Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

28 februarie 1997. Mă simt imens și foarte mic în același timp. Imensitatea stă în spiritul meu. Faptul de a fi mic se datorează neînțelegerii mele.

*

Sunt și vreau să fiu om. Mă adresez unor oameni originari.

*

Eu nu creez pentru paiațe și nici pentru oameni ideali. Oamenii care mă vor citi există…însă nu oriunde.

*

Am recitit rândurile pe care Nichita [Stănescu] le-a scris pentru mine. Sper să le împlinesc în viața mea…

*

Vreau să recitesc geniul lui Shakespeare. Am nevoie de sublimul lui întuneric profund, de caracterul tenebros al personajelor sale și de scurgerea sângelui pe care o simt în ele. Shakespeare, în toate personajele sale, e o forță a naturii în stare plenară.

*

Refuz să mă gândesc la viitor. Trăiesc clipa prezentului cu maximă prezență și luciditate. Am devenit lucid, ca o rază de soare care taie văzduhul.

*

Puterea cuvântului și, mai ales, mânuirea lui ca o armă e vitalitatea scriitorului.

*

Jurnalul meu este o fugă prin clipa spiritului.

*

Crima și pasiunea.

*

1 martie 1997. Mă simt un centru al cercului. Din centru plec spre oriunde. Din oriunde mă întorc la mine. Și aduc prăzi, mâncăruri fine pentru suflet.

*

Punctul se concentrează în el însuși până când centrul nu va mai încăpea în sine însuși.

*

Am făcut în trei ani ce alții nu pot face nici în trei vieți. Însă toată această muncă imensă e harul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut nimic…decât să îmi fac treaba.

*

Pândesc gândurile ca un animal de pradă. Un gând este o lume virginală.

*

Iubesc crepusculul. În ochii lui îmi pierd întreaga făptură. Jocul umbrelor lui mă devoră. Simt cum, dacă aș face un salt în aer, aș prinde tăcerea penumbrei.

*

A trăi înseamnă să guști de la pântecul ascuns al lucrurilor.

*

Îi simt în mine pe strămoșii mei. Prin mine ei se pot bucura dincolo de propriile lor morminte.

*

Tăcerea mormântului este o discuție cu viața.

*

Nu pot exista decât oameni murind. Nu există oameni morți.

*

Cred nespus de mult în mântuirea omului. E singurul lucru sfânt pentru mine.

*

Mă găsesc bolnav de obsesia timpului. Timpul este cel care mă schingiuiește pe mine în orice secundă. El îmi topește clipele și mi le toarnă în ureche. Doamne, ce disperant e să trăiești!

*

Fața omului este expresia demnității și a purității lui.

*

Frumosul e natural. Sublimul e lucrul în fața căruia plângi cu friguri.

*

Consider muzica rugăciunii drept singurul remediu continuu împotriva morții. Rugăciunea dizolvă moartea în noi.

*

Rugăciunea nu e cuvânt. E urlet sau adorație.

*

E bine să mănânci numai cu spiritul. A mânca înseamnă a nu-ți ajunge.

*

Deși am sânge războinic, în duhul meu doresc cel mai mult pacea și încrederea între noi.

*

4 martie 1997. Nu forma e aceea care mă exaltă ci viața care țâșnește în umbra ei.

*

În ochii languroși sau reci ai prostituatelor poți afla, adesea, secretul unei iubiri care se deconspiră continuu.

*

De fapt, ne mințim pe noi înșine. În cuvinte, ne furăm unii altora neștiința, care ne apasă simțurile ca o migrenă dezarmantă.

*

Un gât de femeie trebuie să fie autoritar. El nu trebuie să se plece decât în fața lui Dumnezeu. Numai așa o femeie, poate fi soția unui bărbat.

*

Măștile sunt întunericul nostru interior. Sau frica noastră…

*

Tăcerea e un ochi închis.

*

A fi puternic înseamnă a fi dăruit.

*

Ceea ce este natural este văzut de spirit cu obiectivitate.

*

Melancolia este tristețea sprâncenelor, a ochilor și a buzelor.

*

Ignoranța naturală este o stare de trăire pură. Nu și cea care se numește prostie

*

Iubesc pentru că sunt viu.

*

Muzica e un univers în expansiune. Îmi plac unduirile grave, zbuciumul, țipătul muzicii, adâncimile sale infinite, cascadele și peșterile ei, dar trăiesc în pacea florilor și a mieilor.

Este uimitor! Viața mea e un paradis în care culorile se întrepătrund cu sentimentele și cu liniile universului…

*

Nu pot să exprim decât ceea ce m-a atins și nu m-a omorât

*

Nevinovăția oamenilor este formată din iubirea și iertarea din tot sufletul.

*

Cu cât suntem mai departe de frumusețe cu atât ne alegem materii dure.

*

Frumusețea e fragedă numai în obiectele care sunt scăldate în lumină.

*

Frumusețea trebuie pusă în evidență prin voința formei.

*

Sensul este pulsul vieții.

*

Un romancier genial trebuie să cunoască și să intuiască natura.

*

Manierismul subtilizează frumosul, în loc să îl lase în stare pură, făcându-l să fie mort pentru spirit.

*

A cuprinde în puține cuvinte este idealul fiecărui filosof.

*

Nu există decât imagini simple.

*

Natura este facilă, dar umple. Manierismul artistic e un labirint gol, care nu te duce nici la oameni și nici la contactul cu cosmosul.

*

Natura e înțeleasă numai de oamenii originari, adică de cei care s-au regăsit pe ei înșiși în harul lui Dumnezeu.

*

5 martie 1997. Privindu-l pe un prieten, am observat în buza lui superioară arhetipul păsării perfecte.

*

Mintea trebuie să se unească cu inima, să coboare în inimă pentru ca să se nască minunile.

*

6 martie 1997. Am visat că mama, ajutată de un demon, dorea să mă omoare prin otrăvire. Nebunia latentă…

*

Sublimitatea culorii se obține prin condensarea ei organică.

*

Datele viselor mele le păstrez în sensibilitate, în memorie și în conștiință.

*

De când am început să fac schițe ale expresiilor fețelor umane mi s-a revelat o altă față a lumii.

Interiorul omului parcă mi se revarsă în privirile sale, în obrajii săi, în buzele sale, în sprâncele sale…

O întreagă istorie personală mi se face cunoscută printr-un gest, printr-un surâs, printr-o crispare…

*

13 martie 1997. M-am îndrăgostit în vis de o fotografă. Făcea fotografii și era și manechin în același timp. Avea părul blond și era de naționalite franceză.

Am văzut-o, pentru prima dată, într-un alai de nuntă. A intrat într-o casă. La intrare i-a căzut din mână portofelul de culoare albă…

La nuntă ne-am privit pătrunzător. Când a ieșit din casă mi-a spus, în franceză, că a găsit ceea ce căuta. I-am răspuns tot în franceză.

Vrând să plece, am îmbrățișat-o. Nu a făcut nicio sforțare…

Dispare atmosfera orașului…și apare un decor idilic. Iarbă, copaci, liniște… O privesc. Își dezbracă bluza. Îi văd sânii: albi și puri. Privindu-i, îmi dau seama că e virgină. Ea mă îmbrățișează. Tăcem…

M-am trezit cu îmbrățișarea ei pe trup…

*

14 martie 1997. Am întâlnit un copil, care putea să țipe până la gradul de a nu-l mai putea auzi. Un țipăt ascuțit…

*

15 martie 1997. Cineva a deplâns viața pe care am să o trăiesc. O, nu, nu are nicio umanitate gestul său!

*

În extaz, mintea e mai presus de rugăciune. Mărturia Sfântului Grigorie Palama. Mi-am adus aminte de neputința de a știi cât e lumina și de a o cuprinde

*

19 martie 1997. Am visat un ceremonial de primire al poetului. Numai că el sta în umbră

*

Am căzut în pătratul cercului.

*

Viața prosperă prin nevăzut și ne înfioară prin inevitabil.

*

7, 5, 1, 14, 9, 14, 1.

4, 15, 9, 14, 1.

13, 9, 8, 1, 5, 12, 1.

7, 1, 2, 17, 9, 5, 12, 1.

*

20 martie 1997. Atracția sexuală este o intuiție a plăcerii.

*

Am visat un oraș pe care nu l-am cunoscut niciodată.

*

„Eu sunt umbra piciorului tău”. O parafrază la secvența picioarelor lungi.

*

21 martie 1997. Casa din interiorul casei. O nouă incursiune în labirint. Ușile se deschid, intru, caut, găsesc. Sunt îndrumat spre vechea mea obsesie. Nu mai știu însă să ies din labirint.

*

22 martie 1997. Visul. Era noapte. Alergam după cineva. Un bărbat, un bărbat în umbră, cu pălărie neagră…

Eram într-un oraș frumos dar cu oameni plictisiți. S-a deschis un gang. Bărbatul în negru a intrat acolo. Era tăcere…

Mi se făcea frică la fiecare pas la meu. Deodată am fost absolvit de frică. Am primit o lanternă. În drumul meu am găsit o groază de vechituri.

Câte un țipăt din când în când…Pereți negri. Umbre care surâdeau…

Ajung la un sistem de scripeți, care deschidea niște trape. Un grup de copii trece aidoma unui cârd de șoareci.

Atunci mi-am dat seama că sunt într-o Biserică subpământeană…Însă această Biserică era un compromis ortodoxo-catolic în materie de pictură.

Am văzut, pe pereți, zugrăviți Sfinți și Îngeri. Maica Domnului era impozantă. Peste tot: trandafiri roșii.

Puteam să trec prin spatele altarului ortodox. Bărbatul s-a pierdut cu totul din privirea mea. Se pare că el avusese misiunea să mă aducă aici.

Când să ies din Biserică mă întâlnesc cu o prostituată. Îmi înlănțuie gâtul. Mă trage spre ea. Este înfierbântată de  prezența mea.

Mă trage spre un drum ferit și aici întâlnesc o altă prostituată: de culoarea santalului.

Însă cele două încep să se bată pentru mine…deși erau prietene. Încetează bătaia…și, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, merg cu cele două prostituate într-un loc al loc.

E vorba de o încăpere spațioasă. Prima prostituată, printr-o schimbare greu de înțeles, îmi devine prietenă și îmi spune că nu vrea să facă sex cu mine, ci vrea să mă privească făcând sex cu cea de a doua, cu femeia de santal.

Deși, eu, cu accepțiunea ei, trebuia să o înșel, prietena mea (prima prostituată) avea o față radioasă sau își masca sentimentele.

*

Cred că sub pielea tăbăcită a prostituției stă o virginitate extraordinară, greu de înțeles la prima vedere, și pe care o intuiesc numai aceia, care pot să facă din oameni o cuvioasă rugăciune către Dumnezeu.

*

Pentru mine, de multe ori, visul e o formă de analiză a realității distilate de către sufletul meu.

*

23 martie 1997. Am visat o nuntă în care nu se căsătorea nimeni.

*

Un accident rutier. A fost accidentat un bărbat în locul bunicului meu. Bunicul meu a lipsit un minut…și, în locul lui, a fost accidentat un altul.

*

A nins, dimineață, un strat de 15-20 cm și s-a topit până în seară.

*

La spital ningea însă, lângă fereastra clasei mele, era soare.

*

Natura umană este un instinct al neprevăzutului.

*

27 martie 1997. Visul. Priveam un perete. Acesta s-a despărțit în două și am văzut marele vid. Am avut un extaz în care am văzut cu mi s-a deschis cutia craniană.

În această ieșire în afară am văzut o ființă umană oribilă. Avea o jumătate de metru înălțime, de culoare neagră, extrem de tristă și de urâtă. M-a prins de mână…Nu puteam să scap de ea…

A vrut să îmi vorbească dar nu a putut. Și acum, am în mine spaima și plânsul acelei ființe pedepsite, chinuite, singure…care mi-a cerut ajutorul…

*

Un alt vis. Am visat-o pe Iuliana S. și, când ne-am întâlnit, ne-am sărutat picioarele, reciproc, ca în tradiția indiană. Emilia era supărată pe mine. Se simțea trădată…

Păstrez senzația de plăcere și de căldură pe care mi-a adus-o sărutarea picioarelor.

*

Doamne, dă-mi ziua libertății cât mai curând! Sporește geniul meu, dă-mi puterea să fac minuni cu cuvântul, prin cuvintele pe care le scriu, dar nu mă uita!

Întoarce-mă la dragostea Ta, la rugăciunea cea dinăuntru întotdeauna. Spre sfințenia Ta mă cheamă și mă urcă, Hristoase, Dumnezeul meu. Urcă-mă spre lumina Ta, spre slava Ta cea nepieritoare.

Dezrobește-mă de munca de creație atunci când Tu vei vrea și când preabuna Ta înțelepciune va considera că e timpul.

Mi-e dor de Sfânta Liturghie, de post și de rugăciune și nu le am. Mi-e dor de simplitatea credinței și nu pot să o am. Mă simt gol dar plin de Tine în același timp.

O, Doamne, umple-mă din plin de harul și de iubirea Ta, Dumnezeul meu, umple-mă din belșug! Fă să se arate în mine izvorul vieții celei veșnice, pentru ca să am și să trăiesc cu mintea veacului ce va să fie!

*

30 martie 1997. Îmi pare rău, Nichita [Stănescu], căci despre tine vorbesc astăzi mulți neaveniți!

*

Frumusețea este urâtă când ascunde sub ea necurăția.

*

Când m-am întors, în personalul de Roșiori, am găsit scris pe rama geamului, de un necunoscut: Dorin și XX.  Nu cred că e nimic întâmplător…

*

Un poet belgian spunea: „personajul pozitiv trebuie să fie un plus”.

*

31 martie 1997. Iubesc și răul mă paște din umbră.

*

O, Doamne, fă-mă nebun de dragostea Ta, de iubirea Ta pentru oameni! Întru lumina Ta mi-ai dat odihnă. Facă-se voia Ta întru mine și du-mă pe mine la vederea luminii Tale întotdeauna, întru iubire multă.

*

În durere, oamenii se unesc prin lacrimi neplânse iar în dragoste prin iubiri neimaginate.

*

Viitorul este cea mai puternică armă a noastră. El ne lasă fără glas.

*

Clipa cea va veni este inimaginabil de frumoasă dacă știi să o trăiești.

*

2 aprilie 1997. Baia, prosopul gazdei…și respectul meu pentru cuvânt față de împăratul.

*

3 aprilie 1997. Azi dimineață am visat-o pe Ioana. Era trupul ei, dar sufletul altei femei. Mi-am dat seama din prima…

*

8 aprilie 1997. Eram la școală, stam pe scaunul meu…și deodată mi s-a deschis urechea stângă…și auzeam ca un zgomot de rachetă. Parcă plecam în stele…și zgomotul se întețea…

Mi-a fost teamă să nu mi se spargă/deterioreze timpanul…

*

O, Doamne, dă-mi o liniște abisală, ca o ninsoare a frunzelor de lămâi!…

*

11 aprilie 1997. Am fost la Fericitul Ilie. Este într-o stare gravă cu sănătatea. Marea mea lumină pământească este bătută de vântul timpului!

O, timp nemernic, ce ucizi măreția!

O, necruțător timp, ce ne usuci trupul pentru ca să ne naști sufletul în Împărăția lui Dumnezeu!

Sunt bucuros că a apărut manuscrisul luminii. Are 130 de pagini.

La plecare l-am întrebat: Care este cel mai mare lucru al unei vieți de om? Și el mi-a răspuns: Să faci ceea ce îți dorești cel mai mult!

Și Fericitul Ilie a adăugat: Nu mi-e teamă de moarte! Îmi pare rău de soție și de fiică, că le las singure…

*

14 aprilie 1997. Doamne, dă-mi nemărginirea supremă, văzul vederii Tale! Alătură-mă Îngerilor Tăi, Dumnezeul meu, Iubirea mea și Nebunia sfântă a inimii mele. Umezește-mi inima cu ploaia harului Tău, cu fericirea vederii Tale.

Nu mă uita Nemurirea sufletului meu. Slava inimii mele este bucuria poruncilor Tale. Râvna iubirii Tale mănâncă inima mea.

Inima mea plânge după Tine, Iubitul meu, Fericirea mea supremă, Dumnezeul inimii și al doririi mele.

Vino la mine și smerește sufletul meu! Eu nu am pus încă primul pas al îndreptării mele. Eu nu am privit întru Tine, Sfinte al Sfinților!

Cunoașterea necunoașterii Tale fă să rămână întru mine! Căldura iubirii Tale fă să-mi înghețe gândurile mele cele rele.

Doamne, Dumnezeul meu Cel Preafrumos, iartă-mă pentru că nu exist mereu întru Tine și Tu întru mine!

Iartă-mă pentru că nu mă arunc în brațele Tale cu toată ființa mea!

Iartă-mă pe mine nerecunoscătorul și mult prea vinovatul!

Doamne, schimbă noaptea mea în zi, iadul inimii mele în ziua învierii Tale.

Întru iubirea Ta fă să sângere inima mea de bunătate și de iertare!

*

17 aprilie 1997. Visul. Eram într-o încăpere unde era o mulțime de oameni. Aici vine tatăl meu și cu un alt bărbat înalt, necunoscut mie.

Era și Fericitul Ilie de față. Tatăl meu îl sechestrează pe Dumnezeiescul Ilie și pleacă cu el.

Pe mine mă ținea captiv acest bărbat venit dimpreună cu el. Avea o forță mare. Reușesc însă să scap din brațele, din strânsoarea acestui bărbat și alerg după tatăl meu, care îl ducea cu el pe Fericitul Ilie.

Îi strig în gura mare tatălui meu: Să fii blestemat!…Și am spus-o de atâtea ori încât am răgușit…

Străzi pustii. Durerea mea nu era văzută de nimeni. Mi se luase de la mine pe Fericitul Ilie, și iubirea mea pentru el era enormă…fiind gata să mă bat cu tatăl meu pentru el.

Ajung într-o cameră, unde întâlnesc o bonă stranie. Aceasta în loc să îngrijească de copil…căuta să îl omoare.

Ei îi spun că Fericitul Ilie a fost prins. Mă privește cu un aer plictisit. Îmi dă, totuși, un răspuns evaziv.

Mă văd pe un drum, împreună cu un prieten. Începe să plouă. Ploaia părea că curge dintr-un craniu și nu din nori.

O ploaie vâscoasă, ca sângele. Până la urmă îl găsesc pe tatăl meu. Era beat…și Fericitul Ilie nicăieri!

Îl iau la bătaie până când nu mai poate să se ridice de jos. L-am lovit cu picioarele în coaste și cap și îi strigam în continuu: Cum ai putut să faci asta?!…

Am avut sentimentul profund că l-a omorât pe Fericitul Ilie…și de aceea l-am bătut pe tatăl meu până când a început să îi curgă sângele din gură.

Eram epuizat și îndurerat enorm…Eram plin de lacrimi. Și văd, la un moment, ura tatălui meu pe mine, ochii lui plini de ură…cu toate că nu a mai îndrăznit să se ridice de la pământ.

M-am trezit cu durerea ucigătoare, că tatăl meu îl ucisese…pe Fericitul Ilie…

*

22 aprilie 1997. 3 + 4.

*

Când sunt excentric mă joc cu pleonasmul morții.

*

Răutatea pietrifică pe când dragostea coagulează gândurile.

*

Mirosul primăverii este adormitor din cauza obișnuinței copacilor de a naște flori alb-roșiatice.

*

Durerea naște plăcere în propria sa delimitare de spațiu.

*

Scrisul este urma pe care o intuiește vederea.

*

Mersul pe jos îmi tocește auzul. E ca și cum m-aș topi ca o înghețată cu căpșuni. Sucul de astăzi a fost proteic și dogoritor în același timp. Cred că cuvintele nu mai au decât suprasensuri

***

Did you like this? Share it: