Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 5 noiembrie 2010 (Page 1 of 2)

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [12]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

3 ianuarie 1997. Prima zi a anului a fost un poem pentru L.

*

M-am visat, pentru prima dată, într-un loc necunoscut. Eram căsătorit și locuiam într-un bloc înalt.

Am călătorit cu un autobuz și aici am întâlnit-o pe mătușa mea Mariana.

*

Între două persoane spirituale inconvenientele nu sunt retractabile.

*

De ce oamenii religioși sunt mai orgolioși decât cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu? Poate că au înțeles, în mod prost, că El le aparține numai lor.

*

În starea sufletească de acum nu mă pot bucura de un an nou. Mă bucur numai de posibilitatea de a mai exista încă un an…

*

Îmi pun tot mai mult problema situației interioare a oamenilor răi. Întrebările mele sunt: Cum se simt? Cum rezistă? Ce trebuie să fac pentru ei?…

Asta înseamnă că am devenit tot mai puțin indiferent. Și aceasta, pentru că trebuie să îi iubesc pe același plan al vieții cu mine și cu prietenii mei.

*

Oamenii știu mai mult decât ar putea spune vreodată.

*

Numai oamenii învinși pot spune ce au pierdut.

*

Învingătorii sunt oamenii cuminți.

*

4 ianuarie 1997. În timp ce copiam un manuscris, am început să aud o muzică difuză, apoi din ce în ce mai  concretă în mine însumi. Am ajuns la o lumină divină și la o orchestră întreagă, care cânta o simfonie nemaiauzită.

Nu trăiam decât muzică. Nu auzeam decât alămuri, instrumente de percuție și…viorile…Viorile erau înalte, lungi, abisale.

Tot corpul meu era concentrat la maximum. Îmi țineam ochii închiși și contemplam muzica divină pe care o auzeam în mine.

La un moment dat am deschis ochii ca să văd, dacă atunci când deschid ochii simfonia ia sfârșit.

Simfonia însă nu a luat sfârșit.

Nu știu cât am trăit această stare, foarte concentrată, dar am trăit sentimentul că am ascultat simfonia de la cap la coadă, pentru că a fost un început…și un sfârșit al ei…

Finalul a fost dureros, măreț, dar liniștitor.

Când muzica a luat sfârșit nu am mai văzut în mintea mea decât cuvinte de mulțumire rostite către Dumnezeu.

El mi-a arătat, încă odată, o măreție fără seamăn.

*

În ultimele zile am sughițat foarte mult. Nu…nu cred în superstiții!

*

6 ianuarie 1997. Am visat un scorpion închis într-o cușcă de sticlă, deși, în realitate, nu am văzut niciunul. Părea să fie bolnav.

Cineva îl îngrijea dându-i să mănânce furnici. Furnicile intrau la ei printr-un urdiniș. Erau șiruri de furnici care se îndreptau spre el…

Furnicile însă se urcau pe scorpion iar el se ridica și se scutura de ele. Era nervos la culme. Nu suporta nici cel mai mic zgomot…

*

Aseară am fost potopit de influența demonilor. M-au făcut să simt că mintea mea este izolată de conținutul lucrurilor. Din acest motiv mintea îmi era blocată. Simțeam că nu mai pot raționa, că nu mai pot gândi de niciun fel

*

Bunica mea Floarea Picioruș mi-a povestit visul ei, pe care l-a avut astăzi: 5 ianuarie 1997.

„Mergeam pe un drum spre răsărit. Eu eram la jumătatea drumului iar tu (vorbea despre mine) erai aproape de sfârșitul drumului.

Pe marginea drumului copacii erau rari. Iarba exista din plin: era verde și plină de viață.

Lângă mine a apărut o fetiță îmbrăcată în alb, cu mânecile largi. Alerga, cu brațele larg desfăcute, și dorea apă. Nu i-am dat apă! Nu dorea să bea de la mine…ci de la tine.

Lângă tine au apărut două fetițe identice, cu cămăși albe și fote negre. Și ele doreau să ia apă de la tine. Eram amândoi pe partea dreaptă a drumului. Fetițele aveau părul castaniu…Nu le-am văzut picioarele. Însă parcă zburau”.

*

După ce mi-a relatat acest vis al ei de astăzi, mi-a vorbit despre un alt vis, din tinerețea ei.

„Pe un deal m-a fulgerat cerul. Am rămas în poziția asta și am cerut ajutor prietenului meu, cu care doream eu să mă căsătoresc pe atunci. El nu m-a ajutat. A spus că nu trebuie să fiu aici”.

*

7 ianuarie 1997. Visul de azi. Împreună cu Mariana și cu Anca am ajuns lângă estuarul unei mări. Ele au sărit în apă imediat. Le plăcea să se bălăcească în apă. Apa însă era murdară.

M-am dezbrăcat și eu, silit de insistențele lor, și am sărit în apă. Am traversat apa cu repeziciune și am ajuns la capul celălalt al estuarului.

După mine a sosit și Anca. Mariana a rămas undeva, în estuar, pe la mijlocul apei.

În fața mea se deschide marea și un cer violet. Știam cât de adâncă e apa numai privind-o. Mergeam pe țărmul acelei mări.

Anca înota în apa de la malul mării dar aceea era plină de nămol. În estuar, apa fusese mică…dar, la mal…și eu am dat de nămol la fund. L-am simțit cu picioarele…

Marea avea o culoare neagră, cu o tentă verde, ceea ce făcea ca apa să pară plină de reflecția soarelui în prag de apus.

Am intrat în mare cu gândul ca să o străbat. Însă valurile mi-au oprit înotul și m-au readus pe țărm. M-am regăsit lângă Anca pe malul mării.

*

M-am trezit din visul ăsta tulburat și obosit și am simțit nevoia ca să adorm din nou. După un sfert de oră sau mai puțin…am adormit din nou și am visat:

Eram într-o clădire imensă și mergeam pe un culoar. Pe partea stângă erau uși închise iar pe partea dreaptă ferestre închise.

Culoarul se termina cu o ușă care dădea în afara acestei clădiri imense. Am alergat spre această ușă, care dădea în afara clădirii imense.

Am alergat spre ușă! Când m-am apropiat de ea…ușa s-a deschis singură. Am ieșit în zbor din clădire…și nu mergând!

Mâinile mele deveniseră aripi. Universul din fața mea, cel în care eu zburam, era înnorat, plin de violet și negru.

Din partea dreaptă a apărut un copil îmbrăcat în alb, care mi-a surâs. Mi-am dat seama că e un Înger. Copilul a traversat, în zbor, prin fața mea, eu fiind tot în zbor. Avea părul blond și cârlionțat. Asta mi-a atras privirea.

În nord era întuneric. Eram atent ca să văd ceea ce se întâmplă.  Deodată, din spate, aud fâlfâitul aripilor unei păsări… Îi aud guruitul…și îmi dau seama că e un porumbel. Un porumbel alb, care a venit în zbor (simbol al Duhului Sfânt?) și a trecut prin mine, din spate spre față. M-a stăpuns…A zburat prin mine!…

Cu această imagine m-am trezit…și când m-am trezit am pus instinctiv mâna în locul unde, în vis, porumbelul trecuse prin mine. Și mi-am dat seama că acel loc mă durea într-un mod foarte plăcut.

De ce am pus imediat mâna în locul pe unde a trecut porumbelul? Pentru că înainte ca să mă trezesc, porumbelul a trecut prin mine și…mi-a atins inima. Ieșind din mine s-a pierdut în lumina care venea din răsărit.

M-am trezit și m-am simțit liber, senin, fericit…pentru că acest al doilea vis, prin finalul său, mă umpluse de har.

Și îmi aduc aminte, că nu mai știu când, am scris versul: „păsări trec prin mine spre alt tărâm”…

*

Porumbelul a trecut prin inima mea și a ieșit prin omoplatul mâinii drepte, cu zece centimetri mai jos de baza gâtului.

Universul devenise sferic iar eu eram de trei ori privitor al acestui univers. Vedeam, în 3 ipostaze, ceea ce se petrecea cu mine în vis.

*

9 ianuarie 1997. Visul. Împreună cu Valentin am intrat într-o curte și apoi într-o casă imensă. Nu aveam invitație. Ne era frică să nu ne prindă gardienii care apărau acest imobil.

Într-un apartament m-am revăzut cu o femeie. Aici l-am găsit și pe un poet, care ne-a recitat din versurile sale. Pe de o parte, poetul era în carne și oase și ne vorbea…dar îl vedeam, pe de altă parte, și pe un monitor de lângă noi.

În această casă căutam ceva…fără ca să știm ce. Tot căutând…m-am trezit…

*

10 ianuarie 1997. Visul. Eram într-o curte imensă. Cineva a vrut ca să mă împuște dintr-o mașină.

Deodată mă văd împresurat de oameni în negru. Ca să scap de ei a trebuit să escaladez un gard imens, pentru ca apoi să merg pe acoperișul unei case…

Ajung în fața unui spital. Apare Luciana, însoțită de Ion. Merg cu Luciana în camera unde era repartizată. Aici mai erau alte trei femei care vorbeau.

Lumina camerei era slabă iar mirosul straniu. Ea s-a așezat pe scaun. Am întrebat-o ce are. Mi-a surâs și și-a ridicat mâneca de la mâna dreaptă. Avea trei leziuni care supurau.

A început să râdă. Mi-a spus că e ceva minor

Fața însă îi era palidă iar ochii misterioși. Față de ea aveam un sentiment de compasiune amestecat cu unul de dragoste conjugală, deși eram conștient că nu îmi e soție.

Am ajuns în camera mea de lucru împreună cu doi domni. Aceștia s-au întins pe patul meu. Unul dintre ei era magician. Despre celălalt nu știam nimic.

Apariția lor m-a făcut să fiu curios. Privindu-i însă mai atent, deși ei nu mi-au spus nimic, mi-am dat seama că sunt doi vrăjitori, care fac vrăji împreună cu demonii.

Magicianul avea ochi negri. Lângă oglinda mare din camera mea aveam un tablou nou în care nu am recunoscut pe nimeni.

I-am arătat tabloul. L-am rugat să scoată din acel tablou ființele ipostaziate acolo….și să le facă să fie reale.

Deși știam cu cine fac ei vrăjile…totuși i-am cerut să le facă…

A început un vânt puternic…Un uragan…Se auzeau sunete sinistre din Iad…Eram deplin conștient de faptul că eu îi cerusem să facă o minune satanică.

Mi s-a schimbat culoarea camerei: mai închisă.  Vedeam ca prin ceață…Magicianul a început să își schimbe înfățișarea. Cei din tablou…s-au scurs în camera mea, devenită ca o toamnă cețoasă și rece…și au devenit oameni reali.

Magicianul ajunge ca un schelet…Până la urmă doar un craniu…dar care producea toate aceste apariții și schimbări miraculoase.

La un moment dat vântul acela a vrut să mă spulbere…și mă vedeam ținându-mă de sobă…ca să nu mă ia acel curent devastator din camera mea, devenită un întreg univers în derută, în disoluție…și să mă ducă în abisul Iadului.

Mă țineam de sobă…și, în același timp, mă miram cum pot să fac asta, pentru că mă țineam foarte lejer de sobă, doar cu o mână…ca și când m-aș fi încălzit la ea…și nu ca și când aș fi luat-o în brațe…

Magicianul, devenit craniu și care, mai apoi, s-a rematerializat a întins o mână spre mine… Mi-a atins mâna stângă. Am tresărit! Mă simțeam însă apărat dinăuntru împotriva tuturor vrăjilor lui.

Rațiunea nu îmi era blocată. Eram conștient de mine însumi, că mă luptam, de fapt, cu demonii…și că dezlipirea mea de sobă ar fi însemnat…ducerea mea în Iad. Însă, cu toate acestea, nu eram panicat…însă nu doream să mă despart de sobă.

După ce a trecut totul…întreaga mea cameră s-a restaurat la forma inițială…și, ca și când mi-ar mai fi trebuit probe, că tot ceea ce se petrecuse în cameră era lucru drăcesc de la cap la coadă, l-am întrebat pe magician dacă crede în posesia satanică.

Și el, în mod surprinzător, mi-a spus, că nu crede. „Ai citit Biblia?”, m-a întrebat el. „Da…”, i-am răspuns eu stingherit, „O am aici!…”.

Am căutat Sfânta Scriptură printre cărțile mele și, în loc de una, am găsit patru exemplare. L-am luat pe al patrulea și l-am deschis.

Când însă am ridicat ochii din carte…musafirii mei dispăruseră.

Visul însă nu s-a oprit aici, ci a continuat…Îmi readuc aminte doar o mașină, care face o cotitură…și o doamnă care așteaptă…

Mă văd apoi pe un plan înalt și văd, de la acea înălțime, în fața mea, o mulțime de case. Într-o curte văd niște porumbei albi. Aveau niște cuști speciale…

*

15 ianuarie 1997. Visul. Bunica mea era într-un pat alb. Capul îi era acoperit cu un batic alb. Am socotit că e pe punctul de a muri și am început să plâng.

Într-o altă cameră era doar capul ei, care îmi vorbea.

În afară de mine însă toți ceilalți se distrau.

Stam înconvoiat, cu fața la pământ și plângeam. Afară era viscol. Erau curioși însă copacii: aveau frunze verzi dar și uscate.

Îi strigam numele bunicii mele și îmi spuneam: „Cum a fost cu putință să moară?!”.

Cu pumnul drept amenințam aerul care mă înconjura. Înainte să moară însă…a apucat să îmi spună cuvintele de rămas bun.

Am întrebat-o atunci, dacă îi e frică de moarte. Mi-a răspuns afirmativ. I-am spus să nădăjduiască în Hristos Dumnezeu, Care o va ajuta. I-am promis că mă voi ruga pentru ea mereu.

Și atunci mi-am zis: „Dacă va ajunge în Iad, am să mă rog lui Hristos ca să o scoată de acolo, pentru bunătatea pe care ea mi-a arătat-o de când m-am născut!”.

Zilele fără ea erau plânse. Aveam un sentiment ciudat de amputare al ființei mele. Nu mai aveam pe cine să iubesc…și îmbrățișam în gol…Îmbrățișam aerul pentru ca să o îmbrățișez pe ea…și nu îmbrățișam pe nimeni.

Însă, la un moment dat, am văzut-o printr-un gard. Era într-o curte imensă. Era ea: cea de dinainte de moarte.

Mi-a spus: „Credeai că am murit? Am văzutai plâns pentru mine…”.

A început și ea să plângă…Plânsul ei era dureros, cu spasmuri înăbușitoare…

Am început să plâng și eu. Eram bucuros să o văd…dat am mers mai departe. Nu m-am oprit ca să o îmbrățișez…pentru că acum eram bucuros, că știam că trăiește în lumea lui Dumnezeu.

*

Un alt vis. Așteptam să intru la examenul de admitere la facultate. Am întâlnit un bărbat nebărbierit, dimpreună cu prietena lui.

Stam într-o curte cu paturi albe. Fiecare pat avea lenjeria curată.

Acest bărbat mi-a dat o adresă. Prietena lui mi-a zâmbit. Mergând pe stradă am găsit un ziar și o stemă ruptă. Îmi era frică, pentru că m-am aplecat și am luat aceste lucruri pe care le-am găsit.

Ne-a urmărit un polițist. Ne-a cerut să ne legitimăm. Însă prietenul meu l-a ucis pe polițist… Când a murit polițistul, atunci mi-am dat seama că era din plastic. I-am luat îmbrăcămintea polițistului din plastic.

I-am aruncat pistolul într-un bazin cu apă. După toate aceste „fărădelegi” am intrat într-o Biserică până la ușa naosului. Aici am întâmpinat o barieră. Biserica era în lucrări de renovare.

Când am vrut să ieșim din Biserică, pronaosul s-a transformat într-o imensă groapă neagră, din care țâșneau, răsăreau coloane de piatră.

Biserica s-a transformat într-un imens craniu în cele din urmă…

*

16 ianuarie 1997. Am visat o eclipsă totală de lună. Pe cer existau, totuși, stele…

*

17 ianuarie 1997. Am visat o posedată de diavol. Avea ochi mari și înrăiți. Bunica mea era speriată de ea. Demonizata a început să alerge după o mulțime de oameni, care aștepta ceva…

Eu și bunica mea am luat-o însă pe un alt drum. Drumul ocolea…El trecea printr-o pădure. Știam unde trebuie să ajungem.

Acasă mă așteptau câteva persoane pe care nu le cunoșteam. Cu foarte multă greutate am recunoscut două persoane, de sex feminin, din cele care veniseră la noi. N-am recunoscut niciun bărbat.

Am ieșit afară din casă. O femeie spăla. Era îmbrăcată în negru. Părea să fie în doliu…Însă îmbrăcămintea ei contrasta cu noțiunea de doliu. Avea colanți strâns lipiți pe trup. Îi ieșea fundul în relief.

Pe o stradă am găsit un bărbat și am mers împreună cu el. M-am trezit îmbrăcat în cerșetor. Am cerut unei cunoscute ceva de lucru. Aceasta mi-a întors spatele și m-a batjocorit.

Atunci am lepădat hainele de cerșetor și m-am îmbrăcat într-un costum negru. Într-o piață imensă am dat de o catedrală cu o înălțime înspăimântătoare. Am trecut de catedrală și am luat-o pe o stradă adiacentă. Strada era fără sfârșit…

*

Adaos. 12 ianuarie 1997. Un alt vis. Eram într-un bloc cu 10 etaje. Am urcat până la etajul al 10-lea (ca într-un alt vis) și de acolo am coborât la etajul al 2-lea.

Aici am întâlnit-o pe Bianca, pe care nu am mai văzut-o de când era o copilă. Își împlinise visul de a fi balerină.

*

18 ianuarie 1997. Aseară, stând pe scaunul meu, pe care îl ocup mereu când merg la Dora, am simțit, în spate, o mână care m-a atins.

După modul în care m-a atins nu părea să fie nici de bărbat și nici de femeie. Era vorba de o mână stafidită și păroasă

Am știut toate acestea privind în spiritul meu… Adică era vorba de un demon…

*

2 februarie 1997. Timp de 4 ore și 35 de minute, ieri seară, am lucrat la o nouă capodoperă a mea.

Am scris totul ca într-un delir. Nu am tăiat niciun cuvânt! Azi am făcut doar mici adaosuri la text.

Ceea ce am făcut acum se poate face doar o dată la un secol sau două. Însă nu i-am găsit încă titlu piesei mele dramatice. Marele meu privilegiu

*

Am început să îmi formez semnătura. Începe cu omega și se sfârșește cu alfa, pentru că e de la sfârșit spre început. Și între omega și alfa e Crucea Domnului. Aceasta e semnătura mea!

*

Mă întorc, tot mai mult, spre oameni. Mă umplu de iubirea lor. De iubirea de a-i cunoaște, de a-i înțelege tot mai mult…

*

E o mare luptă ca să te lupți împotriva a ceea ce ești.

*

7 februarie 1997. I-am găsit nume capodoperei mele dramatice: Ezeu. I-am vorbit despre ea Fericitului Ilie. Când vorbeam noi…s-a ars becul…

*

8 februarie 1997. „Trăiesc la marginea universului”.

*

Mintea îmi este invadată de tot felul de imagini, atât bune cât și rele. Fantazez continuu. E ca și cum totul se varsă în mine, ca la Jung.

*

15 februarie 1997. Am patru proiecte de roman în inimă. Să mă ajute Maica Domnului ca să le pot face. Astăzi, chipul ei din icoană, mi s-a părut cel mai frumos și parcă mi-a zâmbit.

*

După ce l-a citit pe Hafiz[1] cel vechi, Valentin mi-a spus: „Ești un Hafiz mai mare, al nostru!”.

*

Dora mă ajută foarte mult prin dragostea ei. Doamne, ce m-aș face fără prieteni?!

*

Sunt fericit că exist. Sau că exist având inima plină de bucurie. O spun, acum, cu mâna pe inimă.

*

22 februarie 1997. Am visat o lucrare poetică întinsă, care mirosea foarte bine a capodoperă. În ea erau trei versuri numai pentru mine, ca și cum nu fuseseră scrise decât pentru ca să le citesc eu.

Primele două erau compacte, scrise unul în altul, pe când al treilea era distinct…și era cel mai important pentru mine.

Când m-am trezit, m-am trezit neliniștit…pentru că nu Îl mai simțeam pe Hristos Dumnezeu în mine…și pierdusem rugăciunea…

*

23 februarie 1997. Mi se întâmplă întotdeauna lucrurile cu totul altfel după cum eu mi le doresc. Toate par să curgă anapoda în viața mea, însă asta doar la prima vedere…

Când privesc lucrurile mai atent, din lăuntru și retrospectiv, văd ce sens, ce providență dumnezeiască e în fiecare lucru pe care îl trăiesc.

*

Cei care ar trebui să mă înțeleagă mă ignoră. Trec neobservat și acest lucru mă sufocă. Uneori îmi vine să țip pe străzi adevărurile pe care le simt…

Însă înțeleg, o, cât de mult!, că nu eu sunt de vină, ci cei care nu au nici ochi, nici urechi, nici mâini…cu care să mă înțeleagă.

*

Prea puțini oameni se privesc continuu în oglinda conștiinței lor. Prea puțini merg după conștiința lor. În rest: melancolici sau pierduți în vise.

*

Mi-am sărbătorit Glossa pe care am scris-o. Îi mulțumesc Maicii Domnului, pentru că ea m-a ajutat ca să o încep și să o termin.

E un poem divin, dar dureros

*

Sunt considerat, uneori, naiv de către oameni proști…pentru că trăiesc după conștiința mea.

*

Uneori râd în locul plânsului. Pentru ceilalți este mai plăcut acest mod al suferinței…Așa se întâmplă când orbii sunt buricul pământului.

*

Îmi leg toate speranțele de iubire: de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea oamenilor. Pentru că cred că a suferi din iubire înseamnă să plâng ca un om fericit, cu suferința adâncă între coaste.

*

A simți viața, iubirea și binele înseamnă a trăi în harul Sfântului Duh.

*

Ceea ce nu se face prin Hristos este un lucru schingiuit.

*

A iubi înseamnă să faci până și păpușile să plângă.

*

27 februarie 1997. Am visat, pentru prima dată, o țigancă. Era tânără și cu ochi albaștri. Am făcut dragoste cu ea. Asta înseamnă că demonii vor să mă învețe să am tot mai multe aplecări sexuale spre alte etnii.

*

Definiția păcatului, potrivit cărții Facerea: „a fost frumos la privit și bun la gust”.

*

Trăiesc întru harul și iubirea lui Hristos, plin de focul Sfântului Duh, închinându-mă Tatălui ceresc, iubirea Treimii  arzându-mi trupul și înnoindu-mi-l.

*

Filosofia adevărată este numai a gândului însuși.

*

Realitatea este o conștiință foarte cuprinzătoare.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

Doar Dorin Tudoran…despre Adrian Păunescu

Un articol cu prea mult suflet, o amintire vie, clară și dureroasă…într-o zi în care moartea lui ne-a prins…cu prea mult soare și sărăcie…pe care nu știm să le gestionăm prea bine.

Vă rog foarte mult să îl citiți!

Placa memorială a Silviei Dumitrescu Timică

E în apropierea casei lui Ion Slavici, în Piața Amzei, București.

Placa memorială de la casa lui Slavici

Vizavi de Piața Amzei. București.

Priveghiul poetului Adrian Păunescu

Imaginile reprezintă starea de spirit de la ora 17. 30…

A 11-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 11-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Referitor la problema, pe care demult ai adus-o înaintea mea, şi pe care ai însoţit-o şi cu o oarecare mustrare prietenească, prin care ne ceri să locuim împreună, aceasta a frământat în mod serios cugetul meu.

Şi de aceea am ţinut să îţi scriu şi să te rog să-mi dai un răspuns referitor la această chestiune, ca să îmi pregătesc pana pentru alte teme vrednice de studiile noastre.

În sensul ca, discuţia referitoare la această chestiune dintre noi să aibă o soluţionare, în foarte scurt timp şi să ajungem la o concluzie justă, pentru ca să îţi trimit, în foarte scurt timp, un răspuns la cererea ta.

Fiindcă cererea ta e una care nu trebuie să îmi ia mult timp de gândire ci, în foarte scurt timp [trebuie să stabilim], ori că trebuie să vin eu la tine, ori că trebuie să vii tu la mine. De aceea trebuie să stabilim ceea ce simţim că e mai bine de făcut pentru noi.

Şi după cum am spus, mi-am luat tihnă[1], ca să răsfoiesc toate scrisorile tale[2], ca să văd ceea ce a rămas fără răspuns [din ceea ce m-ai întrebat].

Şi în ele am găsit multe probleme, care, deşi par uşor de rezolvat, totuşi ele, prin numărul lor mare, consumă mult timp şi strădanie din viaţa oricui.

Şi de aceea ele sunt probleme anevoioase[3]. Căci răspunsul apasă asupra mea[4]. Iar eu nu ezit să-ţi mărturisesc faptul, că sunt o povară grea pentru mine.

Introducerea aceasta la scrisoarea mea are menirea să îţi ceară ca să nu îmi mai pui alte noi întrebări, ci numai [atunci] când eu voi fi liber de datoria [pe care o am faţă de tine] şi,  [totodată], ca să cuprinzi în răspunsul tău [faţă de mine], o poziţie faţă de răspunsurile mele[5].

Căci în acest fel eu am să cunosc ceea ce am pierdut, prin faptul că am amânat, pentru o vreme, să particip la dumnezeieştile tale gânduri[6].

2. De aceea, ascult de înţelegerea  pe care o am despre taina Întrupării, pe care religia noastră ne-a învăţat-o prin poruncile credinţei noastre, cât şi de înţelegerea care ne-a fost desăvârşită pentru mântuirea noastră.

Această problemă eu am ales-o ca să o discut mai înainte de toate celelalte, deşi pentru ea nu este uşor de dat un răspuns.

Căci problemele pe care tu mi le-ai propus ca să le discutăm, în legătură cu această lume, nu îmi par altcumva, decât ca făcând referiri la modul în care se poate ajunge la o viaţă fericită.

Şi această plăcere pe care o au cei care cercetează [asemenea lucruri], îi fac să nu se teamă să acorde mult timp pentru astfel de lucruri foarte bune.

Astfel, mai înainte de toate, cu privire la subiectul pe care vreau să îl dezbat, am fost surprins de faptul că tu ai fost nedumerit de întrebarea: de ce nu S-a întrupat Tatăl ci Fiul?

Şi, tot la fel, de ce nu ai fost nedumerit de aceeaşi întrebare, în legătură cu Sfântul Duh?

Căci în credinţa catolică[7] este lămurită şi crezută unirea persoanelor Treimii şi pentru puţinii Sfinţi şi Fericiţi [Părinţi] care au înţeles-o aceasta [unire] este inseparabilă.

Căci orice este făcut de către Treime trebuie să fie văzut ca fiind făcut de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh la un loc / împreună. Şi nimic nu este făcut de către Tatăl, fără să fie făcut şi de către Fiul şi Duhul Sfânt.

Şi iarăşi, nimic nu este făcut de către Sfântul Duh fără să fie făcut şi de către Tatăl şi de către Fiul. Şi nimic nu e făcut de către Fiul, fără ca să fie făcut şi de către Tatăl şi Sfântul Duh.

Din acestea însă nu trebuie să tragem concluzia că întreaga Treime Şi-a asumat firea umană. Acest lucru l-a făcut numai Fiul. Însă prin aceasta, Tatăl şi Duhul nu înseamnă că au făcut un act care Îi separă[8].

Şi totuşi, de ce în tainicele şi sfintele noastre simboluri[9], Întruparea este atribuită numai Fiului? Aceasta este o mare şi dificilă întrebare şi un subiect foarte vast, în aşa fel încât este aproape imposibil să dai o declaraţie clară sau să aduci dovezi  pe deplin concludente.

Însă îndrăznesc să îţi scriu despre acestea, pentru a-mi arăta sentimentele mele faţă de tine, pe măsura virtuţilor şi a intimităţii ce ne leagă. Căci tu mă cunoşti pe mine deplin şi te poţi umple şi tu de cele spuse.

3. Nu există fire, Nebridius, nicio substanţă care să nu prezinte aceste trei lucruri:

1. că ea există,

2. că ea este aceasta sau aceea şi

3. că rămâne ceea ce este.

Aceste trei lucruri reprezintă particularităţile firii pentru toate lucrurile care există.

În al doilea rând forma/ aspectul [lucrurilor] arată că toate lucrurile au fost făcute şi că există într-un mod particular.

În al treilea rând putem vorbi despre o permanenţă stabilă [a lucrurilor].

Cu alte cuvinte, putem spune că toate lucrurile [create] există.  Astfel, dacă un lucru există, el nu poate fi decât acesta sau acela şi nu poate fi decât într-o formă proprie.

Sau dacă un lucru este acesta sau acela, el nu poate decât să aibă o formă anume şi să existe în fapt.

Sau dacă acel lucru are o anume formă proprie, ea îi aparţine şi de aceea nu poate decât să existe şi să fie acesta sau acela.

Astfel, este posibil ca şi la nivelul  Treimii o persoană să poată face ceva la care celelalte [persoane] să nu participe.

Căci dacă înţelegi că ceva există ca aceasta sau ca aceea, atunci trebuie să rămână ca ea însăşi ca să aibă formă proprie.

Şi astfel avem Trei persoane în care niciuna nu face ceva în parte/în mod separat.

Astfel am tratat numai o parte din această problemă, parte care face ca soluţia să fie şi mai greu de găsit.

Însă doresc să-ţi deschid o cale în înţelegerea ei –  dacă, într-adevăr, pot să fac aceasta – [prezentându-ţi] cât de mare [este importanţa ei] în învăţătura adevărului catolic[10], adică [să-ţi vorbesc despre] învăţătura despre inseparabilitatea persoanelor Treimii şi despre cât de grea este înţelegerea ei.

4. Ia aminte deci, la cele care frământă cugetul tău, dar care nu îl va mai nelinişti pentru mult timp!

Modul existenţei [mă refer la cea de a doua caracteristică din cele trei de mai sus], care este în mod propriu atribuit Fiului, îl face pe cel care este exersat şi are arta de a prezenta lucrurile – dacă mă pot exprima aşa în descrierea unor astfel de subiecte – şi care are exerciţiul înţelegerii, acestuia deci îi face mintea ca să fie modelată de înţelegerile unor astfel de lucruri.

Căci prin asumarea firii umane [de către Fiul] s-a lucrat în mod desăvârşit tot ceea ce este folositor pentru noi, adică toată exersarea pe calea dreaptă a vieţii şi s-a exemplificat [de către Domnul, în persoana Sa, tot] ceea ce s-a poruncit prin adevăratele învăţături limpezi ale Dumnezeirii şi de ce nu este fără raţiune toate cele care I se atribuie Fiului.

Căci sunt multe lucrurile pe care eu le las în seama cugetării tale şi pe care ţi le sugerez în mod prudent, deşi acestea se constituie în elemente fără de care se dărâmă toate celelalte. Fiindcă nu este fără rost faptul de a-ţi da o dreaptă înţelegere a întregului.

Căci în cadrul celor trei caracteristici ale lucrurilor prezentate anterior – deşi chestiunea în discuţie poate fi pusă sau nu –  se cere, în mod necesar, ca ceea ce este [adică aceasta sau aceea] să nu fie, bineînţeles, dintre cele care nu au existenţă.

Şi acest lucru se cuvine afirmat sau infirmat[11], fiindcă ceea ce este permite să ne facem opinii despre firea sa.

În acelaşi fel, când ne întrebăm ce este un lucru, întrebarea implică faptul ca, deopotrivă, acel lucru să existe şi ca firea sa să aibă anumite caracteristici.

Şi, în acelaşi fel, când ne întrebăm care este firea unui lucru, este necesar ca această întrebare să implice faptul că lucrul există şi că el este ceva, deoarece toate lucrurile sunt inseparabil unite între ele.

Niciodată problemele ridicate de către ambele întrebări nu pot exista în afara celor trei caracteristici[12] şi o atenţie specială trebuie îndreptată spre caracteristica conţinută de întrebare.

Şi e nevoie de o reală exersare pentru un bărbat, dacă vrea să fie instruit şi format după un astfel de model.

De aceea nu putem spune, privitor la ceea ce îl desăvârşeşte pe un bărbat în această pregătire [pentru înţelegere], nici că ea nu există sau că nu este un lucru de dorit. Adică nu putem să spunem ce este aceasta, fără a implica în afirmaţie, deopotrivă, existenţa şi firea lucrului.

Căci noi căutăm, în primul rând, să cunoaştem ce este aceasta. Fiindcă [pe măsură ce] căutăm să cunoaştem aceasta noi înţelegem, că prin intermediul ei putem înţelege că este ceva şi că e ceva în care noi putem rămâne.

De aceea, mai înainte de toate, e necesar ca să avem un mod real [de experienţă] şi un fel de înţelegere care să poată fi expus în mod clar.

Şi acest lucru trebuie făcut şi în cazul expunerii dumnezeieşti a celor stabilite despre Întrupare, care sunt în mod propriu atribuite Fiului. În sensul că, această cunoaştere a noastră vine, prin Fiul, de la Tatăl Însuşi.

Adică vine de la Cel dintâi principiu[13] al tuturor lucrurilor care există şi are în sine o inexprimabilă atracţie[14].

Iar dulceaţa de a rămâne în această cunoaştere [a lui Dumnezeu], alături de dispreţuirea tuturor lucrurilor trecătoare sunt un dar şi o lucrare, care este, în mod propriu, atribuită Sfântului Duh.

De aceea, deşi persoanele dumnezeieşti lucrează în mod desăvârşit în comun în toate lucrurile şi fără posibilitatea de a lucra separat, niciodată lucrările lor nu se cuvine să fie prezentate ca făcându-se separat de una sau de alta [dintre persoane].

În acest fel [remediem] neputinţa noastră [de a prezenta cele ale Treimii], adică neputinţa de a cădea din unitate spre diversitate.

Căci nimeni nu a ajuns la înălţimea unui astfel de înălţimi prin propria sa putere[15], afară doar de faptul când s-a oprit la nivelul de înţelegere al altora[16].

Tu ai aici, în această scrisoare, o cale prin care poţi să le înţelegi pe cele care aparţin acestei învăţături, pentru că mintea ta lucrează ca să aibă un fundament statornic[17].

De aceea, cu darurile pe care eu ştiu că tu le posezi, poţi să urmezi evlaviei şi, prin acestea, poţi să fii întărit [în credinţa ta], spre a cuprinde şi pe cele care rămân încă de înţeles.


[1] Mi-am rezervat  un timp special pentru tine. Ca să păstrezi legături speciale cu oamenii, adânci, trebuie să îţi aloci timp pentru ei, ca să fii al lor, ca să fii în legătură cu ei prin scris sau acum, ca în viaţa de azi, ca să vorbeşti la telefon sau prin intermediul camerei web sau a poştei electronice cu ei. Ca să fii în relaţie trebuie să consumi timp, din timpul tău, pentru relaţie.

[2] Pe care le-am primit de la tine.

[3] Care comportă dificultate în a fi soluţionate.

[4] Greutatea răspunsului, munca de a da un răspuns ţine de mine şi mă împovărează.

[5] Dumnezeiescul Augustin trebuia să îi răspundă la multe întrebări, pe care Nebridius i le pusese în timp şi de aceea îi cere să nu îi mai trimită şi alte întrebări, atâta timp cât nu le-a soluţionat nici pe cele trimise anterior.

Însă, alături de această dorinţă, el îşi exprimă şi o a doua, aceea ca să i se dea un răspuns la fiecare dintre scrisorile sale, pentru ca să observe cum au fost înţelese răspunsurile pe care el le-a dat.

Astfel autorul nostru cere feedback-uri prompte de la prietenul său, pentru ca să ştie, în mod real, care este gradul de comunicare dintre ei.

[6] Dumneezeiescul Augustin consideră, din mare smerenie, că nerăspunzând la scrisorile prietenului său trăieşte o mare pierdere, pentru că nu s-a folosit de înţelegerea gândurilor sfinte ale aceluia, atât prin răspunsul la întrebările sale dar şi prin răspunsurile care ar fi venit de la Nebridius, ca răspunsuri prompte la ceea ce el îi trimisese.

Cu alte cuvinte, a nu răspunde iubirii şi unei întrebări care vizează viaţa sfântă înseamnă o pierdere şi pentru înţelegere cât şi pentru prietenie, pentru relaţie. Un minus de comunicare este un minus de înţelegere şi de relaţie.

[7] Sobornicească.

[8] Care separă persoanele Treimii între ele.

[9] Mărturisiri de credinţă.

[10] Sobornicesc.

[11] Dacă un lucru există sau nu există.

[12] Enunţate mai sus.

[13] De la Tatăl.

[14] Cunoaşterea lui Dumnezeu ne atrage spre Sine într-un mod deplin, într-un mod abisal. Nu venim numai cu mintea noastră spre Dumnezeu ci cu întreaga noastră fiinţă, venim cu totul spre Sine, ca spre Cel care este împlinirea noastră actuală şi veşnică.

[15] Adică la cunoaşterea Treimii Preadumnezeieşti.

[16] Când a cercetat experienţa Sfinţilor, care au experiat intimitatea cu Dumnezeu.

[17] Al credinţei.

Scrisoarea a 10-a a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 10-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Nicio problemă a ta nu mă deranjează dacă trebuie să reflectez asupra ei, căci am remarcat, atunci când am citit ultima ta scrisoare, că m-ai mustrat pentru că sunt indiferent la faptul de a pregăti cele necesare pentru ca să putem vieţui împreună.

O acuză gravă, şi una care, nu numai că e neîntemeiată, dar poate fi şi foarte periculoasă.

Dar pentru ca să fim zidari cu adevărat[1], trebuie să dovedim că putem trăi împreună aici, mai bine decât în Cartagina sau oriunde altundeva în ţară. Căci  sunt pe deplin încântat, dragul meu Nebridius, de ceea ce aş putea să fac împreună cu tine.

Căci [mă gândesc continuu]: ce mijloc de transport este cel mai bun, ca să ocrotească sănătatea ta şi să te aducă la noi?

Prietenul nostru Lucinianus îmi spune, că poţi călători fără să te îmbolnăveşti cu un palanchin[2].

Dar eu mă gândesc, pe de altă parte, ce va face mama ta, cum va putea să suporte absenţa ta, deşi eşti sănătos şi, mai ales, cu atât mai mult, cum va putea să o suporte, dacă tu te îmbolnăveşti? Să vin eu însumi la tine?

Acest lucru nu-l pot face, pentru că am aici oameni, care nu pot sta fără prezenţa mea şi faţă de care simt că aş face ceva criminal dacă aş pleca.

Dar tu deja poţi petrece clipe plăcute în mintea ta, dacă îţi reaminteşti faptul, că ţelul eforturilor tale de acum este ca tu să obţii aceste lucruri[3].

Căci cum să mă duc şi să mă întorc atât de repede, încât să fiu acum cu tine dar şi cu ei în acelaşi timp?  Dar aceasta nu ar fi nici viaţă împreună dar nici viaţa pe care noi ne-o dorim[4].

Căci călătoria nu este însă una scurtă, ci una mare, prin aceea că încerci să câştigi ceea ce tu îţi doreşti.

La aceasta se adaugă şi slăbiciunea trupească, datorită căreia, după cum ştii, nu pot să fac tot ceea ce vreau, căci dacă [aş vrea să fac] tot ceea ce eu mi-aş dori, acest lucru ar fi peste puterea mea.

2. Aţi ocupa gândurile vieţii tale cu [gândul] la călătoriile pe care nu le poţi întreprinde în linişte şi uşor nu este partea celor care au gândurile concentrate la ultima călătorie, care se numeşte moarte şi, după cum tu însuţi înţelegi, sunt un serios deserviciu cu urmări importante.

Căci Dumnezeu a dat câtorva oameni capacitatea, pe care El i-a hirotonit, ca să poată să conducă peste Biserici, nu numai de a aştepta liniştiţi, dar şi cu dorinţă înfocată, această ultimă călătorie şi care se pot întâlni, fără să se îngrijească de curse, cu alţi călători.

Dar nu cred că cineva, dintre cei care se grăbesc să accepte îndatoriri, după dorinţa lor, pentru a fi slăviţi de către lume sau toţi aceia care, deşi ocupaţi cu probleme personale, râvnesc la o viaţă uşoară/plină [de avantaje], le este dat [de către Dumnezeu] acest mare har, ca în mijlocul zarvei şi al agitaţiei întâlnirilor şi a călătoriilor de colo-colo, să poată avea familiaritate/intimitate cu moartea pe care noi o căutăm, în mijlocul lor, cu aceiaşi putere ca atunci, când noi o căutăm în singurătate, ca să ne zidim [prin ea].

Dar dacă acest lucru nu e adevărat[5], e pentru că eu, nu sunt numai cel mai prost dintre toţi oamenii, dar şi cel mai indolent/leneş cu putinţă.

Căci a căuta acest lucru este imposibil, dacă nu ne ajutăm de ieşirea, pentru un anume timp, din griji şi curse, pentru a gusta şi a mirosi numai acest lucru bun cu adevărat.

Şi crede-mă, că ai nevoie de multă retragere în tine însuți  din tumultul lucrurilor acestora care trec, pentru ca să te poţi forma ca om, nu prin insensibilitate [faţă de alţii], nu prin infatuare, nici prin glorie deşartă, nici prin oarbe superstiţii, aşa cum foarte bine s-a spus: „Ca nu cumva să fiu judecat”.

Şi aceasta se poate obţine ca bucurie trainică, care nu numai că ne produce o mare plăcere dar nu are nici termeni de comparaţie [în viaţa noastră].

3. Dar dacă această viaţă nu are cădere decât la unii oameni, cum este pacea duhului o experienţă a noastră întâmplătoare/accidentală?

De ce această experienţă este regăsibilă foarte frecvent, în măsura în care avem ardoarea de a sluji lui Dumnezeu în cea mai intimă parte a sufletului nostru?

De ce această pace/linişte a celei mai adânci părţi din noi este una cu viaţa noastră, când datoriile noastre purced din acest altar[6]? De ce există momente în care putem spune că nu ne e frică de moarte şi tăcem, dorind acest lucru?

Însă îţi zic: nu spun acestea despre toţi cei care doresc să călătorească spre lumea cea de sus.

Căci nu ştiu oare foarte bine, că vrei să simţi câtă plăcere are sufletul, care, deşi viu, moare faţă de afecţiunile trupeşti, renunţând, dacă e posibil, pe tot parcursul vieţii sale [la acestea], ca să se elibereze de frică, ca să poată fi numit pe drept: înţelept?

Sau e mult spus faptul, că există această stare a minţii, în care raţiunea se usucă cu totul, dacă nu are comuniune cu inima ta?

Astfel, am spus aceste lucruri, pentru ca să vezi dacă mai rămâi la dorinţa de a vrea să munceşti la planul de a ne trăim viaţa împreună.

Iar tu ştii mai bine decât toţi, ceea ce trebuie să faci vizavi de mama ta, după cum, de asemenea, nici fratele tău Victor nu a lăsat-o singură.

Nu mai vreau să mai scriu mai mult, ca să nu abat mintea ta de la gândul la această propunere.


[1] Pentru a zidi împreună o dragoste, o prietenie duhovnicească roditoare, prielnică pentru noi…

[2] Un fel de lectică. Lectica era un pat sau un scaun portabil, care era purtat de oameni sau animale, şi în care călătoreau oamenii înstăriţi.

[3] Trăim, spune Dumnezeiescul Augustin, bucuria de mântuire, bucuria de o reuşită anume, nu numai când o primim, când o avem, ci şi când lucrăm pentru ea. Trăim bucuria de când am început să ne-o dorim. Suntem pe calea bucuriei dacă lucrăm în sensul de a o avea, de a ne-o apropia.

[4] Adică aceea de a trăi împreună în viaţa monahală.

[5] Dacă nu se regăseşte în mine.

[6] În altarul adâncului sufletului, al inimii noastre.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno