Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Între întunericul trecutului și peștera prezentului

Sunt din nou în situația să admir, în această a zi, a înmormântării lui Adrian Păunescu, două Românii autiste, care nu au timp să se audă și nici să vorbească una cu alta.

Mărturisesc că nu agreez venerația și exaltarea exprimată numai în superlative, dar nici renegarea violentă și bășcălioasă. Dacă primeia i se pot găsi circumstanțe atenuante, fiind vorba de perioada doliului, celei de a doua nu, din exact același motiv.

Toată contestarea lui Păunescu este în dreptul opiniei libere, dar putea să mai aștepte o zi-două, că nu era nicio nenorocire. Ba, dimpotrivă, îmi dă de gândit: pe cine au neliniștit așa de mult manifestările din jurul acestui eveniment (indiferent de cum au fost ele) și de ce?

Dacă vedeam numai admirație și laudă, efectul ar fi fost oricum atenuat de luciditate. Chiar a trezit conștiințe contestarea în ziua înmormântării? Mă îndoiesc. Cred că a fost o huiduială reprobabilă care n-a făcut decât să ridice adrenalina

În orice caz, ar fi fost bine dacă sindicatele reușeau să aducă la miting o mulțime compactă și sobră asemenea celei prezente la înmormântare. Erau oameni cărora li s-a aplecat de atâta aderență la real și caută, cu disperare, o înălțare în ideal.

România e ca un pacient amnezic: încearcă să coaguleze secvențele memoriei și ale istoriei sale integrale, ca să înțeleagă când și unde s-a accidentat. Astăzi s-a iertat cu o vârstă e ei ca să meargă mai departe. A putut să privească trecutul în ochi și să recunoască inaptitudinile prezentului și că nu le poate depăși dacă nu-și va accepta biografia.

Nu, nu Ceaușescu și trecutul comunist au fost invocați să ne mai bântuie încă o dată existența amară. Imaginile retrospective au fost o reîntâlnire cu o fotografie a noastră uitată într-un sertar al istoriei.

Ceea ce s-a întâmplat astăzi arată nevoia disperată, dezarmantă, a românilor de un simbol și un reper național, pentru că sunt de douăzeci de ani (sau poate mult mai mult decât atât) într-o derivă din care nu și-au revenit. Eu așa îmi explic evocarea obsesivă a lui Eminescu. Un popor acuzat prea des de leporitate și inerție, dar ajutat prea rar să se deștepte…

Așteptăm noi epoci care să ne salveze, și fiecare dintre ele a avut agenți dizolvanți, care au mai paralizat o parte din ființa noastră.

Revin: două Românii etanșe. O intelectualitate (sau o anumită parte a ei) care și-a rezervat camere la hotelul sferelor înalte și care plutește savant pe deasupra prostimii manipulabile, care scuipă în cap populismele dar conservă relațiile de bună cooperare și pretenie cu aleșii populismelor, și un popor amărât, îndurerat, dezabuzat, disperat.

Ne mai întrebăm de ce s-au solidarizat românii, azi, cu Păunescu?

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la soborul Sfinților Arhistrategi Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești [2010]

Next

Scandalul Adrian Păunescu

1 Comment

  1. Parinte,

    Va multumim in primul si-n primul rind pentru toate eforturile facute online cu prilejul zilelor de doliu Paunescu!

    Sigur, ambele fatzete s-au facut resimtite din belsug: „intelectualii” ce cred ca surprind din „superioritatea” pretinsului lor psyche national , ca si cum s-ar raporta automat si perfect la halo-ul inspiratiei paunesciene si „populismul’ care se mai agatza inca de speranta ce le-ar oferi-o vena cava natiei, statului, sau a societatii ce l-ar mintui pe individ.

    Dar, cum bine ati nuantat in predica cu fiica lui Iair, jalnicul inmormintarilor duce cu sine zguduitoarea veste a Invierii.

    S-a cam terminat cu prostirea celor ce cred ca-l „simt’ pe Stanescu, sau Eminescu, sau Paunescu. Omul e facut in asa fel incit stie sa inceapa a-si iubi dusmanii, a-si „intrista sufletul pina la moarte”, a percepe adevarul identitatii noastre plenare.

    Sigur, suntem supusi privelistii ambigue a neintelegerilor si suspiciunii, dar toate acestea-s sgiltziieli de periferie: mintuirea noastra o gasim numai si numai in Hristos.

    Si toate luptele si framintarile sufletului platformei Teologie pentru azi dovedesc din plin de bogatia spiritului uman ce nazuieste sa cuprinda ingenios.

    Multumim!

    Faptul cum Paunescu a minuit cuvintul e parte din raspunderea sufletului si darului sau; problema daca a reusit sa treaca dincolo sau nu de schimbarile si variantele personalitatii sale, in functie de cum politicul isi schimba din palarie, tot posteritatea o va simti si gusta.

    Si noi nu putem judeca; ne judeca Hristos.

    Dar se simte de la o posta nevoia „mintuirii’, de orice parte a taberei ne-am afla; la fel a fost si cu lehametita multime ce-si ducea la cimitir pe teologul neamului romanesc. Par. Staniloae, aceeasi ambiguitate, acelasi respir sacadat ce vrea din amplitudinea maxima a puterii (oarbe) a deciziei asupra definirii unui om.

    Si iata ca s-a terminat cu Vechiul Testament scris doar pentru iudei: Hristos e-n amindoua.

    Si iata ca s-a cam terminat cu sentimentul nationalului despartit de felul in care ne pasa si de celelalte neamuri.

    Si uite cum coplesirea simtamintelor din sufletul nostru isi ia vesnicia ca arvuna numai prin unitatea duhului ce stie-a plini omenescul intru dumnezeiesc.

    Asa vad eu inmormintarile.

    Mi-aduc aminte de una simpla, dar somptuoasa prin tainicul din ea. Eram profesoara suplinitoare prin Miclesti, jud. Vaslui: nu cine stie ce lume, convoiul strecurindu-se linistit si dureros pe sub plopii batrini, adumbrindu-ne suspinul plinsului ca s-a dus sufletul fetei. Dar stincile cuvintau, boarea vintului imbratisa multimea cu nadejdea ca suntem pentru alte tarimuri, desi pastrind din viul pamintescului prezent.

    Vesnica pomenire!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén