Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 noiembrie 2010

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [13]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

28 februarie 1997. Mă simt imens și foarte mic în același timp. Imensitatea stă în spiritul meu. Faptul de a fi mic se datorează neînțelegerii mele.

*

Sunt și vreau să fiu om. Mă adresez unor oameni originari.

*

Eu nu creez pentru paiațe și nici pentru oameni ideali. Oamenii care mă vor citi există…însă nu oriunde.

*

Am recitit rândurile pe care Nichita [Stănescu] le-a scris pentru mine. Sper să le împlinesc în viața mea…

*

Vreau să recitesc geniul lui Shakespeare. Am nevoie de sublimul lui întuneric profund, de caracterul tenebros al personajelor sale și de scurgerea sângelui pe care o simt în ele. Shakespeare, în toate personajele sale, e o forță a naturii în stare plenară.

*

Refuz să mă gândesc la viitor. Trăiesc clipa prezentului cu maximă prezență și luciditate. Am devenit lucid, ca o rază de soare care taie văzduhul.

*

Puterea cuvântului și, mai ales, mânuirea lui ca o armă e vitalitatea scriitorului.

*

Jurnalul meu este o fugă prin clipa spiritului.

*

Crima și pasiunea.

*

1 martie 1997. Mă simt un centru al cercului. Din centru plec spre oriunde. Din oriunde mă întorc la mine. Și aduc prăzi, mâncăruri fine pentru suflet.

*

Punctul se concentrează în el însuși până când centrul nu va mai încăpea în sine însuși.

*

Am făcut în trei ani ce alții nu pot face nici în trei vieți. Însă toată această muncă imensă e harul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut nimic…decât să îmi fac treaba.

*

Pândesc gândurile ca un animal de pradă. Un gând este o lume virginală.

*

Iubesc crepusculul. În ochii lui îmi pierd întreaga făptură. Jocul umbrelor lui mă devoră. Simt cum, dacă aș face un salt în aer, aș prinde tăcerea penumbrei.

*

A trăi înseamnă să guști de la pântecul ascuns al lucrurilor.

*

Îi simt în mine pe strămoșii mei. Prin mine ei se pot bucura dincolo de propriile lor morminte.

*

Tăcerea mormântului este o discuție cu viața.

*

Nu pot exista decât oameni murind. Nu există oameni morți.

*

Cred nespus de mult în mântuirea omului. E singurul lucru sfânt pentru mine.

*

Mă găsesc bolnav de obsesia timpului. Timpul este cel care mă schingiuiește pe mine în orice secundă. El îmi topește clipele și mi le toarnă în ureche. Doamne, ce disperant e să trăiești!

*

Fața omului este expresia demnității și a purității lui.

*

Frumosul e natural. Sublimul e lucrul în fața căruia plângi cu friguri.

*

Consider muzica rugăciunii drept singurul remediu continuu împotriva morții. Rugăciunea dizolvă moartea în noi.

*

Rugăciunea nu e cuvânt. E urlet sau adorație.

*

E bine să mănânci numai cu spiritul. A mânca înseamnă a nu-ți ajunge.

*

Deși am sânge războinic, în duhul meu doresc cel mai mult pacea și încrederea între noi.

*

4 martie 1997. Nu forma e aceea care mă exaltă ci viața care țâșnește în umbra ei.

*

În ochii languroși sau reci ai prostituatelor poți afla, adesea, secretul unei iubiri care se deconspiră continuu.

*

De fapt, ne mințim pe noi înșine. În cuvinte, ne furăm unii altora neștiința, care ne apasă simțurile ca o migrenă dezarmantă.

*

Un gât de femeie trebuie să fie autoritar. El nu trebuie să se plece decât în fața lui Dumnezeu. Numai așa o femeie, poate fi soția unui bărbat.

*

Măștile sunt întunericul nostru interior. Sau frica noastră…

*

Tăcerea e un ochi închis.

*

A fi puternic înseamnă a fi dăruit.

*

Ceea ce este natural este văzut de spirit cu obiectivitate.

*

Melancolia este tristețea sprâncenelor, a ochilor și a buzelor.

*

Ignoranța naturală este o stare de trăire pură. Nu și cea care se numește prostie

*

Iubesc pentru că sunt viu.

*

Muzica e un univers în expansiune. Îmi plac unduirile grave, zbuciumul, țipătul muzicii, adâncimile sale infinite, cascadele și peșterile ei, dar trăiesc în pacea florilor și a mieilor.

Este uimitor! Viața mea e un paradis în care culorile se întrepătrund cu sentimentele și cu liniile universului…

*

Nu pot să exprim decât ceea ce m-a atins și nu m-a omorât

*

Nevinovăția oamenilor este formată din iubirea și iertarea din tot sufletul.

*

Cu cât suntem mai departe de frumusețe cu atât ne alegem materii dure.

*

Frumusețea e fragedă numai în obiectele care sunt scăldate în lumină.

*

Frumusețea trebuie pusă în evidență prin voința formei.

*

Sensul este pulsul vieții.

*

Un romancier genial trebuie să cunoască și să intuiască natura.

*

Manierismul subtilizează frumosul, în loc să îl lase în stare pură, făcându-l să fie mort pentru spirit.

*

A cuprinde în puține cuvinte este idealul fiecărui filosof.

*

Nu există decât imagini simple.

*

Natura este facilă, dar umple. Manierismul artistic e un labirint gol, care nu te duce nici la oameni și nici la contactul cu cosmosul.

*

Natura e înțeleasă numai de oamenii originari, adică de cei care s-au regăsit pe ei înșiși în harul lui Dumnezeu.

*

5 martie 1997. Privindu-l pe un prieten, am observat în buza lui superioară arhetipul păsării perfecte.

*

Mintea trebuie să se unească cu inima, să coboare în inimă pentru ca să se nască minunile.

*

6 martie 1997. Am visat că mama, ajutată de un demon, dorea să mă omoare prin otrăvire. Nebunia latentă…

*

Sublimitatea culorii se obține prin condensarea ei organică.

*

Datele viselor mele le păstrez în sensibilitate, în memorie și în conștiință.

*

De când am început să fac schițe ale expresiilor fețelor umane mi s-a revelat o altă față a lumii.

Interiorul omului parcă mi se revarsă în privirile sale, în obrajii săi, în buzele sale, în sprâncele sale…

O întreagă istorie personală mi se face cunoscută printr-un gest, printr-un surâs, printr-o crispare…

*

13 martie 1997. M-am îndrăgostit în vis de o fotografă. Făcea fotografii și era și manechin în același timp. Avea părul blond și era de naționalite franceză.

Am văzut-o, pentru prima dată, într-un alai de nuntă. A intrat într-o casă. La intrare i-a căzut din mână portofelul de culoare albă…

La nuntă ne-am privit pătrunzător. Când a ieșit din casă mi-a spus, în franceză, că a găsit ceea ce căuta. I-am răspuns tot în franceză.

Vrând să plece, am îmbrățișat-o. Nu a făcut nicio sforțare…

Dispare atmosfera orașului…și apare un decor idilic. Iarbă, copaci, liniște… O privesc. Își dezbracă bluza. Îi văd sânii: albi și puri. Privindu-i, îmi dau seama că e virgină. Ea mă îmbrățișează. Tăcem…

M-am trezit cu îmbrățișarea ei pe trup…

*

14 martie 1997. Am întâlnit un copil, care putea să țipe până la gradul de a nu-l mai putea auzi. Un țipăt ascuțit…

*

15 martie 1997. Cineva a deplâns viața pe care am să o trăiesc. O, nu, nu are nicio umanitate gestul său!

*

În extaz, mintea e mai presus de rugăciune. Mărturia Sfântului Grigorie Palama. Mi-am adus aminte de neputința de a știi cât e lumina și de a o cuprinde

*

19 martie 1997. Am visat un ceremonial de primire al poetului. Numai că el sta în umbră

*

Am căzut în pătratul cercului.

*

Viața prosperă prin nevăzut și ne înfioară prin inevitabil.

*

7, 5, 1, 14, 9, 14, 1.

4, 15, 9, 14, 1.

13, 9, 8, 1, 5, 12, 1.

7, 1, 2, 17, 9, 5, 12, 1.

*

20 martie 1997. Atracția sexuală este o intuiție a plăcerii.

*

Am visat un oraș pe care nu l-am cunoscut niciodată.

*

„Eu sunt umbra piciorului tău”. O parafrază la secvența picioarelor lungi.

*

21 martie 1997. Casa din interiorul casei. O nouă incursiune în labirint. Ușile se deschid, intru, caut, găsesc. Sunt îndrumat spre vechea mea obsesie. Nu mai știu însă să ies din labirint.

*

22 martie 1997. Visul. Era noapte. Alergam după cineva. Un bărbat, un bărbat în umbră, cu pălărie neagră…

Eram într-un oraș frumos dar cu oameni plictisiți. S-a deschis un gang. Bărbatul în negru a intrat acolo. Era tăcere…

Mi se făcea frică la fiecare pas la meu. Deodată am fost absolvit de frică. Am primit o lanternă. În drumul meu am găsit o groază de vechituri.

Câte un țipăt din când în când…Pereți negri. Umbre care surâdeau…

Ajung la un sistem de scripeți, care deschidea niște trape. Un grup de copii trece aidoma unui cârd de șoareci.

Atunci mi-am dat seama că sunt într-o Biserică subpământeană…Însă această Biserică era un compromis ortodoxo-catolic în materie de pictură.

Am văzut, pe pereți, zugrăviți Sfinți și Îngeri. Maica Domnului era impozantă. Peste tot: trandafiri roșii.

Puteam să trec prin spatele altarului ortodox. Bărbatul s-a pierdut cu totul din privirea mea. Se pare că el avusese misiunea să mă aducă aici.

Când să ies din Biserică mă întâlnesc cu o prostituată. Îmi înlănțuie gâtul. Mă trage spre ea. Este înfierbântată de  prezența mea.

Mă trage spre un drum ferit și aici întâlnesc o altă prostituată: de culoarea santalului.

Însă cele două încep să se bată pentru mine…deși erau prietene. Încetează bătaia…și, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, merg cu cele două prostituate într-un loc al loc.

E vorba de o încăpere spațioasă. Prima prostituată, printr-o schimbare greu de înțeles, îmi devine prietenă și îmi spune că nu vrea să facă sex cu mine, ci vrea să mă privească făcând sex cu cea de a doua, cu femeia de santal.

Deși, eu, cu accepțiunea ei, trebuia să o înșel, prietena mea (prima prostituată) avea o față radioasă sau își masca sentimentele.

*

Cred că sub pielea tăbăcită a prostituției stă o virginitate extraordinară, greu de înțeles la prima vedere, și pe care o intuiesc numai aceia, care pot să facă din oameni o cuvioasă rugăciune către Dumnezeu.

*

Pentru mine, de multe ori, visul e o formă de analiză a realității distilate de către sufletul meu.

*

23 martie 1997. Am visat o nuntă în care nu se căsătorea nimeni.

*

Un accident rutier. A fost accidentat un bărbat în locul bunicului meu. Bunicul meu a lipsit un minut…și, în locul lui, a fost accidentat un altul.

*

A nins, dimineață, un strat de 15-20 cm și s-a topit până în seară.

*

La spital ningea însă, lângă fereastra clasei mele, era soare.

*

Natura umană este un instinct al neprevăzutului.

*

27 martie 1997. Visul. Priveam un perete. Acesta s-a despărțit în două și am văzut marele vid. Am avut un extaz în care am văzut cu mi s-a deschis cutia craniană.

În această ieșire în afară am văzut o ființă umană oribilă. Avea o jumătate de metru înălțime, de culoare neagră, extrem de tristă și de urâtă. M-a prins de mână…Nu puteam să scap de ea…

A vrut să îmi vorbească dar nu a putut. Și acum, am în mine spaima și plânsul acelei ființe pedepsite, chinuite, singure…care mi-a cerut ajutorul…

*

Un alt vis. Am visat-o pe Iuliana S. și, când ne-am întâlnit, ne-am sărutat picioarele, reciproc, ca în tradiția indiană. Emilia era supărată pe mine. Se simțea trădată…

Păstrez senzația de plăcere și de căldură pe care mi-a adus-o sărutarea picioarelor.

*

Doamne, dă-mi ziua libertății cât mai curând! Sporește geniul meu, dă-mi puterea să fac minuni cu cuvântul, prin cuvintele pe care le scriu, dar nu mă uita!

Întoarce-mă la dragostea Ta, la rugăciunea cea dinăuntru întotdeauna. Spre sfințenia Ta mă cheamă și mă urcă, Hristoase, Dumnezeul meu. Urcă-mă spre lumina Ta, spre slava Ta cea nepieritoare.

Dezrobește-mă de munca de creație atunci când Tu vei vrea și când preabuna Ta înțelepciune va considera că e timpul.

Mi-e dor de Sfânta Liturghie, de post și de rugăciune și nu le am. Mi-e dor de simplitatea credinței și nu pot să o am. Mă simt gol dar plin de Tine în același timp.

O, Doamne, umple-mă din plin de harul și de iubirea Ta, Dumnezeul meu, umple-mă din belșug! Fă să se arate în mine izvorul vieții celei veșnice, pentru ca să am și să trăiesc cu mintea veacului ce va să fie!

*

30 martie 1997. Îmi pare rău, Nichita [Stănescu], căci despre tine vorbesc astăzi mulți neaveniți!

*

Frumusețea este urâtă când ascunde sub ea necurăția.

*

Când m-am întors, în personalul de Roșiori, am găsit scris pe rama geamului, de un necunoscut: Dorin și XX.  Nu cred că e nimic întâmplător…

*

Un poet belgian spunea: „personajul pozitiv trebuie să fie un plus”.

*

31 martie 1997. Iubesc și răul mă paște din umbră.

*

O, Doamne, fă-mă nebun de dragostea Ta, de iubirea Ta pentru oameni! Întru lumina Ta mi-ai dat odihnă. Facă-se voia Ta întru mine și du-mă pe mine la vederea luminii Tale întotdeauna, întru iubire multă.

*

În durere, oamenii se unesc prin lacrimi neplânse iar în dragoste prin iubiri neimaginate.

*

Viitorul este cea mai puternică armă a noastră. El ne lasă fără glas.

*

Clipa cea va veni este inimaginabil de frumoasă dacă știi să o trăiești.

*

2 aprilie 1997. Baia, prosopul gazdei…și respectul meu pentru cuvânt față de împăratul.

*

3 aprilie 1997. Azi dimineață am visat-o pe Ioana. Era trupul ei, dar sufletul altei femei. Mi-am dat seama din prima…

*

8 aprilie 1997. Eram la școală, stam pe scaunul meu…și deodată mi s-a deschis urechea stângă…și auzeam ca un zgomot de rachetă. Parcă plecam în stele…și zgomotul se întețea…

Mi-a fost teamă să nu mi se spargă/deterioreze timpanul…

*

O, Doamne, dă-mi o liniște abisală, ca o ninsoare a frunzelor de lămâi!…

*

11 aprilie 1997. Am fost la Fericitul Ilie. Este într-o stare gravă cu sănătatea. Marea mea lumină pământească este bătută de vântul timpului!

O, timp nemernic, ce ucizi măreția!

O, necruțător timp, ce ne usuci trupul pentru ca să ne naști sufletul în Împărăția lui Dumnezeu!

Sunt bucuros că a apărut manuscrisul luminii. Are 130 de pagini.

La plecare l-am întrebat: Care este cel mai mare lucru al unei vieți de om? Și el mi-a răspuns: Să faci ceea ce îți dorești cel mai mult!

Și Fericitul Ilie a adăugat: Nu mi-e teamă de moarte! Îmi pare rău de soție și de fiică, că le las singure…

*

14 aprilie 1997. Doamne, dă-mi nemărginirea supremă, văzul vederii Tale! Alătură-mă Îngerilor Tăi, Dumnezeul meu, Iubirea mea și Nebunia sfântă a inimii mele. Umezește-mi inima cu ploaia harului Tău, cu fericirea vederii Tale.

Nu mă uita Nemurirea sufletului meu. Slava inimii mele este bucuria poruncilor Tale. Râvna iubirii Tale mănâncă inima mea.

Inima mea plânge după Tine, Iubitul meu, Fericirea mea supremă, Dumnezeul inimii și al doririi mele.

Vino la mine și smerește sufletul meu! Eu nu am pus încă primul pas al îndreptării mele. Eu nu am privit întru Tine, Sfinte al Sfinților!

Cunoașterea necunoașterii Tale fă să rămână întru mine! Căldura iubirii Tale fă să-mi înghețe gândurile mele cele rele.

Doamne, Dumnezeul meu Cel Preafrumos, iartă-mă pentru că nu exist mereu întru Tine și Tu întru mine!

Iartă-mă pentru că nu mă arunc în brațele Tale cu toată ființa mea!

Iartă-mă pe mine nerecunoscătorul și mult prea vinovatul!

Doamne, schimbă noaptea mea în zi, iadul inimii mele în ziua învierii Tale.

Întru iubirea Ta fă să sângere inima mea de bunătate și de iertare!

*

17 aprilie 1997. Visul. Eram într-o încăpere unde era o mulțime de oameni. Aici vine tatăl meu și cu un alt bărbat înalt, necunoscut mie.

Era și Fericitul Ilie de față. Tatăl meu îl sechestrează pe Dumnezeiescul Ilie și pleacă cu el.

Pe mine mă ținea captiv acest bărbat venit dimpreună cu el. Avea o forță mare. Reușesc însă să scap din brațele, din strânsoarea acestui bărbat și alerg după tatăl meu, care îl ducea cu el pe Fericitul Ilie.

Îi strig în gura mare tatălui meu: Să fii blestemat!…Și am spus-o de atâtea ori încât am răgușit…

Străzi pustii. Durerea mea nu era văzută de nimeni. Mi se luase de la mine pe Fericitul Ilie, și iubirea mea pentru el era enormă…fiind gata să mă bat cu tatăl meu pentru el.

Ajung într-o cameră, unde întâlnesc o bonă stranie. Aceasta în loc să îngrijească de copil…căuta să îl omoare.

Ei îi spun că Fericitul Ilie a fost prins. Mă privește cu un aer plictisit. Îmi dă, totuși, un răspuns evaziv.

Mă văd pe un drum, împreună cu un prieten. Începe să plouă. Ploaia părea că curge dintr-un craniu și nu din nori.

O ploaie vâscoasă, ca sângele. Până la urmă îl găsesc pe tatăl meu. Era beat…și Fericitul Ilie nicăieri!

Îl iau la bătaie până când nu mai poate să se ridice de jos. L-am lovit cu picioarele în coaste și cap și îi strigam în continuu: Cum ai putut să faci asta?!…

Am avut sentimentul profund că l-a omorât pe Fericitul Ilie…și de aceea l-am bătut pe tatăl meu până când a început să îi curgă sângele din gură.

Eram epuizat și îndurerat enorm…Eram plin de lacrimi. Și văd, la un moment, ura tatălui meu pe mine, ochii lui plini de ură…cu toate că nu a mai îndrăznit să se ridice de la pământ.

M-am trezit cu durerea ucigătoare, că tatăl meu îl ucisese…pe Fericitul Ilie…

*

22 aprilie 1997. 3 + 4.

*

Când sunt excentric mă joc cu pleonasmul morții.

*

Răutatea pietrifică pe când dragostea coagulează gândurile.

*

Mirosul primăverii este adormitor din cauza obișnuinței copacilor de a naște flori alb-roșiatice.

*

Durerea naște plăcere în propria sa delimitare de spațiu.

*

Scrisul este urma pe care o intuiește vederea.

*

Mersul pe jos îmi tocește auzul. E ca și cum m-aș topi ca o înghețată cu căpșuni. Sucul de astăzi a fost proteic și dogoritor în același timp. Cred că cuvintele nu mai au decât suprasensuri

***

Evanghelia după Matei, cap. 6

Cuvintele grecești existente în traducerea noastră au fost transliterate numai pentru ediția de față…

***

Capitolul 6

1. [Și] aveți grijă, [ca] dreptatea voastră să nu o faceți înaintea oamenilor pentru ca să fiți văzuți [de către] ei! Căci dacă, într-adevăr, nu [faceți așa], nu aveți[1] plată [miston] de la Tatăl vostru, Care este în ceruri.

2. Astfel, când faci milostenie [eleimosinin], nu suna din trâmbiță înaintea ta, după cum fac ipocriții/prefăcuții/fățarnicii [i ipocriti] în sinagogi și pe străduțe/ulițe, pentru ca să fie slăviți de către oameni!

Adevărat vă spun vouă: și-au primit plata lor[2].

3. Dar tu, [când] faci milostenie, să nu cunoască stânga ta ce face dreapta ta,

4. pentru ca milostenia ta să fie în ascuns/în taină [en to cripto]! Și Tatăl tău, Care vede în ascuns[3], îți va reîntoarce[4]/răsplăti ție.

5. Și când vă rugați [prosefhiste], nu fiți ca ipocriții/fățarnicii, care iubesc [faptul, ca] în sinagogi și în colțurile străzilor, să stea rugându-se, pentru ca să fie văzuți [de către] oameni! Adevărat vă spun vouă: și-au primit plata lor.

6. Dar tu, când te rogi, intră în camera ta lăuntrică/tainică [ton tamion su] și închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns/în taină! Și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va reîntoarce/răsplăti ție.

7. Și rugându-vă, nu spuneți aceleași cuvinte din nou și din nou/ nu bolborosiți multe cuvinte [mi vattaloghiste] ca păgânii. Pentru că ei cred, că în multa vorbire a lor [ti poliloghia afton][5] vor fi ascultați.

8. De aceea, nu vă asemănați lor! Căci cunoaște Tatăl vostru [pe cele de] care aveți nevoie [mai] înainte ca voi să I le cereți Lui.

9. Astfel, în acest fel să vă rugați voi: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău!

10. Să vină Împărăția Ta! Să se facă voia Ta, ca/precum în cer [așa] și pe pământ!

11. Pâinea noastră zilnică/de fiecare zi [ton epiusion] dă-ne-o nouă astăzi!

12. Și ne iartă nouă datoriile/greșelile [ta ofilimata] noastre, precum și noi iertăm datornicilor/greșiților[6] noștri!

13. Și nu ne duce pe noi întru ispită [pirasmon], ci salvează-ne/mântuiește-ne/scapă-ne [rise imas] de cel rău/viclean [apo tu poniru]. [Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci! Amin[7]]”.

14. Căci dacă iertați oamenilor păcatele lor, vă va ierta și vouă Tatăl vostru, Cel ceresc!

15. Iar dacă nu iertați oamenii, nici Tatăl vostru nu vă va ierta păcatele voastre.

16. Iar când postiți [nistefite], nu fiți triști ca ipocriții/fățarnicii, căci ei își urâțesc fețele lor  pentru ca să le arate oamenilor că postesc! Adevărat vă spun vouă: și-au primit plata lor.

17. Dar tu, [când] postești, unge capul tău și fața ta o spală,

18. pentru ca să nu arăți oamenilor că postești, ci Tatălui Tău în ascuns/în taină! Și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va reîntoarce/răsplăti ție.

19. Nu vă strângeți vouă comori pe pământ, unde molia [sis] și rugina [vrosis] le distrug/le nimicesc și unde hoții/tâlharii le sapă/le dezgroapă și le fură!

20. Ci adunați-vă vouă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug/nu le nimicesc, și unde hoții/tâlharii nu le sapă/nu le dezgroapă și nici nu le fură!

21. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.

22. Luminătorul trupului este ochiul. Astfel, dacă ochiul tău este sănătos/sincer [aplus], întregul tău trup va fi luminat[8]!

23. Dar dacă ochiul tău este rău/viclean [poniros], [atunci] întregul tău trup va fi întunecat. Astfel, dacă lumina [aflată] în tine este întuneric, cât de mare este întunericul!

24.  Nimeni nu poate să slujească la doi domni! Pentru că, fie pe unul îl va urî și pe altul îl va iubi, fie pe unul îl va avea în inimă și pe altul îl va disprețui. Nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui mamona/banului/averii [mamona].

25. Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijorați/neliniștiți pentru sufletele voastre, ce veți mânca [și ce veți bea], nici pentru trupurile voastre cu ce vă veți îmbrăca! Nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul [decât] îmbrăcămintea?

26. Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu strâng în hambare, și Tatăl vostru, Cel ceresc, le hrănește pe ele! Nu sunteți voi mai prețioși [decât] ele?

27. Și cine dintre voi, care se preocupă de asta, poate să adauge înălțimii lui un cot [pihin ena]?

28. Și despre îmbrăcăminte de ce vă îngrijorați/neliniștiți? Priviți/învățați de la crinii câmpului cum cresc! Nu se trudesc, nici nu torc[9]!

29. Și vă spun vouă, că nici Solomon, în[10] toată slava lui, [nu] s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia[11].

30. Iar dacă iarba câmpului, [care] astăzi este iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor [oligopisti]?

31. Deci nu vă îngrijorați/neliniștiți[12], spunând: Ce mâncăm? sau: Ce bem? sau: Ce îmbrăcăm?

32. Căci pe toate acestea le caută păgânii! Căci cunoaște Tatăl vostru, Cel ceresc, că aveți nevoie de toate acestea.

33. Ci căutați, mai întâi, Împărăția [lui Dumnezeu] și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.

34. Astfel, nu vă îngrijorați/neliniștiți în [ziua de] astăzi, pentru că [ziua de] mâine se va îngrijora/neliniști [de cele ale] ei! Ajunge zilei răutatea [cachia] ei.


[1] Nu avem o formă de viitor, ca în ed. BOR 1988, ci un indicativ prezent activ.

Pentru că plata pentru faptele bune este imediată, atâta timp cât simțim în noi harul lui Dumnezeu și multă bucurie și pace, lucruri care se vor permanentiza în noi dacă ne ocupăm continuu cu fapta virtuoasă.

[2] După cum milostenia adevărată e plătită de Dumnezeu cu har, milostenia făcută de ochii lumii e plătită cu slavă deșartă. Și ambele, cu alte cuvinte, își primesc plata pe loc, imediat, în mod instant.

[3] În ascunsul, în taina inimii noastre.

[4] Milostenia, fapta bună tăinuită, păstrată în taină.

[5] Datorită faptului că se roagă mult…vor fi ascultați…

[6] Care au greșit față de noi.

[7] Fragment existent în MGK (Dioti Su ine i Vasilia che i dinamis che i doxa is tus eonas. Amin) și inexistent în GNT, și care apare în ed. BOR 1988.

[8] Va fi plin de slava Sa, de lumina Sa.

[9] Se referă la faptul de a toarce lâna.

[10] Cu.

[11] Dintre crinii câmpului.

[12] Nu stați toată ziua cu panica, cu îngrijorarea, cu neliniștea că nu aveți cele ale existenței zilnice.

În ed. BOR 1988, la v. 25, e: „nu vă îngrijiți”, fapt care poate fi înțeles ca o indolență față de viața cotidiană, ca o nepăsare față de ceea ce se petrece cu noi.

Însă aici Domnul nu ne spune să nu ne îngrijim pentru ziua de astăzi și de mâine, ci să nu ne neliniștim, să nu nu ne focusăm doar pe grija pentru existență și să uităm să trăim o viață duhovnicească, o viață sfântă.

Ultimele…ale lui Adrian Păunescu

De la un cardiac, cordial

(31 octombrie 2010)

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

*

Scrisoare din urgența inimii

Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună.

Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă – Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital.

Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr. Ionescu-Târgovişte, dr. Mihai Viorel, dr. Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr. Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face.

A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran.

Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr. Beuran şi dr. Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa.

Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul…

Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări.

Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame.

Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă?

Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui or-ga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară.

Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr. Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit.

E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt.

Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi – cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului.

Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă.

Oricum, cărţile mele devin – prin suferinţa mea – tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.

Respect! Atât de simplu…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno