Scandalul Adrian Păunescu

În limba greacă veche scandalon, la sensul propriu (are și unul figurat), înseamnă: o cursă întinsă unui dușman. Iar dacă dorești să scandalizezi, potrivit mentalității vechilor greci, trebuie să faci ceva de care să se împiedice…alții.

Și acesta e motivul pentru care în titlul articolului de față am pus scandal…lângă numele genialului poet Adrian Păunescu, pentru că persoana și opera lui sunt un scandal astăzi mai mult decât oricând…adică ceva măreț, de care te împiedici, pe care nu îl poți ocoli…și pe care ori îl iubești, ori îl detești.

Cunosc prea multe referințe despre viețile multor genii ale lumii, din vechime până astăzi, pentru ca să idealizez cumva viața lui Adrian Păunescu și să vreau să îl sanctific. Nu pot să fac asta, pentru că știu, de asemenea, cum arată Sfinții lui Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, știu că multe dintre geniile culturii și ale științei au avut păcate și fobii și erezii în minte cu duimul și, cu toate acestea, peste veacuri, recunoaștem măreția operei lor și a unicității lor.

Pentru că geniu înseamnă tocmai a-ți ridica unicitatea personală, într-un anume domeniu, până la grade amețitoare de excelență.

Și când încerci, timid sau mai brutal, ca să te iei la întrecere cu Shakespeare sau cu Einstein sau cu Dali, și te afunzi în dramaturgie, în fizică sau în pictură tocmai atunci îți simți limitele, dacă tu însuți nu ai puterea de a crea lucruri la fel ca ei sau și mai mari decât ei.

Iar dacă unul ca Adrian Păunescu, frate bun cu Mihail Eminescu, cu Nichita Stănescu, cu Marin Sorescu, cu Grigore Vieru, cu mulți, mulți alții, printr-o trudă imensă și nefericire sfâșietoare, reușește să ne pună în față o operă colos și plină de finețe în fiecare cută a ei, asta devine o problemă de continuă nefericire și de tristețe…doar pentru oameni care nu știu, pentru că nu pot…să admire.

Și nu poți să admiri, pentru că nu ai făcut nimic de care să te simți demn, bucuros pe pământ. Sau nici măcar nu ai încercat să vezi cât de greu e să fii extraordinar într-un domeniu, fie el făcutul unor cuie sau a unor cipuri.

Pentru un geniu ca Păunescu, că a cântat sau nu osanale lui Ceaușescu, că a făcut compromisuri, că a fost enervant pentru nu știu câți nu contează semnificativ de mult…în ceea ce privește opera lui poetică și scriitoricească.

El și-a scris opera, în ciuda tuturor compromisurilor și intemperiilor vremii…și ea e un munte în fața noastră. E o evidență!

Și Homer, și Shakespeare, și Eminescu, și Iorga, și Mircea Eliade, și Baudelaire sau DaVinci (îi putem înșira pe toți…) au făcut diverse compromisuri și au diverse scăderi din punct de vedere teologic, moral, politic, social, ca părinți sau soți etc. …care nu pot fi eradicate din discuție, fără doar și poate.

Însă pe Baudelaire îl citim pentru forța și adevărul poemelor sale, chiar dacă era satanist și narcoman, după cum pe Adrian Păunescu îl citim pentru poemele și scrisul său și nu pentru cum…dormea în pat sau bea bere la bodegă.

De aceea, actele de nesimțire de la nivel online sau din presă îndreptate împotriva lui Păunescu au vrut să confunde opera cu scăderile lui într-un moment în care și dușmanii sunt chemați să se roage pentru cel adormit.

Și am ținut să scriu acest articol nu doar pentru Adrian Păunescu…ci pentru orice munte de scandal al lumii, Sfânt, geniu sau erou, ale căror gesturi sunt tot la fel de mult bagatelizate, doar la nivel discursiv…și nu faptic.

Pentru că, a te întrece cu Păunescu, înseamnă să scrii și mai mult…și mai bine ca el și nu să îl critici în ziua înmormântării. Și când ai o problemă cu cineva…pentru că în fața lui te simți mic și prost, există un singur remediu: fă ceva și tu, pentru ca să nu te mai simți insignifiant!