„Neînțelegerea” lui Eminescu

„Sunt mai întâi expresii și versuri neînțelese, sunt apoi poeme întregi neînțelese și, în sfârșit, în al treilea rând, vin propozițiile fundamentale ale lirismului eminescian, care fac din Eminescu, în ciuda presupusei sale popularități și a limpezimii /…/, un poet pe cât de mare, pe atât de ermetic” (Vladimir Streinu, Clasicii noștri).

Streinu scria acestea în 1943. El atrăgea atenția că Eminescu vorbește o limbă necunoscută, de multe ori.

Streinu nu a fost pasionat, precum Călinescu, de analogii cu literaturile străine, susținând necesitatea lecturilor repetate și a reflecției neîntrupte asupra textelor „cele mai multe /poezii/ trebuind a fi comentate cu alte versuri eminesciene din restul operei”.

La aceeași concluzie va ajunge mai târziu și G. Gană.

Tudor Vianu repeta vehement că influența marii literaturi romantice asupra lui Eminescu este, cel mult, la nivel de atmosferă a epocii.

Același Streinu nu se sfia să afirme: „Nu este Egipetul (ce să mai zic atunci de întreg Memento mori? – n.n.) lui Eminescu o prea frumoasă poemă /…/ dar din care, de înțeles limpede, nu se înțelege mai nimic?”

Prin urmare, căuta un „atotînțelegător, care să ne lămurească și pe noi ce însemnează: Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur, sau Iese-n noapte (un rege dintr-o piramidă) ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară / Pe-ale Nilului lungi valuri. Astfel pe-unde de popoară / Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat, sau încă, și cu deosebire, Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte. Noi nu avem despre aceste versuri decât un foarte vag sentiment, care ni se pare a fi însăși frumusețea lor cea mai trainică; un înțeles limpede n-am avut și nu l-am dobândit, nici trebuind să scriem rândurile de aici”.

Un înțeles nu se poate dobândi prea repede și, mai ales, nu s-a dobândit, pentru că s-a căutat mai mult unde nu era.

Călinescu însuși, după ce răscolește toată literatura și filosofia lumii și face toate apropierile posibile – și în ciuda faptului că și el, și Vianu sunt convinși de influența covârșitoare a lui Schopenhauer asupra poetului – ajunge în final la concluzia dezarmantă că „vom fi oricând în stare să arătăm cu ce alte gânduri seamănă cugetarea lui Eminescu, dar să-i arătăm pas cu pas izvoarele, în afară de acelea cu totul bătătoare la ochi, nu” (Opera lui Mihai Eminescu).

Călinescu a deschis cel mai larg ușa speculațiilor pe baza eufoniei literare sau filosofice, dându-le un aer academic irefutabil.

El a făcut înconjurul literar și filosofic al lumii și a cercetat istoria literaturii române de la origini… ca să îl catalogheze pe Eminescu.

Este de reținut însă că G. Călinescu a prejudecat finalitatea studiilor sale, țintind „înainte de a analiza opera, să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale” (Opera lui Mihai Eminescu).

Proiectul său era limpede și urmărea să-l așeze pe Eminescu în conjucție cu planete precum Shakespeare, Dante, Goethe, Schopenhauer… În listă, evident, nu încăpeau Varlaam, Dosoftei, Cantemir, Calist Patriarhul ori Nicodim Aghioritul, nici măcar Oxenstierna, decât ca repere incidentale.

Studiul lui Călinescu asupra operei eminesciene a oferit nu atât interpretări și analize ale operei, cât direcții de cercetare.

Direcția Schopenhauer a fost dată uitării, în schimb au venit la rând Platon, Plotin, filosofia sanscrită, Kant…și, odată cu ei, anotimpul speculațiilor abundente, al defilării erudite de idei, presupuneri și intuiții.

Erau linii pe care Călinescu începea să le traseze…dar nu s-a mai ținut cont de faptul că însuși Călinescu precizase că Eminescu nu era un erudit (nu avea, zice el, erudiția înspăimântătoare a lui Hașdeu, spre exemplu) sau un cunoscător eminent în niciunul din aceste domenii: literatură clasică antică, literatură germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, filosofie antică și modernă, etc., din care, din toate, avea cunoștințe, fără a întreprinde studii laborioase și organizate asupra vreuneia, „nefiind vorba de o gândire construită în vederea unui sistem oficial, ci numai de un număr de date pentru folosul spiritual propriu sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”.

Un pas înainte tot s-a făcut: s-a trecut la stadiul lecturii universului de simboluri eminescian, la o imersiune în abisul semnificațiilor, depășindu-se faza comentariului la nivelul literalității și al evidenței semnificației, a speculației totuși facil-comparatiste (pe care Călinescu nu a devansat-o prea mult, exegeza lui textuală fiind necesară dar specifică unui anumit stadiu critic).

Avem încă de căutat descifrarea hieroglifelor eminesciene. Rămâne de văzut unde e scara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *