Nu mă iubeşti, domnule Popescu”. Aceste cuvinte, spuse cu tristeţe, chiar cu durere de poet, au fost momentul de vârf al întâlnirii mele cu Adrian Păunescu. După articolele aspre pe care le-am scris la adresa lui în anii ’90, cel mai dur fiind acela legat de moartea tinerilor la cenaclul Flacăra pe stadionul din Ploieşti, în loc să-mi răspundă cu lovituri sub centură, cum e obiceiul pe la noi, a încercat să mă seducă. Ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit, am făcut emisiuni de televiziune memorabile împreună.

Două drumuri se deschideau mereu între noi: unul al literaturii, al culturii pe care mergeam alături de Adrian Păunescu fără să şovăi, respirând în acelaşi ritm cu el, cuprins de o stare rară de bine, atingându-mi sufletul de al lui; celălalt, al politicii, al comportamentului social şi moral, unde paşii nu ni se potriveau aproape niciodată.

Una dintre cele mai frumoase emisiuni de televiziune la care am luat parte a fost un Marius Tucă Show cu Adrian Păunescu. Prima jumătate a emisiunii n-a fost decât o trântă crâncenă pe teme politico-morale între fruntaşul Partidului Socialist al Muncii şi subsemnatul. Adrian Păunescu încerca să apere ceauşismul cu o pasiune demnă de o cauză nobilă, eu îl contram scurt şi nemilos. Şi deodată…

Poetul a rostit din senin, sau, mai exact, din furtună, un vers: „E vremea, Doamne, vara a fost lungă…” şi a tăcut o clipă privindu-mă în ochi. Am continuat împreună cu el fără să clipesc: „Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare/Şi vânturile pe câmpii le-alungă”.

Sub duhul lui Rilke invocat de Adrian Păunescu, totul s-a dat peste cap ca într-un basm. A urmat o oră de cultură trăită, împărtăşită, iubită în trei cum n-am mai apucat vreodată la televizor, de fapt obiectivele camerelor, studioul, nu mai existau, eram într-o cută moale şi primitoare a timpului, cu adevărat împreună.

„Nu mă iubeşti”. „Nu, nu vă iubesc, domnule Păunescu”. Adrian Păunescu a fost, pentru că era inteligent, talentat şi cult, cel mai eficient vector agitprop al minciunii naţional-comuniste instituţionalizate de Ceauşescu. Mânat de pizma faţă de sexul sălbatic practicat de Păunescu cu masele pe care el simţea că nu le mai posedă, Ceauşescu a interzis cenaclul Flacăra. Greşeală gravă.

Agitaţia şi propaganda realizate de Păunescu ar fi putut întârzia revoluţia din ’89 cu câţiva ani, alăturând România Iugoslaviei lui Miloşevici. Chiar după prăbuşirea violentă a lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a propagat naţional-comunismul ani în şir, frânând despărţirea României de un trecut apăsător.

Dar tot el, în clipele în care era atins de flacăra geniului poetic scria versuri care pecetluiau decenii de destin ale României ce va fi fost să fie: „De-atâtea surogate, apetitul laş /O să se simtă-n oase la urmaşi”.

Adrian Păunescu a fost, după 1989, un om al trecutului. Dar, din nou, oximoronul viu al fiinţării lui l-a făcut să formuleze, la dezgroparea inutilă şi grotescă a ceauşeştilor, un testament pentru noi, cei pe care acum ne-a lăsat cu România pe cap: „Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi să ne dezgropăm viitorul”.

P.S. Mi-a lăsat şi mie, cel care l-am neiubit cu pasiune, câteva cuvinte la care să mă gândesc peste ani. Un sms în crucea nopţii, pe care l-am primit acum câteva luni, când vara încă nu era prea lungă: „A trecut viaţa pe lângă noi, domnule Popescu, ca un mărfar defect, şi nu mai avem timp să ne întâlnim pe lumea asta”.

Nu m-am dus la catafalcul lui Adrian Păunescu de la Uniunea Scriitorilor – mi s-a părut că aşa e cinstit. Mi-a zgâriat însă ochii şi creierul imaginea dlui preşedinte Traian Băsescu trecând pe acolo în pulover bleu şi cămaşă, ca atunci când a băut cu Gigi Becali la cârciumă. E bine că şeful statului a fost prezent la sicriul lui Păunescu, poetul o merită, dar de ce, Dumnezeule, în această ţinută?…

Did you like this? Share it: