Părintele Nicolae Popescu și Părintele Gheorghe Cojocaru au fost cei care m-au botezat…deși le era frică să nu mor din cauza la cât eram de slab.

Părintele Nicolae Popescu mi-a amintit peste timp (el a fost cel care m-a afundat în cristelniță în mod efectiv), că atunci când m-a scos din apa Botezului am început să râd…deși până atunci plânsesem.

Și atunci le-a spus celor de față: Nu se poate ca băiatul ăsta să nu fie cineva aparte în iconomia lui Dumnezeu. Cum să râdă…după ce până acum a plâns…și la cât de firav este?!

Pe Părintele Nicolae nu l-am văzut decât în reverendă, umblând și vorbind cu multă cuviință și înțelepciune. Se bucura întotdeauna să slujească și să ne vorbească în mod sfătos, cu multă eleganță și a slujit până ce nu a mai putut să se ridice din pat.

La un moment dat, cu puțin înainte să adoarmă, am trecut pe la Sfinția sa cu icoana Nașterii Domnului…și părintele Ștefan Cimpoeru (care îl spovedise anterior) i-a sărutat mâna…Eu i-am sărutat-o cu silă (și nici acum nu mi-am iertat-o!), pentru că picoarele lui, până la genunchi, erau pline de ulcerații…

Venele i se spărseseră de la atâta slujit și stat în picioare.

Atunci am făcut cunoștință, pentru prima dată, cu viața ascetică a preotului, cu ceea ce nu văd sau nu vor să vadă credincioșii de obicei: cu urmările zecilor de ore de stat în picioare, în fum, în frig, în transpirație.

Did you like this? Share it: