A 9-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 9-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. În ciuda faptului că îmi cunoşti foarte bine gândirea, poate că nu eşti atât de conştient de cât de mult aş vrea ca să mă bucur de compania ta. [Și] poate că această mare binecuvântare, Dumnezeu va dori să o reverse peste mine într-o anume zi.

Am citit scrisoarea ta, autentică de la un capăt la altul, în care îţi deplângeai singurătatea şi în care spuneai că ai fost părăsit de către prietenii tăi, de cercul unde-ţi găsiseşi cea mai dulce bucurie a vieţii.

Însă ce altceva te pot sfătui eu, decât să aprofundezi propriul tău mod de a te exprima? Căci împreună cu sufletul tău eu mă ridic, pe măsura ta, către Dumnezeu.

Pentru că în El tu eşti foarte ferm integrat, fără ca prin aceasta să apelăm la imagini trupeşti. Căci noi trebuie, în acelaşi timp, să ne umplem de amintirea unuia de altul, adică prin acea facultate prin care noi realizăm, de fapt, că suntem separaţi unul de altul.

2. Şi gândindu-mă la scrisorile tale, şi la toate răspunsurile pe care eu le-am dat, desigur, la nişte chestiuni care nu sunt lipsite deloc de dificultate şi importanţă, am fost bulversat totuşi de una, în care  mă întrebai, cum anume gândurile şi visele ne sunt puse în mintea noastră de către Puterile cele prea înalte sau de fiinţe spirituale[1].

Problema este una foarte mare şi faţă de care trebuie să fii prudent când o ceri rezolvată.

În sensul că noi putem fi satisfăcuți de răspuns, nu doar printr-o simplă scrisoare, ci numai printr-o discuţie orală despre subiect sau printr-un tratat [scris pe această temă].

De aceea, voi încerca, pe cât voi putea, să scot câteva idei esenţiale din mintea mea, prin care să fac lumină în această problemă.

Prin acestea tu vei adăuga şi altele la rezolvarea acestui subiect, prin propriile tale eforturi sau, mai degrabă, nu vom putea să ajungem la rezultate satisfăcătoare în cercetarea unei asemenea probleme.

3. Din punctul meu de vedere, fiecare mişcare a minţii, influenţează, într-un anume fel, trupul.

Cunoaştem că aceasta constă fie într-o deschidere a simţurilor noastre, când gândurile noastre sunt încete şi greoaie, fie când mişcările minţii noastre sunt aprinse, ca atunci când noi suntem mânioşi, trişti sau bucuroşi.

Astfel putem spune, că atunci când gândirea noastră se mişcă încet, nici efectele în trup ale minţii noastre nu sunt prea distincte.

Dar când aceste efecte sunt vizibile atunci facultatea aperceptivă a celor care văd lucrurile esenţiale şi suave are cel mai mare grad de pătrundere/de ascuţime.

Dar în aşa fel de mult încât, în comparaţie cu facultăţile noastre [de înţelegere], abia le mai putem numi perceptibile.

De aceea, aceste amprente ale emoţiei, ca să le spunem aşa, pe care mintea le imprimă trupului, nu numai că rămân [imprimate în trup], ci rămân ca lucru care devine cutumiar/personal.

Şi putem spune că, atunci când ei ştiu aceste tainice mişcări şi valuri [ale minţii], ei pot să inculce gânduri şi visuri în mintea noastră, după cum vrea cel care le manipulează. Însă acest lucru nu se face într-un mod minunat.

Căci dacă, ceea ce e manifest, şi care se lucrează de către trupurile noastre pământeşti şi încete, într-un mod anume, adică interpretarea la instrumente muzicale, dansul pe sârmă etc. sunt aproape incredibile, din acest motiv nu este neraţional să presupunem, că fiinţele care au puterea de a acţiona prin intermediul unor trupuri uşoare şi diafane sunt deasupra trupurilor noastre şi prin constituţia trupurilor lor au puterea firească de a trece în mod nestânjenit prin aceste trupuri [ale noastre], că sunt capabile să se mişte foarte repede oriunde vor, pe când noi nu putem percepe ceea ce fac ele dar, cu toate acestea, suntem afectaţi de modul în care ele acţionează.

Noi avem întru câtva o analogie cu acest lucru, prin aceea că nu putem percepe ceea ce depăşeşte abilitatea noastră, când avem de-a face cu o revărsare a sentimentelor noastre.

Căci atunci când se petrece acest lucru în noi, această revărsare de sentimente este ea însăşi un efect al modului de a simţi vulcanic.

4. Dacă însă nu vrei ca să primeşti acest exemplu de analogie, atunci lasă ceea ce am folosit eu şi întoarce-ţi gândurile spre tine, pe cât poţi de mult. Căci mintea, dacă e obstrucţionată cu ceva ca să-şi împlinească dorinţele, va fi iritată/mâniată permanent.

Fiindcă mânia, după câte pot înţelege eu natura acesteia, înseamnă tumult de râvnă, spre a îndepărta din calea ei orice lucru care îi obturează acţiunea.

De aceea noi începem să ne mâniem nu numai datorită unui om, ci şi datorită unui lucru.

Spre exemplu, [ne enervează] instrumentul cu care scriem şi acest lucru ne atinge şi ne provoacă partea noastră pasională.

Şi la fel se produce şi în cazul jucătorului faţă de zarurile sale, a artistului faţă de penelul său şi a fiecărui om faţă de instrumentul pe care îl foloseşte, dacă acesta îi stă de-a curmezişul voii sale.

Un medic ne spunea, că prin aceste atacuri repetate ale mâniei fierea noastră se dilată. Dar, pe de altă parte, când fierea noastră este dilatată/mărită, noi putem să ne mâniem indiferent dacă am fost iritaţi de ceva anume.

De aceea, efectul pe care mintea noastră îl produce în trup se poate întoarce să irite iarăşi mintea.

5. Aceste lucruri pot fi tratate într-un mod foarte extins şi am putea cunoaşte acest subiect [şi mai bine], [lucru] care ne poate aduce o mai mare încredinţare şi o deplină şi largă introducere în aceste lucruri importante.

Dar mi-a luat mult timp această scrisoare, pe care tu mi-ai trimis-o de curând, referitoare la imagini şi memorie şi asupra căror subiecte a trebuit să reflectăm mult mai atent.

Căci observ, că din răspunsul tău, din ceea ce îmi spui, că n-am fost pe deplin înţeles [în scrisoarea mea].

De aceea, la cele spuse mai înainte de către tine[2], adaugă fragmentul acestei scrisori, în care eu am vorbit despre facultatea naturală a minţii de a gândi, de a-şi adăuga şi de a alege ceea ce îi convine, şi vei vedea, că este posibil pentru noi, deopotrivă, să visăm dar şi să mergem [pe drum] şi să gândim, concepând imagini trupeşti în forme pe care nu le-am văzut niciodată.

---

[1] Adică de către demoni.

[2] Adică în scrisoarea anterioară.