vine din aceea că, ei nu consideră că există numai actul mintal al înţelegerii, prin care noi înţelegem acele lucruri care ţin de trecut.

Căci, din acest motiv, noi avem în cursul activităţii noastre mintale, lucruri pe care le-am lăsat în urmă, însă pe care începem în multe feluri să le folosim şi obţinem alte lucruri.

Pentru că noi ne întoarcem spre ele printr-un efort de amintire, adică prin memorie. De aceea, dacă trecem peste aceste exemple, ne putem fixa gândurile noastre în veşnicie, la ceva ce este pentru totdeauna netrecător şi, pe de altă parte, în acest context, nu utilizăm vreo imagine obţinută prin imaginaţie, ca mijloc prin care introducem ceva în minte.

Iar dacă nu poate intra în minte altceva, decât ceea ce noi ne amintim, observăm că în ceea ce priveşte lucrurile ultime[4], ele pot fi gândite de memorie fără ajutorul vreunei imagini a unui lucru, pe care ni l-am reamintit şi pe care îl avem prin imaginaţie.

Capitolul al 2-lea

Mintea este lipsită de imaginile pe care le poate prezenta imaginaţia, atâta timp cât nu este informată prin simţuri de lucrurile luate în discuţie

3. În al doilea rând, opinia ta poate fi posibilă, în cazul unei minţi, pentru care imaginile înseşi ale lucrurilor materiale ar fi independente de folosirea simţurilor trupeşti.

Însă acest lucru este respins prin următoarea argumentaţie: dacă mintea este capabilă, mai înainte de a folosi trupul ca instrument de înţelegere a obiectelor materiale, să formeze imaginile înseşi şi dacă nu cumva numai un om nebun se poate îndoi, de faptul că mintea percepe mult mai trainic şi corect impresiile, înainte ca să apară iluziile, pe care le produc simţurile.

Din acestea urmează faptul, că noi trebuie să atribuim cea mai mare valoare impresiilor acelor oameni care dorm decât a acelora care sunt treji şi să susţinem [impresiile] oamenilor nebuni decât pe ale acelora care sunt străini de dezordinea mintală.

Pentru că aceştia sunt, în această situaţie a minţii lor, impresionaţi de acelaşi fel de imagini, de care au fost captivaţi mai înainte de a se îndoi de faptul, că primesc cea mai mare amăgire prin intermediul simţurilor.

Şi astfel, fie soarele văzut e mai real decât soarele pe care îl văd în mintea lor şi în orele de nesomn, fie iluzia minţii lor e mai reală decât realitatea soarelui.

Însă concluziile acestea, dragul meu Nebridius, în mod evident, sunt cu totul absurde. Căci se demonstrează că imaginea [soarelui], despre care ei vorbesc, nu este altceva decât de o infuzie venită prin simţuri, şi că ea există în conexiune cu imagini care nu există sau, după cum tu spuneai, sunt numai sugestii şi reprezentări ale propriei minţi, şi că ceea ce se poate introduce acum în minte sau, ca să vorbim mai pe înţeles, impresiile acelor iluzii, care au intrat prin simţuri, nu au niciun obiect.

Dificultatea însă, pe care simt că o ridică această problemă e aceea: cum vin din trecut lucruri pe care noi le concepem în minte, feţe şi forme ale lucrurilor pe care nu le-am văzut niciodată, dar pe care mintea noastră dovedeşte că le poate vizualiza?

Pentru aceasta voi mări această scrisoare, o voi face mai mare decât de obicei. Şi cred că vei aproba faptul acesta.

Pentru că eu cred că marea împlinire pe care o am când îţi scriu, va fi întâmpinată mai bine ca de obicei.

4. Eu deduc faptul, că toate acele imagini pe care mulţi le numesc imaginaţii / fantezii, pot fi împărţite într-un mod corect şi potrivit în trei clase, după modurile cum ele se produc: prin simţuri, prin imaginaţie, prin raţiune.

Exemple potrivit primei clase sunt acelea când mintea îmi prezintă imaginea feţei tale, Cartagina sau pe prietenul nostru adormit, pe Verecundus sau vreun obiect de astăzi sau din trecut, pe care eu l-am văzut şi l-am perceput.

În a doua clasă se încadrează toate lucrurile pe care noi ni le imaginăm ca existând, care au fost sau sunt, şi pe care le putem încadra într-un discurs, lucruri pe care le presupunem ca existând şi prin care nu se prejudiciază cu nimic adevărul.

Sau lucruri pe care ni le reprezentăm în minte când citim lucruri ale istoriei sau când auzim ceva sau compunem ceva sau când refuzăm să credem poveşti inventate.

Căci, după cum îmi pot imagina eu, după cum îmi pot reprezenta, eu pot să mi-l imaginez pe Eneas[5] sau pe Medea[6] cu ceata ei de dragoni înaripaţi sau pe Chremes[7] sau Parmeno[8].

Tot în această a doua clasă se integrează şi lucrurile care au fost crezute ca adevărate, dar pe care oameni înţelepţi le-au folosit drept învelişuri ale unor adevăruri, fapt pentru care s-au folosit de fabulaţii[9] sau toate acele feluri de superstiţii create de oameni nebuni.

Căci avem din acest tip, [al lucrurilor imaginate], pe Flegeton al supliciilor[10] şi cele cinci peşteri ale ţării întunericului, polul nord care susţine cerurile şi mii de alte invenţii ale poeţilor şi ereticilor.

De aceea, spunem într-o discuţie anume: „cred că există trei lumi, că una dintre ele este cea în care noi locuim şi că cele trei sunt una deasupra celeilalte”; sau: „ cred că pământul pe care locuim are patru laturi”; sau: putem să ne imaginăm toate lucrurile existente iar imaginile sunt după felul şi modul în care noi le-am gândit.

În a treia clasă de imagini, avem îndeosebi numere şi măsuri. Şi acestea vorbesc despre părţi ale lucrurilor, de lucruri care pot fi descoperite în întreaga lume, şi imaginile constante, care pot fi astfel descoperite, formează în mintea noastră un fel de a gândi despre ele.

Şi astfel, în ştiinţe, în figurile geometrice şi în partiturile muzicale sunt o varietate infinită de cifre.

Şi, deşi există toate acestea şi eu le cred, ele fiind cu adevărat obiecte ale înţelegerii, cu toate acestea nu au fost niciodată cauza unei lucrări amăgitoare a imaginaţiei, adică nu s-au format dintr-o înţelegere greşită, lucru pe care nici raţiunea nu îl detectează fără o mare greutate.

De aceea nu e uşor să păstrezi cunoaşterea raţiunii liberă de ceea ce e rău, nici în calculele noastre logice, nici în concluziile referitoare la ele, adică a calculelor şi a judecăţilor care facilitează procesul înţelegerii.

5. În legătură cu această întreagă pădure de imagini [forest of images], eu cred că tu nu gândeşti că această primă clasă aparţine minţii, de mai înainte de momentul când ele şi-au găsit intrarea/accesul în noi prin simţuri.

Pentru acest lucru noi nu avem nevoie să aducem mai multe argumente.

Există însă şi o a doua clasă pusă în discuţie, la care se poate răspunde în mod rezonabil, că nu e sigur că mintea este mai puţin capabilă de iluzii, când nu are un subiect înşelător care să influențeze simţurile, decât atunci când avem de-a face cu lucruri sensibile şi că cineva poate să se îndoiască că aceste imagini sunt mai mult decât nereale, decât cele pe care ni le procură simţurile.

Căci lucrurile pe care noi le presupunem sau le credem sau pe care ni le imaginăm noi înşine sunt în totalitate nereale.

Iar lucrurile pe care noi le percepem prin vedere şi prin alte simţuri, sunt după cum le vedem, adică mult mai aproape de adevăr decât cele produse de către imaginaţie.

Avem şi o a treia clasă, în care intră orice extindere a trupului meu în spaţiu, pe care i-o mi-o imaginez în mintea mea.

De aceea, mi se pare că, dacă un proces al gândirii produce această imagine printr-o gândire specială, aceasta nu poate fi o eroare, indiferent dacă eu dovedesc că acum mă înşel, pentru că aceleaşi puteri ale minţii le folosesc ca să constat că această imagine e falsă.

Astfel, este cu totul imposibil pentru mine [să zicem, că accept ideea ta, în care eu trebuie să cred], ca să cred că sufletul, fără să fie ajutat de simţurile trupeşti şi fără asalturile grosolane[11], prin aceste instrumente ale greşelii[12], prin care murim şi ne pierdem, stă sub stăpânirea acestor umilitoare iluzii.

Capitolul al 3-lea

Răspundem la întrebare

6. „De când căpătăm capacitatea de a concepe, în mintea noastră, lucrurile pe care nu le-am văzut niciodată?”.

Care cred eu adică, că poate fi cauza acestui lucru, adică a facultăţii de a scădea şi de a adăuga, care este înnăscută fiinţei noastre şi care nu poate fi eliminată nicidecum [adică facultatea care se poate observa, în special, în legătură cu numerele]?

Prin exersarea acestei facultăţi, dacă imaginea este o cioară, spre exemplu, aceasta este foarte obişnuită ochilor.

Pusă înaintea ochilor minţii, adică fiind adusă acolo, noi putem să aducem mai multe lucruri, să adăugăm şi altele, adică foarte multe imagini, pe care ochii nu le-au văzut niciodată.

Prin această facultate, odată cu trecerea timpului, când mintea omului se obişnuieşte în mod zilnic cu astfel de lucruri, formele acestei puteri a minţii ajung să nu mai aibă legătură cu gândurile lor.

De aceea, mintea poate lua, să zicem, acele lucruri dintre obiectele[13] pe care simţurile le-au înţeles şi, prin adăugarea altor lucruri, să capete puterea de a-şi imagina ceva, ca un întreg, fără să fi observat aşa ceva prin simţuri.

Dar părţile care au fost astfel observate sunt de la diverse şi diferite lucruri.

Spre exemplu, când noi am fost copii, născuţi şi crescuţi într-un spaţiu familiar, nu  am fi putut avea ideea de mare, dacă am fi privit apa dintr-o ceşcuţă.

Iar mirosul fragilor sau al vişinelor nu poate să intre nicidecum în ideile noastre mai înainte de a fi gustat aceste fructe în Italia.

De aceea, dacă cineva, cunoscut de către toţi că s-a născut orb, e întrebat despre lumină şi culori, el nu ştie ce să răspundă.

Pentru că cele pe care nu le-am perceput, adică culorile obiectelor prin simţuri, despre ele nu suntem capabili să avem o imagine în mintea noastră.

7. Şi de aceea nu ni se pare straniu, că gândurile minţii noastre sunt amestecate cu toate aceste imagini pe care le au lucrurile din natură sau pe care noi ni le-am putut închipui.

Dar acestea nu implică faptul că mintea noastră le-a produs din sine mai înainte ca ele să intre în noi prin simţuri. Pentru că astfel noi am descoperit, că prin mânie, bucurie sau alte emoţii se produc schimbări în aspectul trupului nostru şi a feţei noastre.

Dar şi mai înainte ca gândirea noastră să conceapă prin această facultate, noi aveam puterea de a produce astfel de imagini [sau manifestări ale sentimentelor noastre].

Acestea decurg din experienţa emoţiilor, care sunt de extraordinar de multe feluri [şi le decelăm, în special, ca urmare a unei atente observaţii], care constau în repetarea  acţiunii şi a reacţiilor, în  adâncul sufletului nostru, de  multiple ori, fără intervenţia vreunei imagini intruzive în materia lucrurilor.

Astfel, când înţeleg ceva – percep ca şi tine, multe momente ale minţii, care se derulează cu totul independent de imaginile aflate în discuţie – iar toate aceste transformări ale minţii mă fac să ajung la o cunoaştere a trupurilor, lucru care e mai degrabă un proces format din lucruri sensibile, gândite fără ajutorul minţii mele.

Fiindcă eu nu cred că cineva e capabil să ajungă la asemenea concepte, fără ca, anterior, imaginile să intre prin trup şi prin simţuri.

De aceea, mult iubitul şi prea bunul meu prieten, datorită prieteniei care ne leagă şi a credinţei în aceeaşi lege dumnezeiască, vreau să te previn, ca niciodată să nu legi prietenia noastră de acele umbre ale tărâmurilor întunericului, şi astfel să te rupi cu ceva de la prietenia cu care ne-am legat dintru început.

Tăria de a mânui simţurile trupeşti[14] este una dintre cele mai sfinte datorii pe care trebuie să o practicăm.

Însă o abandonăm cu totul dacă ne ocupăm de pofte şi de linguşiri ale înfumurării şi de alte răni care ne lovesc simţurile.

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cartagina.

[2] Memoria ne vorbeşte despre lucruri implantate, fixate în fiinţa noastră. Dacă ele au rămas în noi, atunci nu le-am pierdut cu totul şi nu sunt cu totul trecut ci şi prezent.

Dumnezeiescul Augustin vrea să-i dovedească lui Nebridius, că memoria nu are nevoie de imaginaţie ca să funcţioneze, ci că gândirea readuce din memorie imagini fixate în mintea noastră.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Socrates.

[4] Lucrurile veşniciei.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Aeneas.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Medea.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Heauton_Timorumenos.

[8] Personaj în piesa de teatru Terence.

[9] Miturile.

[10] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Phlegethon.

[11] Ale demonilor.

[12] Simţuri.

[13] Unele trăsături, nuanţe ale lucrurilor, părţi din lucruri, oameni, imaginile văzute.

[14] De a le potoli şi conduce prin mijloace ascetice: post, înfrânare, rugăciune, cultivarea virtuţilor de tot felul.

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 6-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Scrisorile tale îmi fac o mare plăcere şi pe ele le păstrez, cu mare grijă, în faţa ochilor mei. Căci ele nu sunt mari ca lungime dar sunt mari subiectele care se discută întru ele şi au marea abilitate de a prezenta adevărul subiectelor ce se vor demonstrate[1].

Ele aduc în urechile mele glasul lui Hristos şi învăţăturile lui Platon[2] şi Plotin[3]. De aceea îmi place întotdeauna să le ascult pentru stilul lor grăitor[4].

Sunt uşor de citit datorită conciziei lor şi, deopotrivă, sunt benefice pentru înţelegere datorită înţelepciunii pe care o conţin.

De aceea, nevoieşte-te să mă înveţi, potrivit judecăţii tale, ceea ce poruncile ne învaţă ca sfânt şi bun.

Şi printr-o astfel de scrisoare, dă-mi de ştire când eşti pregătit pentru o discuţie asupra unei probleme subtile, legată de memorie, adică: despre imaginile imaginaţiei.

Căci, în opinia mea, dacă pot exista imagini independente de memorie, totuşi nu poate exista o exersare a memoriei independentă de imagini.

Şi mă poţi întreba: Ce se petrece în momentul, când memoria caută să le readucă în înţelegere sau în gândirea noastră?

Răspunsul la o astfel de întrebare este acela, că aceste acte pot fi readuse din memorie şi predate raţiunii, pentru că acest act presupune o înţelegere sau un gând.

Iar noi dăm naştere la ceva condiţionat de spaţiu şi timp, adică la ceva care se poate reproduce în imaginaţie.

Căci fie unim sensul cuvintelor cu exerciţiul înţelegerii şi cu gândurile, iar cuvintele, fiind condiţionate de timp, cad în sfera simţurilor sau în facultatea imaginaţiei, fie nu unim cuvintele cu un act mintal, dar intelectul nostru, ca unul care a trăit tot felul de evenimente, are puterea să gândească ceva, care se petrece numai în minte, cu ajutorul facultăţii imaginaţiei, fiind folosită astfel memoria.

Aceste lucruri, de obicei, sunt însă gândite fără prea multă atenţie sau într-un mod confuz.

De aceea, dacă le judeci şi respingi ceea ce este fals, mă poţi înştiinţa, printr-o scrisoare, despre ceea ce este adevărat din acest subiect.

2. Cercetează însă şi o altă problemă: De ce – vreau să ştiu, în definitiv – noi afirmăm că imaginaţia derivă toate imaginile din sine şi nu spunem, mai degrabă, că imaginile provin din simţuri?

Căci e posibil ca puterea raţională a sufletului să fie îndatorată simţurilor, nu prin obiectele asupra cărora mintea se exersează, ci prin străduinţa de a se forţa să vadă acele obiecte.

Şi astfel, puterea de imaginare este îndatorată simţurilor, nu prin imaginile care sunt obiectele asupra cărora s-a gândit, ci prin străduinţa de a contempla acele imagini.

Şi poate, că în acest fel, noi putem să explicăm de ce imaginaţia percepe acele obiecte pe care simţurile nu le percep, întrucât toate imaginile sunt din sine şi vin din sine.

Aştept un răspuns de la tine, ca să văd ce gândeşti despre aceste probleme ridicate.

---

[1] Scrisori concise, care prezintă adevărul.

Scrisorile pe o temă teologică trebuie să aibă concizie, nu neapărat să fie scurte. Prefer scrisorile lungi şi concise pe teme teologice dar nu le primesc de la nimeni.

Am pierdut simţul corespondenţei teologice, a corespondenţei de mare sensibilitate şi adâncime duhovnicească dintre prieteni. Marii Teologi ai Bisericii au corespondat frumos, în stil mare şi smerit.

Mi-e dor de astfel de prietenii şi de asemenea adevăruri de conştiinţă. Însă când teologii nu mai vorbesc e semn că conştiinţa duhovnicească a acestora e redusă, că nu mai privesc Biserica ca pe marea comunitate ci o privesc la o sferă redusă.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Plotinus.

[4] Elocvent, direct.