Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 10-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Nicio problemă a ta nu mă deranjează dacă trebuie să reflectez asupra ei, căci am remarcat, atunci când am citit ultima ta scrisoare, că m-ai mustrat pentru că sunt indiferent la faptul de a pregăti cele necesare pentru ca să putem vieţui împreună.

O acuză gravă, şi una care, nu numai că e neîntemeiată, dar poate fi şi foarte periculoasă.

Dar pentru ca să fim zidari cu adevărat[1], trebuie să dovedim că putem trăi împreună aici, mai bine decât în Cartagina sau oriunde altundeva în ţară. Căci  sunt pe deplin încântat, dragul meu Nebridius, de ceea ce aş putea să fac împreună cu tine.

Căci [mă gândesc continuu]: ce mijloc de transport este cel mai bun, ca să ocrotească sănătatea ta şi să te aducă la noi?

Prietenul nostru Lucinianus îmi spune, că poţi călători fără să te îmbolnăveşti cu un palanchin[2].

Dar eu mă gândesc, pe de altă parte, ce va face mama ta, cum va putea să suporte absenţa ta, deşi eşti sănătos şi, mai ales, cu atât mai mult, cum va putea să o suporte, dacă tu te îmbolnăveşti? Să vin eu însumi la tine?

Acest lucru nu-l pot face, pentru că am aici oameni, care nu pot sta fără prezenţa mea şi faţă de care simt că aş face ceva criminal dacă aş pleca.

Dar tu deja poţi petrece clipe plăcute în mintea ta, dacă îţi reaminteşti faptul, că ţelul eforturilor tale de acum este ca tu să obţii aceste lucruri[3].

Căci cum să mă duc şi să mă întorc atât de repede, încât să fiu acum cu tine dar şi cu ei în acelaşi timp?  Dar aceasta nu ar fi nici viaţă împreună dar nici viaţa pe care noi ne-o dorim[4].

Căci călătoria nu este însă una scurtă, ci una mare, prin aceea că încerci să câştigi ceea ce tu îţi doreşti.

La aceasta se adaugă şi slăbiciunea trupească, datorită căreia, după cum ştii, nu pot să fac tot ceea ce vreau, căci dacă [aş vrea să fac] tot ceea ce eu mi-aş dori, acest lucru ar fi peste puterea mea.

2. Aţi ocupa gândurile vieţii tale cu [gândul] la călătoriile pe care nu le poţi întreprinde în linişte şi uşor nu este partea celor care au gândurile concentrate la ultima călătorie, care se numeşte moarte şi, după cum tu însuţi înţelegi, sunt un serios deserviciu cu urmări importante.

Căci Dumnezeu a dat câtorva oameni capacitatea, pe care El i-a hirotonit, ca să poată să conducă peste Biserici, nu numai de a aştepta liniştiţi, dar şi cu dorinţă înfocată, această ultimă călătorie şi care se pot întâlni, fără să se îngrijească de curse, cu alţi călători.

Dar nu cred că cineva, dintre cei care se grăbesc să accepte îndatoriri, după dorinţa lor, pentru a fi slăviţi de către lume sau toţi aceia care, deşi ocupaţi cu probleme personale, râvnesc la o viaţă uşoară/plină [de avantaje], le este dat [de către Dumnezeu] acest mare har, ca în mijlocul zarvei şi al agitaţiei întâlnirilor şi a călătoriilor de colo-colo, să poată avea familiaritate/intimitate cu moartea pe care noi o căutăm, în mijlocul lor, cu aceiaşi putere ca atunci, când noi o căutăm în singurătate, ca să ne zidim [prin ea].

Dar dacă acest lucru nu e adevărat[5], e pentru că eu, nu sunt numai cel mai prost dintre toţi oamenii, dar şi cel mai indolent/leneş cu putinţă.

Căci a căuta acest lucru este imposibil, dacă nu ne ajutăm de ieşirea, pentru un anume timp, din griji şi curse, pentru a gusta şi a mirosi numai acest lucru bun cu adevărat.

Şi crede-mă, că ai nevoie de multă retragere în tine însuți  din tumultul lucrurilor acestora care trec, pentru ca să te poţi forma ca om, nu prin insensibilitate [faţă de alţii], nu prin infatuare, nici prin glorie deşartă, nici prin oarbe superstiţii, aşa cum foarte bine s-a spus: „Ca nu cumva să fiu judecat”.

Şi aceasta se poate obţine ca bucurie trainică, care nu numai că ne produce o mare plăcere dar nu are nici termeni de comparaţie [în viaţa noastră].

3. Dar dacă această viaţă nu are cădere decât la unii oameni, cum este pacea duhului o experienţă a noastră întâmplătoare/accidentală?

De ce această experienţă este regăsibilă foarte frecvent, în măsura în care avem ardoarea de a sluji lui Dumnezeu în cea mai intimă parte a sufletului nostru?

De ce această pace/linişte a celei mai adânci părţi din noi este una cu viaţa noastră, când datoriile noastre purced din acest altar[6]? De ce există momente în care putem spune că nu ne e frică de moarte şi tăcem, dorind acest lucru?

Însă îţi zic: nu spun acestea despre toţi cei care doresc să călătorească spre lumea cea de sus.

Căci nu ştiu oare foarte bine, că vrei să simţi câtă plăcere are sufletul, care, deşi viu, moare faţă de afecţiunile trupeşti, renunţând, dacă e posibil, pe tot parcursul vieţii sale [la acestea], ca să se elibereze de frică, ca să poată fi numit pe drept: înţelept?

Sau e mult spus faptul, că există această stare a minţii, în care raţiunea se usucă cu totul, dacă nu are comuniune cu inima ta?

Astfel, am spus aceste lucruri, pentru ca să vezi dacă mai rămâi la dorinţa de a vrea să munceşti la planul de a ne trăim viaţa împreună.

Iar tu ştii mai bine decât toţi, ceea ce trebuie să faci vizavi de mama ta, după cum, de asemenea, nici fratele tău Victor nu a lăsat-o singură.

Nu mai vreau să mai scriu mai mult, ca să nu abat mintea ta de la gândul la această propunere.


[1] Pentru a zidi împreună o dragoste, o prietenie duhovnicească roditoare, prielnică pentru noi…

[2] Un fel de lectică. Lectica era un pat sau un scaun portabil, care era purtat de oameni sau animale, şi în care călătoreau oamenii înstăriţi.

[3] Trăim, spune Dumnezeiescul Augustin, bucuria de mântuire, bucuria de o reuşită anume, nu numai când o primim, când o avem, ci şi când lucrăm pentru ea. Trăim bucuria de când am început să ne-o dorim. Suntem pe calea bucuriei dacă lucrăm în sensul de a o avea, de a ne-o apropia.

[4] Adică aceea de a trăi împreună în viaţa monahală.

[5] Dacă nu se regăseşte în mine.

[6] În altarul adâncului sufletului, al inimii noastre.

Did you like this? Share it: