Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 8 noiembrie 2010

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [14]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

Liniștea derutează mașinile chioare ale viselor de dimineață.

*

A vorbi despre mine, în cele din urmă, este o intrare în mitologie.

*

Gândurile nobile au o sfiiciune adânc umană.

*

A ucide e o semnificație goală de sprijin.

*

Trăim o vreme în breasla scrisului când omul turmei îl confundă pe păstor cu oaia turmei.

*

A fi incisiv – un mod de a-ți roade ciolanul propriei satisfacții.

*

De rău se înnebunește ca la o cafea. Bei și ți se tot face sete de disperare.

*

Salvador Dali mi-a furat numele pentru că mi-l poartă.

*

Scriu din indiferenta nevoie de-a vorbi.

*

Adevărul nu cucerește! El umilește…

*

Minciuna e votată cu amândouă mâinile de către civilizație pentru că civilizația este votul mincinos al inconsecvenței.

*

Disperarea nu-și are decât meritul de a veni la urmă.

*

A vibra – a fi în măsură să absorbi fiecare secundă.

*

Maturitatea e un semn al declinului.

*

Poamele acre sunt merele pârguite din vreme.

*

Scrisul, uneori, e ca și cum ai rupe gâtul unui cal cu…o omidă. Însă ce fel de omidă e aceea, care călărește o întreagă pajiște în zori de zi?

*

Să nu inviți la masă tăcerea, indiferența și intoleranța! Ele sunt cele trei surori vitrege ale discuției de dragoste.

*

A minți, până la un punct, e la fel de ușor cu a spune adevărul. Numai că atunci când ai adevăruri prea vii…orice adevăr stă sub semnul unei presupuse minciuni adevărate.

*

Călătoresc imaginar fără oprire. E ca și cum aș trăi viața tuturor. Eu sunt ca toți și ca nimeni.

*

Disocierea e o problemă de orgoliu sau de cumințire.

*

Nu-mi plac certurile din prostia clipei.

*

O soluție nu se caută! Ea se găsește.

*

De la o carie dentară poți învăța mirosul. De la o floare asfixierea. De la o bancă goală…o bătrână care zâmbea la glumele mele.

*

Cățeii străzii sunt lătrăturile timpului.

*

23 aprilie 1997. Sângele nostru este viu și vijelios.

*

Obsesia mea cea mai mare e libertatea. Vreau să fiu liber ca faptul de a respira.

*

Când sunt spirit nu mai pot să văd decât lucruri asemănătoare.

*

Astăzi ne-a prins ploaia pe drum și vântul ne-a răsfirat părul în toate părțile. Am fost ca să îmi cimentuiesc o măsea. Am fost bucuros dar și trist.

*

Calvarul are sentimentul dependenței de trup.

*

24 aprilie 1997. Îl citesc pe Dali și îmi beau cafeaua.

*

Vânt, ploaie, soare…Parcă nu am mai fi noi ci altcineva din noi.

*

Am început să slăbesc în continuu.

*

26 aprilie 1997. Am fost la moară pentru uruială. Stâng lângă mașina ce măcina i-am ascultat cu plăcere și destindere uruitul aproape asurzitor. Era lung și chinuitor. Dacă aș fi fost enervat cred că aș fi auzit doar o gălăgie periculoasă.

La un moment dat nu mai am auzit tot acest zgomot tihnit ci o muzică dumnezeiască…Am ascultat-o cu răsuflarea tăiată. Când s-a oprit mașina, am pierdut și acea pace a inimii mele, pe care o aveam în mijlocul la atât zgomot.

Însă mirosul acela brutal de natural al măcinatului proaspăt…mi-a readus liniștea în simțuri…

*

27 aprilie 1997. Am scăpat de obsesia invizibilului. În urma mea nu e nimic. Am gusta iarba și cerul cu nesaț.

*

Reflecția are nevoie de timp ca de sine.

*

A săruta înseamnă a simți corpul celuilalt agățat de sufletul lui.

*

28 aprilie 1997. E 10 dimineața. Afară e o zi călduroasă. Este a doua zi de Paști. Hristos a înviat!

Un guguștiuc cântă în primul copac al casei mele. Aștept să îmi beau cafeaua. Am de rescris la manuscrise.

Timpul e dogoritor și epuizant. Pentru că tot ce e marete arde

*

29 aprilie 1997. Dragostea cere o umilință de sine.

*

Două săruturi sunt două linii paralele. Fiecare linie își are istoria sa.

*

Doamne, învinge-mă cu iubirea Ta cea nemăsurată! Ajută-mă să-mi împlinesc făgăduințele și să Te cunosc pe Tine, Treime Preasfântă și mai presus de toată înțelegerea.

Fă-mă, ca trăind în harul Tău, să vorbesc și să mă mișc întru Tine pururea. Iubirea Ta să mă spele mereu de păcate. Dulceața milei Tale să mă mângâie mereu, Dumnezeul meu! Pentru că fără Tine nu sunt nimic.

*

În aceeași secundă omul iubește, speră, urăște, e singur, e neliniștit, e îndurerat, e sfârșit, e liniștit, e tot și nimic. Acesta este omul, dragii mei!

*

Jurnalul meu va fi întotdeauna o piatră de sminteală pentru oamenii fără bun simț și mici la inimă. Dușmanii mă vor iubi și mai mult din cauza lui, iar prietenii se vor înspăimânta și mai mult că nu și-au dat seama cât de mare sunt.

*

Există o cutezanță care e cel mai mare grad de noblețe al spiritului: a face tot ce poți pentru a-i înnobila pe oameni.

*

Plăcerea ucide organele aperceptive.

*

Nu pot să sufăr ticăitul ceasului. Mă scoate din propria mea tăcere meditativă…și mă aruncă în grabă.

*

Nu pot să suport timpul care îmi suspendă contemplația.

*

Nu-mi place statuia lui Mihail [Eminescu] din parc! Nu are deloc contemplație. E un metal fără spirit.

*

Mi-aș dori, după moartea mea, ca această casă, de la Scrioaștea, în care eu am copilărit și trăit multe momente abisale de pace, să devină un muzeu al spiritualității și al culturii române.

*

Îmi doresc un mormânt simplu, însă o statuie măreață, aici, în fața casei acesteia, care trebuie să fie casa mea memorială, pe care să se scrie cel mai frumos vers al meu: Gândul tău e un sărut de femeie frumoasă.

*

30 aprilie 1997. O revistă numai pentru mine, acum, ar fi o eliberare extraordinară. M-a durut sângele însă la comemorarea lui Mihail [Eminescu] de astăzi.

*

Ion are probleme oftalmologice. Am fost cu el la policlinică.

*

Am mâncat ridichii de primăvară și salată. O salată verde face, uneori, cât 10.000 de cărți proaste. Este o realitate!…

*

Următorul volum de versuri am să-l scriu pe stradă. Vreau să văd și să aud. Pipăirea vederii însă e benefică și ridicolă în același timp.

Voi vedea cel mai aproape de tine și mine. Adică voi ridica atenția la un detestabil al evidenței.

*

1 mai 1997. Simt nevoia solidificării ideilor mele artistice. Arta mea trebuie să își formeze contururi reprezentative.

*

2 mai 1997. O zi este fericită dacă eu sunt fericit.

*

În iubire, mereu, trebuie să urci la persoana iubită. A coborî persoana iubită la tine înseamnă a o ucide.

*

3 mai 1997. Am revisat un vis. Într-o vale: o casă dărăpănată. Jur împrejurul ei: lacuri. Eu treceam cu cineva. Lângă casă: un pod de ciment peste care trec dincolo. Pod îngust. Dincolo de pod, de acest pod ca o încercare este un câmp verde.

*

Boala lumii noastre: suntem bolnavi de neliniști închipuite.

*

5 mai 1997. Liniștea mea este înțelegere. Și înțelegerea înseamnă o dezmărginire a persoanei tale pentru a îngloba pe cât mai mulți.

*

Reciprocitatea în bine este ortodoxia ontologică a persoanei.

*

M-au apucat din nou amețelile și durerile de inimă. Mă simt foarte slăbit iar căldura de afară îmi face cel mai mare rău în stare asta.

Dușmanul meu de moarte este insolația. Transpir enorm și mă doare capul. Creierul meu vâjâie ca un zmeu de hârtie.

*

La înmormântarea ei, Valentin a  simțit prezența spirituală a unei femei decedate. Simțirea ei era o liniște, o căldură, o iubire personală.

A aflat mai apoi că era vorba de o femeie credincioasă. Adică legătura iubirii reale trece dincolo de marginea existenței noastre creaturale din această lume.

*

6 mai 1997. De la un timp am descoperit în ființa mea un alt fapt dureros: mișcările creierului. Am dureri, amețeli și greață. Uneori vomit. Nu mai suport alcoolul, pe care, de fapt, îl beau doar în compania lor.

*

Mișcarea în cerc.

*

Mă bucur dumnezeiește să văd creșterea în Hristos a prietenilor mei. Sunt florile mele cele cu bun miros.

*

Doamne, dă-mi puterea de a înțelege voia Ta cea sfântă, care se face în trupul și în sufletul meu! Dă să înțeleg iubirea Ta cea atotizvorâtoare.

Eu sunt sluga Ta cea atotneînțeleaptă și mă port continuu în păcatul neascultării. Eu sunt lepra zidurilor Tale celor sfinte și mă plec în fața iconomiei Tale cu mine, Iubirea mea cea preafrumoasă.

Nu mă lăsa în disperarea de a nu Te avea pe Tine, Hristoase al meu, Dulceața inimii mele! Mai bine omoară-mă decât să Te lepezi de mine.

Fă-mă nebun, fă-mă rătăcitor prin lume, dă-mi blestemul damnatului dar nu pleca Tu, nu mă părăsi Tu, Lumina ochilor mei.

Lumina mea, ajută-mă ca să Te îmbrățișez din toată inima și cu toată viața mea. O, Nebunia mea cea Preasfântă și Preadumnezeiască, ajută-mă să înving în mine tot păcatul prin nebunia cea preasfântă a Crucii Tale, ca să trăiesc, întru răstignirea patimilor și a poftelor, în dreptatea Ta cea pururea nouă!

Tu m-ai luat din moarte și m-ai făcut viu. Tu m-ai adus la Tine. Tu m-ai învățat tainele Tale.

Ascultă rugăciunea mea, pentru ca să preamăresc veșnic preamarea și preacurata și preaminunata Ta iubire de oameni.

Întru bunătatea iubirii Tale, Dumnezeul meu, ridică-mă din patul incertitudinilor și al patimilor mele și mă miluiește!

*

Mă incomodează din nou lumina. Mai ales becul după o anumită oră a nopții. Nu mai vorbesc de zgomote și de muzica dată aiurea. Trăiesc o fierbințeală mare în tot trupul și, mai ales, la nivelul capului și al inimii.

*

Doamna Floarea, soția Fericitului Ilie, mi-a spus astăzi, într-un mod clarvăzător: „O să ai diamante atunci când nu o să mai ai nevoie de ele”.

*

Spre seară am mâncat înghețată și am băut suc de lămâie. Îi spuneam lui Valentin despre ceea ce trebuie să se întâmple cu un om în viață. Despre cum să înceapă un mariaj. Despre cum să trăiască. Despre cum trebuie să ne simțim făcând toate acestea…

*

Stam cu Valentin sprijinit de un suport din fier, un rest de gard de fapt, și priveam în colo și încoace.

Am privit în sus și am văzut soarele care lumina vârfurile unor plopi. Frunzele erau puse în valoare de ultimele raze ale soarelui.

I-am spus atunci: „Așa este cu cei mari: ei sunt în lumină iar cei micinici nu se văd!”.

Și ca și când nu ar fi înțeles că eu am vorbit despre ceva mistic, despre viața noastră după moarte, mă întreabă:

„Dar partea cea întunecată a vârfului?!…”

Și îi răspund și eu tot teluric: „Partea aceea…e președintele, parlamentul, mafia din România etc.”…

Și am râs amândoi!

*

Am dormit după amiază, pentru că nu am mai putut să stau treaz. M-am trezit însă transpirat și delirând. Eram supraexcitat mental. Vorbeam fără să îmi dau seama ce…A trebuit să treacă un timp…ca să îmi revin…

*

Mi-am spălat picioarele astă seară într-o găleată. Am avut senzația că mă spăl în lapte de vacă, pentru că a fost o atingere foarte tandră a apei…

*

De când am început să scriu teatru am tendința ciudată, pe care nu o aveam până acum la asemenea cote, de a imita pe toți și pe toate.

Nu în fața cuiva în mod neapărat, ci creez personaje având în mine atât fizionomia lor, construită cu minuțiozitate, cât și glasul lor, modul lor de a fi, de a merge…adică o întreagă pleiadă de lucruri foarte realiste.

Acesta e motivul pentru care, uneori, mă simt o lume și nu un om, pentru că aceste personaje de teatru sau cele din nuvelele și romanele mele au foarte multă realitate. Se comportă ca niște ființe vii în mine.

Și eu știu glasul, modul lor de a fi, de a se manifesta foarte distinct…ca un imitator care știe inflexiunile vocii multora.

*

Deși am scris cât o mie tot nu mă simt atât de esențialist pe cât mi-aș dori. Cu cât mă apropii de ceea ce știu că trebuie să fac cu atât simt că nu am scris nimic, că sunt la început. Și asta mă face, ca iar și iar să scriu, să scriu mult și bine.

*

Dacă eu am găsit că la baza universului stă linia, vine Hegel[1] și îmi spune că linia este un „infinit rău”. Însă linia e drumul veșnic al vieții.

*

7 mai 1997. Am visat erotic: o femeie de 40 de ani și alta de 20 de ani. Cea tânără însă era hermafrodită. I-am promis că-i scriu. Nu știu însă, în vis, unde se trimit scrisorile.

*

Spre seară, iarăși de la oboseală, căldură și surescitare, am avut o stare de delir și de fata morgana. Doar eu o vedeam lângă mine…

*

8 mai 1997. Am visat o harababură de vis. Eram într-o lume…în care toți aveau să îmi spună ceva…dar nimeni nu îndrăznea să o facă.

Cei care se apropiau de mine, deși doreau să îmi spună adevărul, veneau și îmi spuneau, în cele din urmă, tot felul de tâmpenii.

Adică nici în vis nu eram departe…de realitatea de afară, unde una au în inimă…și alta îți spun pe buze…

*

Urăsc la culme instabilitatea. Mă enervează ceea ce mă ține pe loc.

*

A fi străin este mai rău decât a fi liber.

*

Frica abisală răsare din adâncul nostru. E frica care ne subjugă rațiunea, care ne bulversează imaginația.

*

Îndepărtarea e întotdeauna o neliniște.

*

Dorul de străin este numele meu. O, Doamne, câtă înțelepciune cobori în mine din fiecare mișcare a frunzelor și a ochilor!


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel.

Scandalul Adrian Păunescu

În limba greacă veche scandalon, la sensul propriu (are și unul figurat), înseamnă: o cursă întinsă unui dușman. Iar dacă dorești să scandalizezi, potrivit mentalității vechilor greci, trebuie să faci ceva de care să se împiedice…alții.

Și acesta e motivul pentru care în titlul articolului de față am pus scandal…lângă numele genialului poet Adrian Păunescu, pentru că persoana și opera lui sunt un scandal astăzi mai mult decât oricând…adică ceva măreț, de care te împiedici, pe care nu îl poți ocoli…și pe care ori îl iubești, ori îl detești.

Cunosc prea multe referințe despre viețile multor genii ale lumii, din vechime până astăzi, pentru ca să idealizez cumva viața lui Adrian Păunescu și să vreau să îl sanctific. Nu pot să fac asta, pentru că știu, de asemenea, cum arată Sfinții lui Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, știu că multe dintre geniile culturii și ale științei au avut păcate și fobii și erezii în minte cu duimul și, cu toate acestea, peste veacuri, recunoaștem măreția operei lor și a unicității lor.

Pentru că geniu înseamnă tocmai a-ți ridica unicitatea personală, într-un anume domeniu, până la grade amețitoare de excelență.

Și când încerci, timid sau mai brutal, ca să te iei la întrecere cu Shakespeare sau cu Einstein sau cu Dali, și te afunzi în dramaturgie, în fizică sau în pictură tocmai atunci îți simți limitele, dacă tu însuți nu ai puterea de a crea lucruri la fel ca ei sau și mai mari decât ei.

Iar dacă unul ca Adrian Păunescu, frate bun cu Mihail Eminescu, cu Nichita Stănescu, cu Marin Sorescu, cu Grigore Vieru, cu mulți, mulți alții, printr-o trudă imensă și nefericire sfâșietoare, reușește să ne pună în față o operă colos și plină de finețe în fiecare cută a ei, asta devine o problemă de continuă nefericire și de tristețe…doar pentru oameni care nu știu, pentru că nu potsă admire.

Și nu poți să admiri, pentru că nu ai făcut nimic de care să te simți demn, bucuros pe pământ. Sau nici măcar nu ai încercat să vezi cât de greu e să fii extraordinar într-un domeniu, fie el făcutul unor cuie sau a unor cipuri.

Pentru un geniu ca Păunescu, că a cântat sau nu osanale lui Ceaușescu, că a făcut compromisuri, că a fost enervant pentru nu știu câți nu contează semnificativ de mult…în ceea ce privește opera lui poetică și scriitoricească.

El și-a scris opera, în ciuda tuturor compromisurilor și intemperiilor vremii…și ea e un munte în fața noastră. E o evidență!

Și Homer, și Shakespeare, și Eminescu, și Iorga, și Mircea Eliade, și Baudelaire sau DaVinci (îi putem înșira pe toți…) au făcut diverse compromisuri și au diverse scăderi din punct de vedere teologic, moral, politic, social, ca părinți sau soți etc. …care nu pot fi eradicate din discuție, fără doar și poate.

Însă pe Baudelaire îl citim pentru forța și adevărul poemelor sale, chiar dacă era satanist și narcoman, după cum pe Adrian Păunescu îl citim pentru poemele și scrisul său și nu pentru cum…dormea în pat sau bea bere la bodegă.

De aceea, actele de nesimțire de la nivel online sau din presă îndreptate împotriva lui Păunescu au vrut să confunde opera cu scăderile lui într-un moment în care și dușmanii sunt chemați să se roage pentru cel adormit.

Și am ținut să scriu acest articol nu doar pentru Adrian Păunescu…ci pentru orice munte de scandal al lumii, Sfânt, geniu sau erou, ale căror gesturi sunt tot la fel de mult bagatelizate, doar la nivel discursiv…și nu faptic.

Pentru că, a te întrece cu Păunescu, înseamnă să scrii și mai mult…și mai bine ca el și nu să îl critici în ziua înmormântării. Și când ai o problemă cu cineva…pentru că în fața lui te simți mic și prost, există un singur remediu: fă ceva și tu, pentru ca să nu te mai simți insignifiant!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno