Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

3 ianuarie 1997. Prima zi a anului a fost un poem pentru L.

*

M-am visat, pentru prima dată, într-un loc necunoscut. Eram căsătorit și locuiam într-un bloc înalt.

Am călătorit cu un autobuz și aici am întâlnit-o pe mătușa mea Mariana.

*

Între două persoane spirituale inconvenientele nu sunt retractabile.

*

De ce oamenii religioși sunt mai orgolioși decât cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu? Poate că au înțeles, în mod prost, că El le aparține numai lor.

*

În starea sufletească de acum nu mă pot bucura de un an nou. Mă bucur numai de posibilitatea de a mai exista încă un an…

*

Îmi pun tot mai mult problema situației interioare a oamenilor răi. Întrebările mele sunt: Cum se simt? Cum rezistă? Ce trebuie să fac pentru ei?…

Asta înseamnă că am devenit tot mai puțin indiferent. Și aceasta, pentru că trebuie să îi iubesc pe același plan al vieții cu mine și cu prietenii mei.

*

Oamenii știu mai mult decât ar putea spune vreodată.

*

Numai oamenii învinși pot spune ce au pierdut.

*

Învingătorii sunt oamenii cuminți.

*

4 ianuarie 1997. În timp ce copiam un manuscris, am început să aud o muzică difuză, apoi din ce în ce mai  concretă în mine însumi. Am ajuns la o lumină divină și la o orchestră întreagă, care cânta o simfonie nemaiauzită.

Nu trăiam decât muzică. Nu auzeam decât alămuri, instrumente de percuție și…viorile…Viorile erau înalte, lungi, abisale.

Tot corpul meu era concentrat la maximum. Îmi țineam ochii închiși și contemplam muzica divină pe care o auzeam în mine.

La un moment dat am deschis ochii ca să văd, dacă atunci când deschid ochii simfonia ia sfârșit.

Simfonia însă nu a luat sfârșit.

Nu știu cât am trăit această stare, foarte concentrată, dar am trăit sentimentul că am ascultat simfonia de la cap la coadă, pentru că a fost un început…și un sfârșit al ei…

Finalul a fost dureros, măreț, dar liniștitor.

Când muzica a luat sfârșit nu am mai văzut în mintea mea decât cuvinte de mulțumire rostite către Dumnezeu.

El mi-a arătat, încă odată, o măreție fără seamăn.

*

În ultimele zile am sughițat foarte mult. Nu…nu cred în superstiții!

*

6 ianuarie 1997. Am visat un scorpion închis într-o cușcă de sticlă, deși, în realitate, nu am văzut niciunul. Părea să fie bolnav.

Cineva îl îngrijea dându-i să mănânce furnici. Furnicile intrau la ei printr-un urdiniș. Erau șiruri de furnici care se îndreptau spre el…

Furnicile însă se urcau pe scorpion iar el se ridica și se scutura de ele. Era nervos la culme. Nu suporta nici cel mai mic zgomot…

*

Aseară am fost potopit de influența demonilor. M-au făcut să simt că mintea mea este izolată de conținutul lucrurilor. Din acest motiv mintea îmi era blocată. Simțeam că nu mai pot raționa, că nu mai pot gândi de niciun fel

*

Bunica mea Floarea Picioruș mi-a povestit visul ei, pe care l-a avut astăzi: 5 ianuarie 1997.

„Mergeam pe un drum spre răsărit. Eu eram la jumătatea drumului iar tu (vorbea despre mine) erai aproape de sfârșitul drumului.

Pe marginea drumului copacii erau rari. Iarba exista din plin: era verde și plină de viață.

Lângă mine a apărut o fetiță îmbrăcată în alb, cu mânecile largi. Alerga, cu brațele larg desfăcute, și dorea apă. Nu i-am dat apă! Nu dorea să bea de la mine…ci de la tine.

Lângă tine au apărut două fetițe identice, cu cămăși albe și fote negre. Și ele doreau să ia apă de la tine. Eram amândoi pe partea dreaptă a drumului. Fetițele aveau părul castaniu…Nu le-am văzut picioarele. Însă parcă zburau”.

*

După ce mi-a relatat acest vis al ei de astăzi, mi-a vorbit despre un alt vis, din tinerețea ei.

„Pe un deal m-a fulgerat cerul. Am rămas în poziția asta și am cerut ajutor prietenului meu, cu care doream eu să mă căsătoresc pe atunci. El nu m-a ajutat. A spus că nu trebuie să fiu aici”.

*

7 ianuarie 1997. Visul de azi. Împreună cu Mariana și cu Anca am ajuns lângă estuarul unei mări. Ele au sărit în apă imediat. Le plăcea să se bălăcească în apă. Apa însă era murdară.

M-am dezbrăcat și eu, silit de insistențele lor, și am sărit în apă. Am traversat apa cu repeziciune și am ajuns la capul celălalt al estuarului.

După mine a sosit și Anca. Mariana a rămas undeva, în estuar, pe la mijlocul apei.

În fața mea se deschide marea și un cer violet. Știam cât de adâncă e apa numai privind-o. Mergeam pe țărmul acelei mări.

Anca înota în apa de la malul mării dar aceea era plină de nămol. În estuar, apa fusese mică…dar, la mal…și eu am dat de nămol la fund. L-am simțit cu picioarele…

Marea avea o culoare neagră, cu o tentă verde, ceea ce făcea ca apa să pară plină de reflecția soarelui în prag de apus.

Am intrat în mare cu gândul ca să o străbat. Însă valurile mi-au oprit înotul și m-au readus pe țărm. M-am regăsit lângă Anca pe malul mării.

*

M-am trezit din visul ăsta tulburat și obosit și am simțit nevoia ca să adorm din nou. După un sfert de oră sau mai puțin…am adormit din nou și am visat:

Eram într-o clădire imensă și mergeam pe un culoar. Pe partea stângă erau uși închise iar pe partea dreaptă ferestre închise.

Culoarul se termina cu o ușă care dădea în afara acestei clădiri imense. Am alergat spre această ușă, care dădea în afara clădirii imense.

Am alergat spre ușă! Când m-am apropiat de ea…ușa s-a deschis singură. Am ieșit în zbor din clădire…și nu mergând!

Mâinile mele deveniseră aripi. Universul din fața mea, cel în care eu zburam, era înnorat, plin de violet și negru.

Din partea dreaptă a apărut un copil îmbrăcat în alb, care mi-a surâs. Mi-am dat seama că e un Înger. Copilul a traversat, în zbor, prin fața mea, eu fiind tot în zbor. Avea părul blond și cârlionțat. Asta mi-a atras privirea.

În nord era întuneric. Eram atent ca să văd ceea ce se întâmplă.  Deodată, din spate, aud fâlfâitul aripilor unei păsări… Îi aud guruitul…și îmi dau seama că e un porumbel. Un porumbel alb, care a venit în zbor (simbol al Duhului Sfânt?) și a trecut prin mine, din spate spre față. M-a stăpuns…A zburat prin mine!…

Cu această imagine m-am trezit…și când m-am trezit am pus instinctiv mâna în locul unde, în vis, porumbelul trecuse prin mine. Și mi-am dat seama că acel loc mă durea într-un mod foarte plăcut.

De ce am pus imediat mâna în locul pe unde a trecut porumbelul? Pentru că înainte ca să mă trezesc, porumbelul a trecut prin mine și…mi-a atins inima. Ieșind din mine s-a pierdut în lumina care venea din răsărit.

M-am trezit și m-am simțit liber, senin, fericit…pentru că acest al doilea vis, prin finalul său, mă umpluse de har.

Și îmi aduc aminte, că nu mai știu când, am scris versul: „păsări trec prin mine spre alt tărâm”…

*

Porumbelul a trecut prin inima mea și a ieșit prin omoplatul mâinii drepte, cu zece centimetri mai jos de baza gâtului.

Universul devenise sferic iar eu eram de trei ori privitor al acestui univers. Vedeam, în 3 ipostaze, ceea ce se petrecea cu mine în vis.

*

9 ianuarie 1997. Visul. Împreună cu Valentin am intrat într-o curte și apoi într-o casă imensă. Nu aveam invitație. Ne era frică să nu ne prindă gardienii care apărau acest imobil.

Într-un apartament m-am revăzut cu o femeie. Aici l-am găsit și pe un poet, care ne-a recitat din versurile sale. Pe de o parte, poetul era în carne și oase și ne vorbea…dar îl vedeam, pe de altă parte, și pe un monitor de lângă noi.

În această casă căutam ceva…fără ca să știm ce. Tot căutând…m-am trezit…

*

10 ianuarie 1997. Visul. Eram într-o curte imensă. Cineva a vrut ca să mă împuște dintr-o mașină.

Deodată mă văd împresurat de oameni în negru. Ca să scap de ei a trebuit să escaladez un gard imens, pentru ca apoi să merg pe acoperișul unei case…

Ajung în fața unui spital. Apare Luciana, însoțită de Ion. Merg cu Luciana în camera unde era repartizată. Aici mai erau alte trei femei care vorbeau.

Lumina camerei era slabă iar mirosul straniu. Ea s-a așezat pe scaun. Am întrebat-o ce are. Mi-a surâs și și-a ridicat mâneca de la mâna dreaptă. Avea trei leziuni care supurau.

A început să râdă. Mi-a spus că e ceva minor

Fața însă îi era palidă iar ochii misterioși. Față de ea aveam un sentiment de compasiune amestecat cu unul de dragoste conjugală, deși eram conștient că nu îmi e soție.

Am ajuns în camera mea de lucru împreună cu doi domni. Aceștia s-au întins pe patul meu. Unul dintre ei era magician. Despre celălalt nu știam nimic.

Apariția lor m-a făcut să fiu curios. Privindu-i însă mai atent, deși ei nu mi-au spus nimic, mi-am dat seama că sunt doi vrăjitori, care fac vrăji împreună cu demonii.

Magicianul avea ochi negri. Lângă oglinda mare din camera mea aveam un tablou nou în care nu am recunoscut pe nimeni.

I-am arătat tabloul. L-am rugat să scoată din acel tablou ființele ipostaziate acolo….și să le facă să fie reale.

Deși știam cu cine fac ei vrăjile…totuși i-am cerut să le facă…

A început un vânt puternic…Un uragan…Se auzeau sunete sinistre din Iad…Eram deplin conștient de faptul că eu îi cerusem să facă o minune satanică.

Mi s-a schimbat culoarea camerei: mai închisă.  Vedeam ca prin ceață…Magicianul a început să își schimbe înfățișarea. Cei din tablou…s-au scurs în camera mea, devenită ca o toamnă cețoasă și rece…și au devenit oameni reali.

Magicianul ajunge ca un schelet…Până la urmă doar un craniu…dar care producea toate aceste apariții și schimbări miraculoase.

La un moment dat vântul acela a vrut să mă spulbere…și mă vedeam ținându-mă de sobă…ca să nu mă ia acel curent devastator din camera mea, devenită un întreg univers în derută, în disoluție…și să mă ducă în abisul Iadului.

Mă țineam de sobă…și, în același timp, mă miram cum pot să fac asta, pentru că mă țineam foarte lejer de sobă, doar cu o mână…ca și când m-aș fi încălzit la ea…și nu ca și când aș fi luat-o în brațe…

Magicianul, devenit craniu și care, mai apoi, s-a rematerializat a întins o mână spre mine… Mi-a atins mâna stângă. Am tresărit! Mă simțeam însă apărat dinăuntru împotriva tuturor vrăjilor lui.

Rațiunea nu îmi era blocată. Eram conștient de mine însumi, că mă luptam, de fapt, cu demonii…și că dezlipirea mea de sobă ar fi însemnat…ducerea mea în Iad. Însă, cu toate acestea, nu eram panicat…însă nu doream să mă despart de sobă.

După ce a trecut totul…întreaga mea cameră s-a restaurat la forma inițială…și, ca și când mi-ar mai fi trebuit probe, că tot ceea ce se petrecuse în cameră era lucru drăcesc de la cap la coadă, l-am întrebat pe magician dacă crede în posesia satanică.

Și el, în mod surprinzător, mi-a spus, că nu crede. „Ai citit Biblia?”, m-a întrebat el. „Da…”, i-am răspuns eu stingherit, „O am aici!…”.

Am căutat Sfânta Scriptură printre cărțile mele și, în loc de una, am găsit patru exemplare. L-am luat pe al patrulea și l-am deschis.

Când însă am ridicat ochii din carte…musafirii mei dispăruseră.

Visul însă nu s-a oprit aici, ci a continuat…Îmi readuc aminte doar o mașină, care face o cotitură…și o doamnă care așteaptă…

Mă văd apoi pe un plan înalt și văd, de la acea înălțime, în fața mea, o mulțime de case. Într-o curte văd niște porumbei albi. Aveau niște cuști speciale…

*

15 ianuarie 1997. Visul. Bunica mea era într-un pat alb. Capul îi era acoperit cu un batic alb. Am socotit că e pe punctul de a muri și am început să plâng.

Într-o altă cameră era doar capul ei, care îmi vorbea.

În afară de mine însă toți ceilalți se distrau.

Stam înconvoiat, cu fața la pământ și plângeam. Afară era viscol. Erau curioși însă copacii: aveau frunze verzi dar și uscate.

Îi strigam numele bunicii mele și îmi spuneam: „Cum a fost cu putință să moară?!”.

Cu pumnul drept amenințam aerul care mă înconjura. Înainte să moară însă…a apucat să îmi spună cuvintele de rămas bun.

Am întrebat-o atunci, dacă îi e frică de moarte. Mi-a răspuns afirmativ. I-am spus să nădăjduiască în Hristos Dumnezeu, Care o va ajuta. I-am promis că mă voi ruga pentru ea mereu.

Și atunci mi-am zis: „Dacă va ajunge în Iad, am să mă rog lui Hristos ca să o scoată de acolo, pentru bunătatea pe care ea mi-a arătat-o de când m-am născut!”.

Zilele fără ea erau plânse. Aveam un sentiment ciudat de amputare al ființei mele. Nu mai aveam pe cine să iubesc…și îmbrățișam în gol…Îmbrățișam aerul pentru ca să o îmbrățișez pe ea…și nu îmbrățișam pe nimeni.

Însă, la un moment dat, am văzut-o printr-un gard. Era într-o curte imensă. Era ea: cea de dinainte de moarte.

Mi-a spus: „Credeai că am murit? Am văzutai plâns pentru mine…”.

A început și ea să plângă…Plânsul ei era dureros, cu spasmuri înăbușitoare…

Am început să plâng și eu. Eram bucuros să o văd…dat am mers mai departe. Nu m-am oprit ca să o îmbrățișez…pentru că acum eram bucuros, că știam că trăiește în lumea lui Dumnezeu.

*

Un alt vis. Așteptam să intru la examenul de admitere la facultate. Am întâlnit un bărbat nebărbierit, dimpreună cu prietena lui.

Stam într-o curte cu paturi albe. Fiecare pat avea lenjeria curată.

Acest bărbat mi-a dat o adresă. Prietena lui mi-a zâmbit. Mergând pe stradă am găsit un ziar și o stemă ruptă. Îmi era frică, pentru că m-am aplecat și am luat aceste lucruri pe care le-am găsit.

Ne-a urmărit un polițist. Ne-a cerut să ne legitimăm. Însă prietenul meu l-a ucis pe polițist… Când a murit polițistul, atunci mi-am dat seama că era din plastic. I-am luat îmbrăcămintea polițistului din plastic.

I-am aruncat pistolul într-un bazin cu apă. După toate aceste „fărădelegi” am intrat într-o Biserică până la ușa naosului. Aici am întâmpinat o barieră. Biserica era în lucrări de renovare.

Când am vrut să ieșim din Biserică, pronaosul s-a transformat într-o imensă groapă neagră, din care țâșneau, răsăreau coloane de piatră.

Biserica s-a transformat într-un imens craniu în cele din urmă…

*

16 ianuarie 1997. Am visat o eclipsă totală de lună. Pe cer existau, totuși, stele…

*

17 ianuarie 1997. Am visat o posedată de diavol. Avea ochi mari și înrăiți. Bunica mea era speriată de ea. Demonizata a început să alerge după o mulțime de oameni, care aștepta ceva…

Eu și bunica mea am luat-o însă pe un alt drum. Drumul ocolea…El trecea printr-o pădure. Știam unde trebuie să ajungem.

Acasă mă așteptau câteva persoane pe care nu le cunoșteam. Cu foarte multă greutate am recunoscut două persoane, de sex feminin, din cele care veniseră la noi. N-am recunoscut niciun bărbat.

Am ieșit afară din casă. O femeie spăla. Era îmbrăcată în negru. Părea să fie în doliu…Însă îmbrăcămintea ei contrasta cu noțiunea de doliu. Avea colanți strâns lipiți pe trup. Îi ieșea fundul în relief.

Pe o stradă am găsit un bărbat și am mers împreună cu el. M-am trezit îmbrăcat în cerșetor. Am cerut unei cunoscute ceva de lucru. Aceasta mi-a întors spatele și m-a batjocorit.

Atunci am lepădat hainele de cerșetor și m-am îmbrăcat într-un costum negru. Într-o piață imensă am dat de o catedrală cu o înălțime înspăimântătoare. Am trecut de catedrală și am luat-o pe o stradă adiacentă. Strada era fără sfârșit…

*

Adaos. 12 ianuarie 1997. Un alt vis. Eram într-un bloc cu 10 etaje. Am urcat până la etajul al 10-lea (ca într-un alt vis) și de acolo am coborât la etajul al 2-lea.

Aici am întâlnit-o pe Bianca, pe care nu am mai văzut-o de când era o copilă. Își împlinise visul de a fi balerină.

*

18 ianuarie 1997. Aseară, stând pe scaunul meu, pe care îl ocup mereu când merg la Dora, am simțit, în spate, o mână care m-a atins.

După modul în care m-a atins nu părea să fie nici de bărbat și nici de femeie. Era vorba de o mână stafidită și păroasă

Am știut toate acestea privind în spiritul meu… Adică era vorba de un demon…

*

2 februarie 1997. Timp de 4 ore și 35 de minute, ieri seară, am lucrat la o nouă capodoperă a mea.

Am scris totul ca într-un delir. Nu am tăiat niciun cuvânt! Azi am făcut doar mici adaosuri la text.

Ceea ce am făcut acum se poate face doar o dată la un secol sau două. Însă nu i-am găsit încă titlu piesei mele dramatice. Marele meu privilegiu

*

Am început să îmi formez semnătura. Începe cu omega și se sfârșește cu alfa, pentru că e de la sfârșit spre început. Și între omega și alfa e Crucea Domnului. Aceasta e semnătura mea!

*

Mă întorc, tot mai mult, spre oameni. Mă umplu de iubirea lor. De iubirea de a-i cunoaște, de a-i înțelege tot mai mult…

*

E o mare luptă ca să te lupți împotriva a ceea ce ești.

*

7 februarie 1997. I-am găsit nume capodoperei mele dramatice: Ezeu. I-am vorbit despre ea Fericitului Ilie. Când vorbeam noi…s-a ars becul…

*

8 februarie 1997. „Trăiesc la marginea universului”.

*

Mintea îmi este invadată de tot felul de imagini, atât bune cât și rele. Fantazez continuu. E ca și cum totul se varsă în mine, ca la Jung.

*

15 februarie 1997. Am patru proiecte de roman în inimă. Să mă ajute Maica Domnului ca să le pot face. Astăzi, chipul ei din icoană, mi s-a părut cel mai frumos și parcă mi-a zâmbit.

*

După ce l-a citit pe Hafiz[1] cel vechi, Valentin mi-a spus: „Ești un Hafiz mai mare, al nostru!”.

*

Dora mă ajută foarte mult prin dragostea ei. Doamne, ce m-aș face fără prieteni?!

*

Sunt fericit că exist. Sau că exist având inima plină de bucurie. O spun, acum, cu mâna pe inimă.

*

22 februarie 1997. Am visat o lucrare poetică întinsă, care mirosea foarte bine a capodoperă. În ea erau trei versuri numai pentru mine, ca și cum nu fuseseră scrise decât pentru ca să le citesc eu.

Primele două erau compacte, scrise unul în altul, pe când al treilea era distinct…și era cel mai important pentru mine.

Când m-am trezit, m-am trezit neliniștit…pentru că nu Îl mai simțeam pe Hristos Dumnezeu în mine…și pierdusem rugăciunea…

*

23 februarie 1997. Mi se întâmplă întotdeauna lucrurile cu totul altfel după cum eu mi le doresc. Toate par să curgă anapoda în viața mea, însă asta doar la prima vedere…

Când privesc lucrurile mai atent, din lăuntru și retrospectiv, văd ce sens, ce providență dumnezeiască e în fiecare lucru pe care îl trăiesc.

*

Cei care ar trebui să mă înțeleagă mă ignoră. Trec neobservat și acest lucru mă sufocă. Uneori îmi vine să țip pe străzi adevărurile pe care le simt…

Însă înțeleg, o, cât de mult!, că nu eu sunt de vină, ci cei care nu au nici ochi, nici urechi, nici mâini…cu care să mă înțeleagă.

*

Prea puțini oameni se privesc continuu în oglinda conștiinței lor. Prea puțini merg după conștiința lor. În rest: melancolici sau pierduți în vise.

*

Mi-am sărbătorit Glossa pe care am scris-o. Îi mulțumesc Maicii Domnului, pentru că ea m-a ajutat ca să o încep și să o termin.

E un poem divin, dar dureros

*

Sunt considerat, uneori, naiv de către oameni proști…pentru că trăiesc după conștiința mea.

*

Uneori râd în locul plânsului. Pentru ceilalți este mai plăcut acest mod al suferinței…Așa se întâmplă când orbii sunt buricul pământului.

*

Îmi leg toate speranțele de iubire: de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea oamenilor. Pentru că cred că a suferi din iubire înseamnă să plâng ca un om fericit, cu suferința adâncă între coaste.

*

A simți viața, iubirea și binele înseamnă a trăi în harul Sfântului Duh.

*

Ceea ce nu se face prin Hristos este un lucru schingiuit.

*

A iubi înseamnă să faci până și păpușile să plângă.

*

27 februarie 1997. Am visat, pentru prima dată, o țigancă. Era tânără și cu ochi albaștri. Am făcut dragoste cu ea. Asta înseamnă că demonii vor să mă învețe să am tot mai multe aplecări sexuale spre alte etnii.

*

Definiția păcatului, potrivit cărții Facerea: „a fost frumos la privit și bun la gust”.

*

Trăiesc întru harul și iubirea lui Hristos, plin de focul Sfântului Duh, închinându-mă Tatălui ceresc, iubirea Treimii  arzându-mi trupul și înnoindu-mi-l.

*

Filosofia adevărată este numai a gândului însuși.

*

Realitatea este o conștiință foarte cuprinzătoare.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

Did you like this? Share it: