A 11-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 11-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Referitor la problema, pe care demult ai adus-o înaintea mea, şi pe care ai însoţit-o şi cu o oarecare mustrare prietenească, prin care ne ceri să locuim împreună, aceasta a frământat în mod serios cugetul meu.

Şi de aceea am ţinut să îţi scriu şi să te rog să-mi dai un răspuns referitor la această chestiune, ca să îmi pregătesc pana pentru alte teme vrednice de studiile noastre.

În sensul ca, discuţia referitoare la această chestiune dintre noi să aibă o soluţionare, în foarte scurt timp şi să ajungem la o concluzie justă, pentru ca să îţi trimit, în foarte scurt timp, un răspuns la cererea ta.

Fiindcă cererea ta e una care nu trebuie să îmi ia mult timp de gândire ci, în foarte scurt timp [trebuie să stabilim], ori că trebuie să vin eu la tine, ori că trebuie să vii tu la mine. De aceea trebuie să stabilim ceea ce simţim că e mai bine de făcut pentru noi.

Şi după cum am spus, mi-am luat tihnă[1], ca să răsfoiesc toate scrisorile tale[2], ca să văd ceea ce a rămas fără răspuns [din ceea ce m-ai întrebat].

Şi în ele am găsit multe probleme, care, deşi par uşor de rezolvat, totuşi ele, prin numărul lor mare, consumă mult timp şi strădanie din viaţa oricui.

Şi de aceea ele sunt probleme anevoioase[3]. Căci răspunsul apasă asupra mea[4]. Iar eu nu ezit să-ţi mărturisesc faptul, că sunt o povară grea pentru mine.

Introducerea aceasta la scrisoarea mea are menirea să îţi ceară ca să nu îmi mai pui alte noi întrebări, ci numai [atunci] când eu voi fi liber de datoria [pe care o am faţă de tine] şi,  [totodată], ca să cuprinzi în răspunsul tău [faţă de mine], o poziţie faţă de răspunsurile mele[5].

Căci în acest fel eu am să cunosc ceea ce am pierdut, prin faptul că am amânat, pentru o vreme, să particip la dumnezeieştile tale gânduri[6].

2. De aceea, ascult de înţelegerea  pe care o am despre taina Întrupării, pe care religia noastră ne-a învăţat-o prin poruncile credinţei noastre, cât şi de înţelegerea care ne-a fost desăvârşită pentru mântuirea noastră.

Această problemă eu am ales-o ca să o discut mai înainte de toate celelalte, deşi pentru ea nu este uşor de dat un răspuns.

Căci problemele pe care tu mi le-ai propus ca să le discutăm, în legătură cu această lume, nu îmi par altcumva, decât ca făcând referiri la modul în care se poate ajunge la o viaţă fericită.

Şi această plăcere pe care o au cei care cercetează [asemenea lucruri], îi fac să nu se teamă să acorde mult timp pentru astfel de lucruri foarte bune.

Astfel, mai înainte de toate, cu privire la subiectul pe care vreau să îl dezbat, am fost surprins de faptul că tu ai fost nedumerit de întrebarea: de ce nu S-a întrupat Tatăl ci Fiul?

Şi, tot la fel, de ce nu ai fost nedumerit de aceeaşi întrebare, în legătură cu Sfântul Duh?

Căci în credinţa catolică[7] este lămurită şi crezută unirea persoanelor Treimii şi pentru puţinii Sfinţi şi Fericiţi [Părinţi] care au înţeles-o aceasta [unire] este inseparabilă.

Căci orice este făcut de către Treime trebuie să fie văzut ca fiind făcut de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh la un loc / împreună. Şi nimic nu este făcut de către Tatăl, fără să fie făcut şi de către Fiul şi Duhul Sfânt.

Şi iarăşi, nimic nu este făcut de către Sfântul Duh fără să fie făcut şi de către Tatăl şi de către Fiul. Şi nimic nu e făcut de către Fiul, fără ca să fie făcut şi de către Tatăl şi Sfântul Duh.

Din acestea însă nu trebuie să tragem concluzia că întreaga Treime Şi-a asumat firea umană. Acest lucru l-a făcut numai Fiul. Însă prin aceasta, Tatăl şi Duhul nu înseamnă că au făcut un act care Îi separă[8].

Şi totuşi, de ce în tainicele şi sfintele noastre simboluri[9], Întruparea este atribuită numai Fiului? Aceasta este o mare şi dificilă întrebare şi un subiect foarte vast, în aşa fel încât este aproape imposibil să dai o declaraţie clară sau să aduci dovezi  pe deplin concludente.

Însă îndrăznesc să îţi scriu despre acestea, pentru a-mi arăta sentimentele mele faţă de tine, pe măsura virtuţilor şi a intimităţii ce ne leagă. Căci tu mă cunoşti pe mine deplin şi te poţi umple şi tu de cele spuse.

3. Nu există fire, Nebridius, nicio substanţă care să nu prezinte aceste trei lucruri:

1. că ea există,

2. că ea este aceasta sau aceea şi

3. că rămâne ceea ce este.

Aceste trei lucruri reprezintă particularităţile firii pentru toate lucrurile care există.

În al doilea rând forma/ aspectul [lucrurilor] arată că toate lucrurile au fost făcute şi că există într-un mod particular.

În al treilea rând putem vorbi despre o permanenţă stabilă [a lucrurilor].

Cu alte cuvinte, putem spune că toate lucrurile [create] există.  Astfel, dacă un lucru există, el nu poate fi decât acesta sau acela şi nu poate fi decât într-o formă proprie.

Sau dacă un lucru este acesta sau acela, el nu poate decât să aibă o formă anume şi să existe în fapt.

Sau dacă acel lucru are o anume formă proprie, ea îi aparţine şi de aceea nu poate decât să existe şi să fie acesta sau acela.

Astfel, este posibil ca şi la nivelul  Treimii o persoană să poată face ceva la care celelalte [persoane] să nu participe.

Căci dacă înţelegi că ceva există ca aceasta sau ca aceea, atunci trebuie să rămână ca ea însăşi ca să aibă formă proprie.

Şi astfel avem Trei persoane în care niciuna nu face ceva în parte/în mod separat.

Astfel am tratat numai o parte din această problemă, parte care face ca soluţia să fie şi mai greu de găsit.

Însă doresc să-ţi deschid o cale în înţelegerea ei –  dacă, într-adevăr, pot să fac aceasta – [prezentându-ţi] cât de mare [este importanţa ei] în învăţătura adevărului catolic[10], adică [să-ţi vorbesc despre] învăţătura despre inseparabilitatea persoanelor Treimii şi despre cât de grea este înţelegerea ei.

4. Ia aminte deci, la cele care frământă cugetul tău, dar care nu îl va mai nelinişti pentru mult timp!

Modul existenţei [mă refer la cea de a doua caracteristică din cele trei de mai sus], care este în mod propriu atribuit Fiului, îl face pe cel care este exersat şi are arta de a prezenta lucrurile – dacă mă pot exprima aşa în descrierea unor astfel de subiecte – şi care are exerciţiul înţelegerii, acestuia deci îi face mintea ca să fie modelată de înţelegerile unor astfel de lucruri.

Căci prin asumarea firii umane [de către Fiul] s-a lucrat în mod desăvârşit tot ceea ce este folositor pentru noi, adică toată exersarea pe calea dreaptă a vieţii şi s-a exemplificat [de către Domnul, în persoana Sa, tot] ceea ce s-a poruncit prin adevăratele învăţături limpezi ale Dumnezeirii şi de ce nu este fără raţiune toate cele care I se atribuie Fiului.

Căci sunt multe lucrurile pe care eu le las în seama cugetării tale şi pe care ţi le sugerez în mod prudent, deşi acestea se constituie în elemente fără de care se dărâmă toate celelalte. Fiindcă nu este fără rost faptul de a-ţi da o dreaptă înţelegere a întregului.

Căci în cadrul celor trei caracteristici ale lucrurilor prezentate anterior – deşi chestiunea în discuţie poate fi pusă sau nu –  se cere, în mod necesar, ca ceea ce este [adică aceasta sau aceea] să nu fie, bineînţeles, dintre cele care nu au existenţă.

Şi acest lucru se cuvine afirmat sau infirmat[11], fiindcă ceea ce este permite să ne facem opinii despre firea sa.

În acelaşi fel, când ne întrebăm ce este un lucru, întrebarea implică faptul ca, deopotrivă, acel lucru să existe şi ca firea sa să aibă anumite caracteristici.

Şi, în acelaşi fel, când ne întrebăm care este firea unui lucru, este necesar ca această întrebare să implice faptul că lucrul există şi că el este ceva, deoarece toate lucrurile sunt inseparabil unite între ele.

Niciodată problemele ridicate de către ambele întrebări nu pot exista în afara celor trei caracteristici[12] şi o atenţie specială trebuie îndreptată spre caracteristica conţinută de întrebare.

Şi e nevoie de o reală exersare pentru un bărbat, dacă vrea să fie instruit şi format după un astfel de model.

De aceea nu putem spune, privitor la ceea ce îl desăvârşeşte pe un bărbat în această pregătire [pentru înţelegere], nici că ea nu există sau că nu este un lucru de dorit. Adică nu putem să spunem ce este aceasta, fără a implica în afirmaţie, deopotrivă, existenţa şi firea lucrului.

Căci noi căutăm, în primul rând, să cunoaştem ce este aceasta. Fiindcă [pe măsură ce] căutăm să cunoaştem aceasta noi înţelegem, că prin intermediul ei putem înţelege că este ceva şi că e ceva în care noi putem rămâne.

De aceea, mai înainte de toate, e necesar ca să avem un mod real [de experienţă] şi un fel de înţelegere care să poată fi expus în mod clar.

Şi acest lucru trebuie făcut şi în cazul expunerii dumnezeieşti a celor stabilite despre Întrupare, care sunt în mod propriu atribuite Fiului. În sensul că, această cunoaştere a noastră vine, prin Fiul, de la Tatăl Însuşi.

Adică vine de la Cel dintâi principiu[13] al tuturor lucrurilor care există şi are în sine o inexprimabilă atracţie[14].

Iar dulceaţa de a rămâne în această cunoaştere [a lui Dumnezeu], alături de dispreţuirea tuturor lucrurilor trecătoare sunt un dar şi o lucrare, care este, în mod propriu, atribuită Sfântului Duh.

De aceea, deşi persoanele dumnezeieşti lucrează în mod desăvârşit în comun în toate lucrurile şi fără posibilitatea de a lucra separat, niciodată lucrările lor nu se cuvine să fie prezentate ca făcându-se separat de una sau de alta [dintre persoane].

În acest fel [remediem] neputinţa noastră [de a prezenta cele ale Treimii], adică neputinţa de a cădea din unitate spre diversitate.

Căci nimeni nu a ajuns la înălţimea unui astfel de înălţimi prin propria sa putere[15], afară doar de faptul când s-a oprit la nivelul de înţelegere al altora[16].

Tu ai aici, în această scrisoare, o cale prin care poţi să le înţelegi pe cele care aparţin acestei învăţături, pentru că mintea ta lucrează ca să aibă un fundament statornic[17].

De aceea, cu darurile pe care eu ştiu că tu le posezi, poţi să urmezi evlaviei şi, prin acestea, poţi să fii întărit [în credinţa ta], spre a cuprinde şi pe cele care rămân încă de înţeles.

---

[1] Mi-am rezervat  un timp special pentru tine. Ca să păstrezi legături speciale cu oamenii, adânci, trebuie să îţi aloci timp pentru ei, ca să fii al lor, ca să fii în legătură cu ei prin scris sau acum, ca în viaţa de azi, ca să vorbeşti la telefon sau prin intermediul camerei web sau a poştei electronice cu ei. Ca să fii în relaţie trebuie să consumi timp, din timpul tău, pentru relaţie.

[2] Pe care le-am primit de la tine.

[3] Care comportă dificultate în a fi soluţionate.

[4] Greutatea răspunsului, munca de a da un răspuns ţine de mine şi mă împovărează.

[5] Dumnezeiescul Augustin trebuia să îi răspundă la multe întrebări, pe care Nebridius i le pusese în timp şi de aceea îi cere să nu îi mai trimită şi alte întrebări, atâta timp cât nu le-a soluţionat nici pe cele trimise anterior.

Însă, alături de această dorinţă, el îşi exprimă şi o a doua, aceea ca să i se dea un răspuns la fiecare dintre scrisorile sale, pentru ca să observe cum au fost înţelese răspunsurile pe care el le-a dat.

Astfel autorul nostru cere feedback-uri prompte de la prietenul său, pentru ca să ştie, în mod real, care este gradul de comunicare dintre ei.

[6] Dumneezeiescul Augustin consideră, din mare smerenie, că nerăspunzând la scrisorile prietenului său trăieşte o mare pierdere, pentru că nu s-a folosit de înţelegerea gândurilor sfinte ale aceluia, atât prin răspunsul la întrebările sale dar şi prin răspunsurile care ar fi venit de la Nebridius, ca răspunsuri prompte la ceea ce el îi trimisese.

Cu alte cuvinte, a nu răspunde iubirii şi unei întrebări care vizează viaţa sfântă înseamnă o pierdere şi pentru înţelegere cât şi pentru prietenie, pentru relaţie. Un minus de comunicare este un minus de înţelegere şi de relaţie.

[7] Sobornicească.

[8] Care separă persoanele Treimii între ele.

[9] Mărturisiri de credinţă.

[10] Sobornicesc.

[11] Dacă un lucru există sau nu există.

[12] Enunţate mai sus.

[13] De la Tatăl.

[14] Cunoaşterea lui Dumnezeu ne atrage spre Sine într-un mod deplin, într-un mod abisal. Nu venim numai cu mintea noastră spre Dumnezeu ci cu întreaga noastră fiinţă, venim cu totul spre Sine, ca spre Cel care este împlinirea noastră actuală şi veşnică.

[15] Adică la cunoaşterea Treimii Preadumnezeieşti.

[16] Când a cercetat experienţa Sfinţilor, care au experiat intimitatea cu Dumnezeu.

[17] Al credinţei.