Prima omilie hrisostomică la Faptele Apostolilor

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

*

Omilia 1

Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 1-2).

Pentru mulţi oameni această carte este puţin cunoscută, atât ea cât şi autorul ei, pentru că aceştia nu sunt nici măcar conştienţi că există o asemenea carte.

Pentru acest motiv special am ales-o ca subiect al meu, pentru ca să o fac cunoscută şi să nu las o asemenea comoară să rămână ascunsă vederii/ înţelegerii.

Căci, într-adevăr, poate să ne folosească nu mai puţin decât Evanghelia însăşi. Aşa este de plină de înţelepciune creştină şi de glasul credinţei creştine, mai ales în ceea ce priveşte [învăţătura despre] Duhul Sfânt. Să nu trecem în grabă pe lângă ea, ci să o cercetăm îndeaproape.

Astfel, cele propovăduite de Hristos în Sfintele Evanghelii le putem vedea aici cum se arată în mod concret şi putem deci vedea, tot la fel de concret, lumina clară a adevărului care străluceşte în ele şi marile schimbări care au avut loc în Sfinţii Apostoli, acum, când Duhul Sfânt a venit peste ei.

Spre exemplu, ei L-au auzit pe Hristos spunând: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12)[1].

Și iarăşi, El a spus Apostolilor, că trebuie să fie aduşi în faţa conducătorilor şi a împăraţilor şi că din sinagogi îi vor scoate afară şi vor suferi, apoi şi că vor trebui să suporte lucruri dureroase şi le vor depăşi (Mat. 10, 18).

Și că Sfânta Evanghelie trebuie predicată în toată lumea (Mat. 24, 12).

Acum toate acestea, cum anume s-au întâmplat, exact așa cum au foat spuse mai înainte[2], se pot vedea în această carte, [cât] şi mai multe [decât acestea], pe care El le-a spus lor, pe când era cu ei.

Aici îi veţi vedea pe Apostoli alergând, ei înşişi, ca şi cum ar avea aripi, şi străbătând mări şi ţări, tot ei, aceeaşi oameni, care odinioară erau atât de temători şi greoi la înţelegere, devenind dintr-o dată alţii decât au fost la început, transformându-se în oameni care dispreţuiesc cu totul bogăţia şi care s-au ridicat deasupra oricărei vanităţi omeneşti, deasupra patimilor şi a păcatelor şi, pe scurt, deasupra oricăror dorinţe lumeşti.

Mai mult decât atât: ce unire este între ei acum!

Nu mai există competiţia care era mai înainte, nu mai subzistă nicio dorinţă după întâietate, ci toată virtutea, adusă în ei până la desăvârşire, străluceşte în toţi datorită unei râvne uimitoare.

Şi mai mult decât toate, străluceşte în ei dragostea, despre care Domnul a dat atâtea porunci şi despre care a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35).

Apoi, sunt aici învăţături pe care nu aveam de unde să le cunoaştem cu absolută certitudine, dacă această Carte nu ar fi existat, şi însăşi încununarea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea noastră, felul în care a rodit mântuirea adusă de El, ne-ar fi rămas ascuns, neştiut, şi am fi fost neştiutori atât în ceea ce priveşte practica vieţii creştineşti, cât şi a învăţăturii ei.

Cea mai mare parte din această lucrare se ocupă cu relatarea faptelor săvârşite de Pavel, care, după mărturia sa, a spus: „m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Cor. 15, 10), adică mai mult decât toţi Apostolii.

Şi motivul este acela că autorul acestei Cărţi, Fericitul Luca, a fost însoţitorul său, al lui Pavel.

Luca era un bărbat ale cărui înalte virtuţi, foarte limpezi în multe alte împrejurări, sunt puse în lumină mai ales de alipirea sa cu tărie faţă de învăţătorul său, pe care l-a urmat întotdeauna.

Iată ce spune Pavel despre acest ucenic, într-o vreme când toţi l-au părăsit, unul fiind plecat în Galatia, altul în Dalmaţia[3]: „Numai Luca este cu mine” (II Tim. 4, 11).

Şi dându-le corintenilor poruncă în ceea ce îl priveşte[4], a zis despre el acestea: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18).

Din nou, când Pavel spune despre Hristos că „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 5) şi când vorbeşte corintenilor despre „Evanghelia pe care v-am binevestit-o” (I Cor. 15, 1), are în vedere Evanghelia acestui Luca.

Astfel încât nu poate fi nicio greşeală când spunem că această lucrare este a sa. Şi, de fapt, înţeleg prin aceasta că este a lui Hristos.

Dar de ce atunci nu ne-a relatat el toate câte s-au întâmplat, din moment ce a fost cu Pavel până la sfârşit?

Răspunsul este că ceea ce este scris aici era suficient pentru cei care ar fi citit şi că Sfinţii scriitori nu s-au pronunţat ei înşişi în lucrurile care aveau o însemnătate numai pentru acea vreme, în sensul de a deveni autori de cărţi de fiecare dată când când se ivea ceva mai deosebit.

De fapt, sunt multe lucruri pe care ni le-au transmis prin Tradiţie nescrisă[5].

Tot ceea ce stă scris în această Carte este vrednic de cinstire şi de toată lauda şi, mai ales, este vrednic de laudă felul în care Apostolii au făcut pogorământ şi s-au coborât la nivelul celor care îi ascultau, smerenie insuflată lor de Duhul, Care le-a poruncit astfel, întrucât întâiul lor ţel, asupra căruia au insistat, era să vorbească despre Hristos ca om.

Căci, într-adevăr, deşi au vorbit atât de mult despre Hristos, prea puţin au pus înainte dumnezeirea Lui.

Ei au predicat mai mult despre Întruparea, despre Patimile, despre Învierea şi despre Înălţarea Lui. Pentru că era necesar ca cei care auzeau propovăduirea să creadă, mai întâi de toate, că El a înviat şi S-a înălţat la cer.

Apoi El Însuşi a insistat cel mai mult, dorind să se ştie acest lucru, asupra faptului că: El a venit de la Tatăl.

Prin urmare şi scopul principal al autorului acestei lucrări, este acela de a arăta că Hristos S-a sculat din moarte şi că a fost primit în cer, că El S-a dus la Dumnezeu şi [deci, că] de la Dumnezeu a venit.

Căci dacă iudeii, la început, nu au crezut că El de la Dumnezeu a venit[6], cu atât mai mult, auzind despre Învirea Lui şi despre Înălţarea Sa, au găsit întreaga învăţătură cu neputinţă de crezut[7].

De aceea, cu blândeţe şi în mod treptat, el i-a condus către adevăruri mai înalte. Ba, mai mult, la Atena, Pavel L-a numit pe El pur şi simplu om[8], fără a spune mai mult (Fapt. 17, 31).

Pentru că, dacă iudeii, pe când le vorbea Hristos despre egalitatea Sa cu Tatăl, au încercat să-L omoare cu pietre şi pentru aceasta Îl numeau hulitor[9], cu atât mai mult nu era de aşteptat ca ei să primească această învăţătură de la un pescar, mai ales după Răstignire, după ce văzuseră cum a murit Hristos pe Cruce.

Dar de ce să vorbim numai despre evrei, când chiar ucenicii Lui, adeseori, auzind cele mai sublime învăţături, se sminteau sau se simţeau jigniţi?

De aceea le-a zis El: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” (In. 16, 12).

Dacă aceia nu puteau să le poarte, care atâta timp au fost împreună cu El, care au pătruns atâtea taine şi au văzut atâtea minuni, cum ar fi fost de aşteptat ca oameni care de-abia fuseseră smulşi de lângă altare[10], de lângă idoli şi jertfe [păgâneşti], de lângă pisici şi crocodili – pentru că unele ca acestea cinsteau neamurile păgâne – şi de lângă rămăşiţele obiceiurilor rele, să primească, dintr-o dată, cele mai sublime dogme ale învăţăturii creştine?

Dar evreii, care în fiecare zi a vieţii lor, auziseră şi aveau în urechi numai sunetul cuvintelor: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4)[11] şi care L-au văzut pe El pironit pe Cruce, mai mult, ei înşişi L-au răstignit şi L-au îngropat şi nici măcar nu L-au văzut înviind[12], cum era să reaţioneze ei, dintre toţi oamenii de pe pământ, altfel decât prin a fi zguduiţi şi revoltaţi, auzind că tocmai Acesta este Dumnezeu şi egal cu Tatăl?

De aceea, cu blândeţe şi puţin câte puţin, Apostolii i-au condus mai departe[13], cu multă dragoste şi răbdare, pogarându-se la nivelul aşteptărilor lor foarte mici, ei, care în acelaşi timp se bucurau din ce în ce mai deplin de harul Duhului şi făceau, în numele lui Hristos, minuni mai mari decât Hristos Însuşi, încât ar fi putut să-i înalţe imediat pe iudei din întortochiatele[14] lor cugetări teologice, dovedindu-le adevărul propovăduirii lor, anume că Hristos a înviat din morţi[15].

Acesta, de fapt, este tocmai conţinutul acestei Cărţi: o demonstraţie a Învierii[16].

Îndată ce ei ar fi crezut în învierea Sa, restul lucrurilor ar fi mers pe calea cea bună. Subiectul şi întregul ţel al acestei Cărţii, este, în mod esenţial, tocmai ceea ce am spus.

Dar să ascultăm introducerea.

Cuvântul ce dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa (1, 1).

De ce le aduce aminte despre Evanghelie? Pentru a arăta cât de mult avea legătură cu aceea.

Pentru că la începutul lucrării sale de mai înainte, a Evangheliei, spune: „Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând” (Lc. 1, 3).

Nici nu este mulţumit numai cu propria sa mărturie, ci mărturisirea despre Hristos o pune, în întregime, pe seama Apostolilor, zicând: „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc. 1, 2).

Şi fiindcă a spus acestea în Evanghelie, nu mai are nevoie să dovedească, din nou, acest cuvânt credincioşilor, întrucât ucenicul său, Teofil, a fost mulţumit odată pentru totdeauna. Iar pentru că a numit Evanghelia, i-a reamintit dragostea lui fierbinte pentru adevăr.

Căci dacă cineva s-a arătat în stare şi vrednic să scrie lucruri pe care le-a auzit, primind încrederea noastră, cu atât mai mult este îndreptăţit să avem încredere în el atunci când e vorba de relatarea nu a unor lucruri pe care le-a primit de la alţii, ci a unora pe care le-a văzut şi le-a auzit el însuşi.

Dacă aţi primit cele din Evangelie, cu privire la Hristos, cu atât mai mult primiţi pe cele care îi privesc pe Apostoli.

Atunci – poate să întrebe cineva – înseamnă că e vorba numai de o problemă istorică, cu care Duhul Sfânt nu are nimic de-a face? Nu este aşa!

Întrucât, dacă este vorba de fapte, „aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului”, atunci cele despre care el povesteşte sunt de la ei.

Dar de ce nu a zis: „aceia care au fost găsiţi vrednici de către Duhul Sfânt, ne-au descoperit nouă”, ci „cei ce le-au văzut”?

Pentru că, în problema credinţei, ceea ce dă dreptul cuiva să fie crezut de către alţii, este tocmai faptul de a fi aflat toate de la cei ce au văzut, în timp ce altcineva, care nu are această dovadă, ar părea celor neştiutorise laudă pe sine şi se făleşte în deşert.

De aceea şi Ioan spune acestea: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In. 1, 34).

Însuşi Hristos vorbeşte despre Sine în acelaşi fel lui Nicodim, pe când acesta încă avea cunoştinţa întunecată: „Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi” (In. 3, 11).

În acord cu cele spuse, El le-a dat dat libertatea să-şi întemeieze mărturia, de multe ori, tocmai pe faptul că ei L-au văzut, zicând: „Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In. 15, 27).

Apostolii vorbeau şi ei în acelaşi fel şi spuneau: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Fapt. 2, 32).

Iar, într-o altă situaţie, Petru, aducând dovezi despre Înviere, zice: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate. Nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 40-41).

Pentru că aceia primeau, mai degrabă, mărturia acelora care fuseseră însoţitorii Lui. Căci cunoaşterea Duhului era ceva care le întrecea puterile[17].

De aceea şi Ioan, la vremea Răstignirii, vorbind în Evanghelie despre sânge şi apă, a zis că a văzut el însuşi[18], făcând din faptul că a văzut cu ochii săi echivalentul celei mai adevărate mărturii pentru ei, deşi mărturia Duhului este mai sigură decât realitatea vederii, dar nu şi pentru necredincioşi.

Că Luca era părtaş Duhului Sfânt, este un fapt cât se poate de limpede, reieşind atât din minunile care aveau loc, dar şi din aceea că, în acele vremuri, chiar şi oamenii obişnuiţi primeau darul Duhului Sfânt.

Şi iarăşi, din mărturia lui Pavel, care zice: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18) şi din însăşi slujba la care a fost ales.

Căci Apostolul a adăugat şi acestea: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca împreună-călător cu noi la darul acesta, slujit de noi, spre slava Domnului însuşi şi spre osârdia noastră” (II Cor. 8, 19).

Luaţi aminte însă cât este de smerit[19]! Nu spune „Evanghelia pe care v-am predicat-o eu”, ci: „cuvântul cel dintâi l-am făcut”, socotind că numele Evangheliei era prea mare pentru el, deşi tocmai datorită acesteia Apostolul îl cinsteşte, zicând despre el: „a cărui laudă, întru Evanghelie este”.

Însă el spune, cu smerenie: „cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”.

Nu vorbeşte, pur şi simplu, „despre toate”, ci de la început până la sfârşit. „Până în ziua”, zice el, „în care Iisus S-a înălţat la cer”.

Dar Ioan spune că nu este cu putinţă să se scrie toate, căci „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (In. 21, 25).

Cum atunci spune evanghelistul Luca aici: „despre toate”? El nu spune „toate”, ci „despre toate”, adică: „pe scurt şi în mare” şi „despre toate câte sunt absolut esenţiale de ştiut”.

Apoi ne lămureşte în ce sens a folosit cuvântul „toate”, adăugând: „cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”, privitor la minunile şi învăţătura Sa.

Nu fără rost vorbeşte astfel, ci pentru a lăsa să se înţeleagă faptul că minunile Sale erau tot o învăţătură.

Acum luaţi aminte la un alt aspect al problemei, şi anume la conştiinţa apostolică a autorului, cum de dragul unui singur om s-a ostenit atât de mult ca să scrie, numai pentru acela, o întreagă Evanghelie, „ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o” (Lc. 1, 4).

Cu adevărat, acesta L-a auzit pe Hristos, zicând: „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Mt. 18, 14).

Şi de ce n-a făcut o singură carte din amândouă, pentru a o trimite lui Teofil, ci a împărţit povestirea în două?

Pentru mai multă limpezime şi pentru a da fratelui timp de odihnă şi de cugetare. În afară de asta, cele două lucrări sunt diferite în ceea ce priveşte subiectul principal.

Acum să ne gândim la felul în care Hristos Şi-a întărit cuvintele prin fapte. Despre aceasta El a zis: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

El i-a învăţat pe oameni să nu iubească bogăţia şi S-a înfăţişat pe Sine Însuşi ca exemplu, căci „Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20).

Din nou, a lăsat poruncă oamenilor ca să-şi iubească vrăjmaşii şi El Însuşi, pe Cruce, S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau.

El a zis: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi  să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40). Dar El nu Şi-a dăruit numai haina de pe El, ci şi sângele Său. Şi la fel a cerut şi ucenicilor Săi ca să predice[20].

Ascultă-l şi pe Pavel zicând: „Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi” (Filip. 3, 17).

Căci nimic nu te lasă mai rece decât un învăţător care îşi arată înţelepciunea numai în cuvinte. Acesta nu este învăţător, ci înşelător[21].

De aceea şi Apostolii au învăţat, mai întâi, prin faptele lor, şi abia apoi prin cuvinte. Şi mai bine am spune că nici nu mai aveau nevoie de cuvinte, din moment ce faptele lor strigau tare.

De aceea nu este greşit a vorbi despre Patima lui Hristos ca despre o faptă. Căci suferind toate, El a săvârşit cea mai mare şi mai minunată faptă, şi anume pe aceea de a fi omorât moartea. Și aceasta a înrâurit[22] toate celelalte pe care El le-a făcut pentru noi.

Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 2).

„Poruncind prin Duhul Sfânt”. Acestea erau cuvintele duhovniceşti pe care El le-a spus lor, fără să fie amestecate în acestea gânduri omeneşti.

Fie aceasta este tâlcuirea, fie aceea că El le-a dat lor poruncile prin Duhul.

Vedeţi cum vorbeşte încă despre Hristos, cu pogorământ[23], cum de altfel a vorbit şi Hristos despre El Însuşi?

Căci zicea Domnul: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu îi scot pe demoni” (Mt. 12, 28), întrucât Duhul Sfânt a lucrat în Templu.

Deci care erau poruncile? El le-a spus: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,  învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20).

O mare laudă este astfel adusă Apostolilor, întrucât li s-a încredinţat o asemenea sarcină [și anume pe] aceea:  de a mântui lumea! Cuvinte pline de de Duhul!

Spre această înţelegere ţinteşte autorul, atunci când spune: „prin Duhul Sfânt” – iar „Cuvintele pe care vi le-am spus”, zice Domnul, „sunt Duh” (In. 6, 63) – şi prin aceasta conduce ascultătorul la dorinţa de a cunoaşte care sunt poruncile şi stabileşte care este puterea Apostolilor, întrucât aceştia propovăduiesc cuvintele Duhului şi poruncile lui Hristos.

După ce a fost „poruncind prin Duhul Sfânt”, apoi „S-a înălţat la cer”[24].

Se ştie că El a predicat ucenicilor şi după învierea Sa. Dar despre această vreme nimeni nu vorbeşte despre toate câte s-au întâmplat, în mod amănunţit.

Sfântul Ioan, într-adevăr, ca şi Sfântul Luca, de altfel, insistă mai mult, pe acest subiect, în comparaţie cu alţii.

Dar nimeni nu a povestit, în mod limpede, totul, din cauză că s-au grăbit spre alte lucruri.

Totuşi, am învăţat despre acestea de la Apostoli, pentru că ceea ce ei au auzit, ne-au spus şi nouă, Apostoli…

cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu (1, 3).

Vorbind pentru prima dată despre Înălţare, autorul îndreaptă atenţia către Înviere.

Căci din moment ce ai auzit că El „a fost luat sus”[25], ai putea să-ţi închipui că: a fost luat de alţii[26]. De aceea și adaugă: „cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu”.

Pentru că dacă [înainte de Înviere] El le-a arătat şi slava Sa, totuşi nu a făcut aceasta decât de foarte puţine ori.

Vezi deci, cum numai din când în când şi cu blândeţe lasă ca să cadă pe cale seminţele acestei mari învăţături?

Atându-li-Se timp de patruzeci de zile (1, 3).

Acum nu a mai fost cu ei în toată vremea, aşa cum a fost înainte de Înviere. Pentru că autorul nu spune: „patruzeci de zile”, ci: „timp de patruzeci de zile”.

Venea şi iar Se făcea nevăzut, prin aceasta conducându-i la cugetări mai înalte şi fără a le mai îngădui ca să mai aibă despre El aceleaşi gânduri ca şi mai înainte, asigurându-se în privinţa acestor două lucruri: ca ei să creadă în învierea Sa şi ca El Însuşi să fie cunoscut după aceea, ca mai mare decât un simplu om.

În acelaşi timp, acestea erau două lucruri potrivnice. Pentru că a crede în învierea Sa, însemna a crede că El este om, care a murit şi a înviat, iar a crede că este mai presus de oameni, însemna tocmai opusul celor spuse adineauri[27].

Totuşi, aceste două înţelegeri de care s-a îngrijit, au rodit fiecare la vremea ei.

Dar de ce S-a arătat El numai Apostolilor şi nu la tot poporul? Pentru că celorlalţi li s-ar fi părut că este numai o nălucire, întrucât nu înţeleseseră taina.

Căci dacă înşişi, Ucenicii, au fost la început neîncrezători şi s-au tulburat, şi au avut nevoie ca să Îl atingă cu mâna şi să mănânce împreună cu El ca să creadă, cum ar fi crezut mulţimea?

De aceea, a fost nevoie de minunile săvârşite de Apostoli, prin care El a făcut neîndoielnică învierea Sa în aşa mare măsură, încât nu numai oamenii din acea vreme, care au văzut cu ochii lor minunile, dar şi toţi cei care aveau să se nască mai târziu, să fie încredinţaţi de adevărul Învierii.

Pe aceasta ne întemeiem şi noi astăzi când avem dispute cu necredincioşii. Pentru că dacă El n-ar fi înviat, ci ar fi rămas mort, cum atunci pot ei să explice că Apostolii au făcut minuni în numele Său?

Dar dacă ei zic – spuneţi voi –, că n-au făcut minuni? Atunci cum a luat naştere credinţa noastră? Întrucât nu pot să se certe cu noi şi să nege ceea ce noi înşine vedem cu ochii noştri.

Aşa încât, atunci când spun că nu s-au întâmplat minuni, îşi împlântă singuri cuţitul în inimă. Pentru că aceasta, cu adevărat, ar fi cea mai mare dintre toate minunile, ca fără nicio minune lumea întreagă să alerge cu înflăcărare în mreaja a doisprezece oameni săraci şi neînvăţaţi decât de Dumnezeu.

Căci nu prin bogăţie sau prin ispitirea cu bani, nu printr-o retorică aleasă, nici prin alte lucruri de acest fel au biruit pescarii.

Astfel încât cei care se scoală împotriva minunilor, sunt nevoiţi, chiar împotriva voinţei lor, să accepte că era în aceşti oameni o putere dumnezeiască lucrătoare, pentru că singură puterea omenească nu ar da niciodată asemenea roade mai presus de fire.

Pentru acestea deci a rămas Hristos patruzeci de zile pe pământ, dându-le, în acest timp, siguranţa că L-au văzut pe El în persoană, astfel încât să nu presupună cumva că au văzut o nălucire.

Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns, Sfântul Luca adaugă şi faptul că El a mâncat cu ei la masă. Căci pentru această şi mai mare limpezire a realităţii Învierii, a adăugat:

Şi cu ei petrecând, le-a poruncit (1, 4).

La această şedere cu Hristos la masă fac trimitere mereu Apostolii şi o aduc înainte ca pe o mărturie a Învierii, ca atunci când spun: „Am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 41).

Şi ce a făcut El, pe când le apărea lor, în decursul acestor patruzeci de zile? Luca zice că vorbea cu ei

despre împărăţia lui Dumnezeu (1, 3).

Fiind Ucenicii întristaţi şi tulburaţi de cele ce se întâmplaseră mai înainte şi având a trece prin greutăţi încă şi mai mari, El îi vindecă de neliniştea lor descoperindu-le despre cele ce aveau să urmeze în viitor.

Le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (1, 4).

Mai întâi i-a scos afară din Galileea, înfricoşaţi şi tremurând, pentru a-i face să asculte cuvintele Lui în pace.

După care, după ce L-au ascultat şi au petrecut cu El patruzeci de zile, „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim”.

De ce aceasta? Precum ostaşii care au de luptat cu multe oştiri vrăjmaşe, care nu sunt lăsaţi să intre în bătălie până când nu se înarmează, şi precum caii, cărora nu li se îngăduie să pornească şi să treacă de bariere până când nu li s-au ataşat carele, la fel nici pe Ucenici nu i-a lăsat Hristos să înainteze pe câmpul de luptă înainte de pogorârea Duhului, pentru ca nu cumva să fie biruiţi cu uşurinţă şi să fie robiţi de cei care îi copleşeau ca număr.

Nu era acesta singurul motiv: ci şi pentru că erau mulţi în Ierusalim care aveau să creadă.

Şi încă pentru a nu se zice că, părăsind ţara lor, s-au dus să se laude printre străini.

De aceea ei aduc mărturia lor despre învierea lui Hristos începând chiar de la aceia care L-au omorât pe El, binevestindu-le acelora care L-au răstignit şi L-au îngropat, chiar în cetatea în care s-a petrecut uciderea şi prin aceasta închizând gurile clevetitorilor.

Căci atunci când chiar cei care L-au răstignit vor crede în El, aceasta va dovedi atât Răstignirea, cât şi păcatul uciderii Sale, şi va fi încă o mărturie a Învierii.

Mai mult, ca să nu zică Apostolii: „Cum se poate să petrecm în mijlocul unui neam viclean şi ucigaş, care este atât de numeros, faţă de noi, care suntem puţini şi nebăgaţi în seamă de ei ?”.

Vezi cum El le îndepărtează spaima şi neliniştea, cerându-le să aştepte…

făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine (1, 4)?

Veţi întreba: când au auzit ei această făgăduinţă? Atunci când El a zis:„Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7).

Şi iarăşi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16).

Dar de ce nu a venit Duhul Sfânt peste Apostoli pe când Hristos era cu ei şi nici imediat după înălţarea Sa, ci înălţându-Se Hristos la cer, în a patruzecea zi, Duhul S-a pogorât „când a sosit ziua Cincizecimii” (Fapt. 2, 1), adică în a cincizecea zi, „şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapt. 2, 2)?

Sau cum le-a zis Hristos, dacă Duhul nu Se pogorâse încă: „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22)? A zis aceasta pentru a-i pregăti pe ei pentru primirea Lui.

Căci dacă Daniel a căzut la pământ la vederea Îngerului (Dan. 8, 17), cu atât mai mult s-ar fi înspăimântat aceştia primind un har atât de mare.

Aşa se pot înţelege aceste cuvinte. Sau se poate interpreta şi prin aceea că Hristos a vorbit de cele ce aveau să se întâmple, ca şi când s-ar fi întâmplat, ca atunci când a zis: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10, 19).

Dar să ne întoarcem la întrebarea: de ce n-a venit Duhul Sfânt mai devreme de ziua Cincizecimii? Se cuvenea ca ei, mai întâi, să capete o dorinţă arzătoare de a-L primi şi aşa[28] să li se dea harul Său. Pentru aceea a plecat Însuşi Hristos mai întâi şi apoi S-a pogorât Duhul.

Dar nici Duhul nu a venit imediat după înălţarea lui Hristos, ci după opt sau nouă zile. Pentru că dorul nostru după Dumnezeu atunci este aprins mai tare, când tânjim după El.

La fel şi Ioan Botezătorul a ales vremea pentru a-şi trimite ucenicii la Hristos, atunci când ei aveau mai multă nevoie de Iisus, pe când el era întemniţat[29].

În afară de aceasta, se cuvenea, mai întâi, ca firea noastră omenească să se suie în cer [în persoana lui Hristos], arătând astfel rodul împăcării dintre Dumnezeu şi om, şi apoi să Se pogoare Duhul, pentru ca bucuria să fie deplină.

Căci dacă Duhul venea pe când Mântuitorul era încă pe pământ şi abia apoi Se înălţa Hristos, iar Duhul rămânea cu Apostolii, mângâierea adusă lor nu ar fi fost atât de mare, după cum a fost în realitate.

Din cauză că ei s-au legat de Hristos cu toată puterea dragostei lor, dar nu puteau să se înalţe cu El, de aceea, pentru a-i mângâia, El le-a spus: „Vă este de folos ca să mă duc Eu” (In. 16, 7).

El aşteaptă în aceste zile [după Înălţare] ca ei să se mâhnească un pic şi să fie astfel şi mai pregătiţi de a-L primi pe Duhul, făcându-li-se dor după Dumnezeu şi deci să primească o cu totul deplină şi nemicşorată bucurie/ desfătare.

Dar dacă Duhul ar fi fost inferior Fiul[30], mângâierea nu ar fi fost pe măsură şi atunci, cum ar fi putut spune El: „Vă este de folos”?

Din acest motiv, cea mai mare parte a învăţăturii a fost lăsată în seama Duhului, pentru ca Ucenicii să nu creadă despre El că ar fi mai mic decât Hristos.

Luaţi aminte şi cât de mult a stăruit asupra poruncii pe care le-a dat lor de a rămâne în Ierusalim, atunci când le-a făgăduit că vor primi darul Duhului.

De teamă ca nu cumva ei iarăşi să se împrăştie, după Înălţarea Lui, Hristos le dăruieşte această nădejde, prin care, ca şi cu o funie, îi leagă de acest loc.

Dar zicând ca „să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”, adaugă şi aceasta:

că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (1, 5).

Căci acum, cu adevărat, le dă să vadă diferenţa care era între El şi Ioan, în mod deplin, şi nu ca înainte, nu prin semne[31] neclare.

Căci, cu adevărat, a vorbit tainic atunci când a zis despre Ioan: „cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11).

Dar acum le spune deschis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”.

Şi nu mai aduce înainte mărturia[32], ci doar face aluzie la persoana lui Ioan, reamintindu-le prin aceasta ceea ce spusese el şi le arată astfel că acum ei au devenit mai mari decât Ioan, urmând a fi botezaţi cu Duhul.

Şi Hristos nu a zis: „Eu vă voi boteza cu Duhul Sfânt”, ci: „veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”, pentru ca să ne înveţe pe noi să fim smeriţi.

Întrucât le era de ajuns lor a cunoaşte mărturia lui Ioan, aceea că Hristos Însuşi va fi Cel care va boteza astfel: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3, 16). Căci şi pentru aceasta a pomenit de Ioan.

Evangheliile sunt povestiri a ceea ce a făcut şi a spus Hristos. Dar Faptele Sfinţilor Apostoli arată ce a făcut şi a spus „celălalt Mângâietor” [Duhul Sfânt].

Nu în sensul că Duhul nu ar fi făcut multe lucruri şi în Evanghelii, la fel cum şi Hristos, aici, în Fapte, lucrează în oameni la fel cum a lucrat şi în Evanghelii.

Numai că, mai întâi, Duhul a locuit şi a lucrat prin Templu şi nu prin Apostoli, apoi El S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei şi a făcut Templul[33]. Iar acum a intrat în sufletele Apostolilor.

Mai înainte a venit ca un porumbel[34], iar acum ca un foc[35]. Şi care este cauza?  A arătat atunci  blândeţea[36] Domnului, iar acum a arătat că este şi Dumnezeu răzbunător. Căci pogorându-Se Duhul ca un foc, le aduce aminte de Judecată. Pentru că, atunci când era nevoie de iertare, era nevoie şi de multă blândeţe, Dar acum, am primit darul şi a venit vremea judecăţii şi a cercetării[37].

Dar de ce zice Hristos: „veţi fi botezaţi”, când, de fapt, nu era apă în camera de sus? Pentru că esenţială în Botez este lucrarea Duhului, prin Care, cu adevărat, şi apa devine curăţitoare.

În acelaşi fel s-a spus şi despre Domnul nostru, că a fost uns, nu în sensul că ar fi fost vreodată uns cu undelemn, ci pentru că primise Duhul.

În afară de aceasta, îi aflăm pe Apostoli primind atât Botezul cu apă cât şi Botezul cu Duhul, dar nu deodată.

Noi le primim pe amândouă în acelaşi timp, dar atunci erau despărţite. Pentru că, la început, au fost botezaţi de Ioan. Căci dacă desfrânatele şi vameşii s-au botezat de Ioan, cu atât mai mult trebuie să credem că s-au botezat de el şi Apostolii, care urmau să fie botezaţi şi cu Duhul Sfânt.

Apoi, pentru ca Apostolii să nu zică: [„Oare când se vor întâmpla acestea?”], pentru ca ei să aştepte întotdeauna împlinirea făgăduinţei: („De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”, cf. In. 14, 15-16), întrucât Hristos le vorbise de multe ori despre Duhul, ca ei să nu creadă despre Acela că ar fi o energie impersonală, deci pentru ca ei să nu se întrebe[38] despre vremea venirii Duhului, de aceea a şi adăugat El: „nu mult după aceste zile”.

Dar nu le-a spus lor, în mod precis, când, pentru ca să fie întotdeauna priveghetori, ci le-a arătat doar că în curând, pentru ca nici să nu se istovească aşteptând[39].

Dar vremea S-a ferit să o dezvăluie lor cu precizie, pentru ca să privegheze neîncetat. Şi nu numai prin aceasta i-a întărit, adică descoperindu-le că scurt va fi timpul [până când va veni la ei Duhul], ci şi pe deasupra zicând: „făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”.

Prin aceasta a vrut să le spună că nu era singura dată când le vorbea despre aceasta, ci ceea ce El făgăduise, va împlini fără întârziere.

Ce este de mirare atunci că El nu ne-a descoperit cu precizie ziua sfârşitului lumii, când nu a vrut ca să dezvăluie nici măcar Apostolilor acea zi a pogorârii Duhului, care era atât de aproape?

Şi pe bună dreptate. Pentru ca ei să rămână treji până la sfârşit, stând în aşteptare şi arzând cu duhul. Căci nu este cu putinţă ca un om să se bucure de harul Duhului dacă nu priveghează.

N-a spus oare şi Ilie ucenicului său: „de mă vei vedea când voi fi luat de la tine” (IV Regi, 2, 10), se va împlini ceea ce ai cerut?[40]

Iar Hristos avea obiceiul să-i întrebe pe cei ce veneau la El: „Crezi tu?”. Pentru dacă nu devenim proprii darurilor primite şi nu ne preschimbăm după ele, nici nu putem simţi, cu adevărat, binefacerea[41].

Aşa a fost şi cu Pavel, la care harul nu a venit imediat, ci după trei zile, timp în care el a fost orb, curăţindu-se astfel şi pregătindu-se prin frică.

Pentru că, aşa cum cei care vopsesc în purpuriu veşmintele, mai întâi pregătesc pânza cu alte substanţe[42], astfel încât roşeaţa să nu se mai şteargă, aşa şi Dumnezeu, mai întâi Se îngrijeşte ca sufletul să devină cu adevărat vrednic, şi apoi varsă harul Său. Întrucât El nu a trimis Duhul imediat [după Înviere], ci în a cincizecea zi.

Cineva ne-ar putea întreba de ce nu botezăm şi noi în vremea Cincizecimii. Iar răspunsul nostru este că harul este acelaşi, şi acum, ca şi atunci [la sărbătoare], dar minţii îi este mai uşor să se înalţe la cele duhovniceşti acum, fiind pregătită prin post[43].

Dar chiar şi vremea Cincizecimii ne oferă o motivaţie întemeiată pentru a săvârşi Botezul. Şi care ar fi aceasta? Părinţii noştri au considerat Botezul ca fiind timpul potrivit pentru o întoarcere radicală împotriva poftei celei rele[44] şi pentru o lecţie puternică, care să ne înveţe trezvia chiar şi în mijlocul desfătării.

Căci trebuie să ne purtăm ca şi cum am sărbători împreună cu Hristos Însuşi şi am sta la masa Lui, aşa încât să nu fim neglijenţi, ci să ne petrecem timpul în post şi în rugăciuni, cu multă cumpătare şi luare-aminte.

Căci dacă un om destinat să facă parte dintr-o stăpânire vremelnică, se pregăteşte toată viaţa pentru aceasta şi pentru ca să obţină vreo slujbă înaltă îşi cheltuieşte toţi banii şi tot timpul, preocupându-se de acest lucru, de care se îngrijeşte peste măsură, ce pedeapsă merităm noi, care ne îndreptăm spre Împărăţia Cerului cu atâta nepăsare şi nu arătăm niciun pic de râvnă şi de îngrijire, nici înainte de a primi Botezul, și nici după ce l-am primit?

Ba chiar acesta este însuşi motivul pentru care ne arătăm neglijenţi după ce am primit Botezul: acela că nu am vegheat asupra noastră nici înainte de a-l primi.

De aceea, mulţi, după ce s-au botezat, s-au întors imediat înapoi la vărsătura lor şi au devenit şi mai răi/ nedrepţi decât înainte, atrăgând asupra lor pedepse şi mai groaznice, întrucât fiind izbăviţi de păcatele lor, în acelaşi timp L-au mâniat încă şi mai tare pe Judecătorul, şi fiind vindecaţi de o boală atât de grea a păcatelor lor, tot nu au învăţat să vegheze asupra lor înşişi.

Ci li s-au întâmplat tocmai acelea cu care Hristos l-a ameninţat pe slăbănog, zicând: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In. 5, 14).

Și pe care le-a prorocit despre iudei, spunând că „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi”(Mt. 12, 45).

Căci „dee n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22), zice El, arătând că prin nerecunoştinţa lor, vor aduce asupra lor înşişi cele mai mari rele.

Vinovăţia pentru păcatele săvârşite după primirea acestor binefaceri, este îndoită şi împătrită, întrucât după cinstea pe care ne-a făcut-o, ne arătăm nerecunoscători şi plini de răutate. Deci albia Botezului nu ne înlesneşte o pedeapsă mai uşoară.

Însă cugetaţi astfel: un om are păcate grozave, săvârşind ucidere sau desfrânare sau altă crimă, dar toate acestea i-au fost iertate lui prin Botez.

Căci nu există păcat sau hulă care să nu se şteargă şi să lase locul harului, pentru că harul este dumnezeiesc.

Sau iarăşi: un om a săvârşit desfrânare şi ucidere, dar desfrânarea lui este lăsată de-o parte, uciderea este uitată şi el nu mai este împovărat de aceste învinuiri, „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29).

Dar pentru cele pe care le săvârşeşte, din nou, după Botez, pedeapsa lui este la fel de mare ca şi cum amândouă păcatele dinainte[45] i s-ar socoti la loc spre osândă, şi încă mult mai rău decât atât.

Pentru că vinovăţia nu este aceeaşi după Botez, ca şi înainte de Botez[46], ci se socoteşte îndoit sau întreit.

Cercetaţi şi vedeţi! Ca dovadă că osânda pentru aceste păcate este mai mare după Botez, ascultaţi ce zice Pavel: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori. Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului” (Evr. 10, 28-29).

Dar poate că, prin aceste cuvinte, i-am îndepărtat pe mulţi de la a mai primi Botezul. Însă noi nu acest scop l-am urmărit vorbind astfel, ci pentru ca, primindu-l, oamenii să fie cu mai multă atenţie şi cumpătare.

Cineva poate să spună că îi e teamă. Dacă ţi-ar fi fost teamă, ai fi primit Botezul şi ai fi păzit acest dar. Nu, zice el, căci tocmai de aceea nu îl primesc, pentru că mă înspăimânt!

Dar nu ţi-e frică să mori astfel? Dumnezeu este milostiv, zice el. Atunci primeşte Botezul, căci El este milostiv şi gata să te ajute.

Dar tu, atunci când ţi se cere ca să te faci vrednic, nu ai înaintea ta această milostivire dumnezeiască, ci te gândeşti la ea numai când vrei tu.

Însă Botezul este tocmai vremea ca să alergăm la adăpostul milostivrii lui Dumnezeu şi vom fi siguri că am primit-o împlinind cele ce ţin de noi. Cel care aruncă toată grija sa către Dumnezeu, va afla milă, chiar dacă mai păcătuieşte şi după Botez, din cauza firii slabe omeneşti, dar se şi pocăieşte.

În timp ce acela care neguţătoreşte[47] mila lui Dumnezeu şi pleacă din această viaţă fără a avea parte de har, se va osândi fără ca să-i ia cineva apărarea.

Dar dacă moare, întrebi tu, imediat după ce a primit harul Botezului[48]? Atunci iarăşi va pleca din lumea aceasta gol şi lipsit de lucrarea cea bună. Căci este cu neputinţă, da, cu neputinţă ca un om, având asemenea nădejdi, şi care a întârziat să se boteze, să ajungă un om mărinimos şi bun.

Dar de ce aduci la ţărmul inimii tale frica şi îţi faci griji şi presupuneri asupra viitorului? De ce nu foloseşti această frică pentru a lucra şi a te face vrednic, şi atunci vei fi mare şi vrednic de laudă? Ce e mai bine: să-ţi fie frică sau să lucrezi pentru mântuire?

Gândeşte-te că cineva te-ar aşeza, fără să ai nimic de făcut, într-o casă care se clatină, zicându-ţi: fii atent la acoperişul care este putred, că s-ar putea să-ţi cadă în cap! Se poate întâmpla să cadă, dar se poate întâmpla şi să nu cadă. Dar dacă preferi să nu cadă, atunci munceşti ca să locuieşti într-o casă mai sănătoasă.

Deci, ce ai alege în acest caz: să stai ca un trândav, tremurând de frică sau să munceşti cu încredere? Fă şi acum la fel! Pentru că viitorul nesigur este ca o casă putredă, care ameninţă să se prăbuşească. Însă lucrând, oricât de greu ar fi, poţi să te simţi în siguranţă.

Dumnezeu să ne păzească de a cădea într-o aşa de mare strâmtorare de a păcătui şi după ce ne-am botezat. Însă chiar dacă un asemenea lucru s-ar întâmpla, Dumnezeu e milostiv şi ne-a dăruit nouă multe căi prin care să câştigăm iertarea şi după aceasta.

Dar aşa cum cei care păcătuiesc după Botez, sunt, din această cauză, pedepsiţi mai mult decât catehumenii, la fel şi cei care cunosc că există doctoria pocăinţei dar nu o iau pe aceasta, vor suporta o osândă şi mai grea.

Căci cu cât mila lui Dumnezeu se arată mai mare, cu atât creşte şi pedeapsa, dacă nu lucrăm corespunzător cu mila care ni s-a dăruit nouă.

Ce ai de spus tu, omule, când ai fost plin de aşa groaznice păcate şi ţi s-au şters, şi dintr-o dată ai devenit prieten şi ai fost înălţat la o mare cinste, nu prin lucrarea ta, ci prin darul lui Dumnezeu; apoi te-ai întors iarăşi la purtarea ta cea rea dinainte, şi gândind că eşti vrednic de groaznică osândă, totuşi Dumnezeu nu şi-a întors faţa Sa de la tine, ci ţi-a dăruit fără de număr căi de mântuire, încât cu orice mijloc să redevii prieten? Dar, pentru ca să primeşti toate acestea, nu ai vrut să lucrezi.

De ce fel de iertare poţi să mai fii vrednic atunci? Nu, pe drept cuvânt, vor râde păgânii de tine ca de un trântor bun de nimic?

Căci vor zice ei, că de are putere învăţătura în care ai crezut, ce înseamnă atunci acestă mulţime de oameni nebotezaţi?

Dacă Tainele Bisericii sunt mai presus de fire şi, cu adevărat, vrednice de dorit, nimeni nu ar primi Botezul când să-şi dea ultima suflare. Căci clipa morţii nu este vremea potrivită pentru a te face părtaş Tainelor, ci pentru facerea testamentului.

Vremea Tainelor este pe când mintea este întreagă şi sufletul plin de înţelepciune. Dacă un om nu vrea să-şi facă testamentul într-o asemenea stare, când este pe patul de moarte – şi dacă totuşi face aceasta, oferă motive pentru viitoare tăgăduiri şi neînţelegeri[49] (din această cauză testatorii[50] încep cu aceste cuvinte: „Fiind încă în viaţă, conştient şi sănătos, am hotărât ca averea mea…”) – cum este atunci posibil, ca o persoană care nu mai este stăpână pe simţirile sale, să se pregătească cum se cuvine pentru a primi Sfintele Taine?

Căci dacă în cele ale vieţii obişnuite legile lumii acesteia nu îngăduie unui om, care nu este pe deplin sănătos din punct de vedere mental şi întru totul conştient să întocmească un testament, deşi în cele ale sale el se foloseşte de lege, cum atunci vei înţelege tu învăţăturile despre Împărăţia Cerului şi despre cele de negrăit frumuseţi ale lumii de acolo [în această stare terminală, adică pe patul morții]?

Este oare cu putinţă ca să înţelegi totul limpede, când cel mai probabil eşti chinuit de boală? Şi când Îl vei mărturisi pe Hristos, ca să fii îngropat împreună cu El, când tu eşti pe punctul de a părăsi această lume?

Căci atât prin lucrare, cât şi prin mărturisire, Îi arătăm Lui voia noastră cea bună. („Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” – Rom. 6, 4)[51].

Ceea ce faci tu se aseamănă cu fapta unui om care vrea să se înroleze ca soldat după ce s-a terminat războiul sau cu a unuia care se dezbracă în arenă pentru lupte, după ce spectatorii s-au ridicat să plece. Pentru că la Botez ţi se dau arme, nu ca să pleci imediat din lumea aceasta, ci pentru ca să te înarmezi cu ele şi astfel să iei cununa biruinţei împotriva vrăjmaşului.

Nimeni să nu considere că nu este vremea pentru a vorbi despre aceasta, pentru că acum nu suntem în Postul Mare[52]. Tocmai aceasta mă nemulţumeşte: că voi căutaţi o vreme anume pentru aceste lucruri.

Priviţi deci la acel eunuc, care era şi barbar/ păgân şi plecat în călătorie. Acesta, pe drum fiind, n-a căutat un timp potrivit (Fapt. 8, 27).

Nici temnicerul, deşi avea a-i închide la loc pe cei întemniţaţi, iar învăţătorul pe care l-a văzut înaintea lui era un om bătut şi în lanţuri şi care se afla încă în temniţă, în grija sa (Fapt. 16, 29). Dar acum, nefiind vorba de temniţă, nici de vremea unei călătorii, mulţi amână Botezul până ajung pe patul morţii.

Dacă încă vă mai îndoiţi că Hristos este Dumnezeu, depărtaţi-vă de Biserică! Nu mai staţi aici, nici măcar ca ascultători ai cuvântului dumnezeiesc sau ca unii dintre catehumeni.

Dacă însă credeţi în aceasta şi cunoaşteţi limpede acest adevăr, de ce amânaţi ziua Botezului vostru? De ce daţi înapoi şi ezitaţi?

De frică, ziceţi voi, ca să nu păcătuim. Dar nu vă e frică de ceea ce este şi mai rău: de a părăsi această lume cu o povară atât de grea a păcatelor?

Căci nu este în aceeaşi măsură de iertat a nu te face părtaş harului şi a da greş în încercarea de a trăi după dreptate.

Dacă veţi fi chemaţi să daţi socoteală de ce nu aţi primit harul, ce veţi răspunde? În celălalt caz veţi putea să aveţi dezvinovăţirea că v-au împovărat patimile şi pe cea a greutăţii unei vieţi virtuoase, dar pentru refuzul Botezului nu aveţi nicio dezvinovăţire. Căci aici este harul, care dă libertatea.

Vă temeţi să nu păcătuiţi? Lăsaţi această grijă după Botez: atunci să întreţineţi frica, ca să păziţi libertatea pe care aţi primit-o, nu acum, ca [frica] să vă împiedice să primiţi un asemenea dar.

Şi cu toate acestea, voi sunteţi îngrijoraţi acum, înainte de Botez şi nepăsători după aceea. Şi aşteptaţi Postul cel Mare. Dar de ce? Are vreun avantaj acea vreme? Nu!

Căci nu de Paști au primit Apostolii harul, ci într-altă vreme. Şi atunci trei mii (zice Luca) şi cinci mii de oameni au fost botezaţi şi apoi Corneliu sutaşul (Fapt. 2, 41; 4, 4; 10). Deci să nu aşteptăm o vreme anume, ca nu cumva îndoindu-ne şi tot amânând, să plecăm din această lume goi şi lipsiţi de atât de mari daruri.

Care credeţi că este suferinţa mea când aud despre cineva că a murit nebotezat, gândindu-mă la osânda cea nesuferită a vieţii viitoare, la nemitarnica judecată?

Cât credeţi că sunt de îndurerat să îi văd şi pe alţii că se târăsc până în ultima clipă a vieţii şi nu îşi vin în fire nici atunci? De aceea se şi întâmplă lucruri necuvincioase faţă de un asemenea dar.

Întrucât ar trebui să fie bucurie, dănţuire, fericire şi purtare a cununilor, atunci când cineva este încreştinat.

Dar soţia celui bolnav, care vrea să se boteze, n-a auzit degrabă că Doctorul[53] a poruncit aceasta, ci este apoi copleşită de suferinţă[54], ca şi cum s-ar întâmpla o mare nenorocire.

Începe să se tânguiască cu glas mare şi nimic nu se mai aude în casă decât plânsete şi vaiete, aşa cum se întâmplă când cei pedepsiţi la moarte sunt duşi la locul de osândă.

Bolnavul este atunci cu atât mai îndurerat. Iar dacă îşi revine din boală, se simte ca şi cum i s-a întâmplat un mare rău[55]. Căci din moment ce nu a fost pregătit[56] pentru o viaţă virtuoasă, nu are inimă pentru luptele care urmează să le poarte şi bate în retragere gândindu-se la ele. Vedeţi dar ce curse meşteşugite întinde demonul, ce ruşine şi ce batjocură aduce omului?

Însă noi să ne eliberăm de această nenorocire şi să trăim după cum Îi este bine plăcut lui Hristos! El ne-a dat nouă Botezul, nu ca să îl primim şi să ieşim imediat din lume, ci ca să aducem roadele lui şi să arătăm aceste roade în viaţa viitoare.

Cum poate cineva să spună celui care este cu un picior în groapă şi căzut la pământ: „Fă rod!”? N-aţi auzit oare că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) [şi celelalte]?

Cum se face atunci că se întîmplă aici tocmai cele potrivnice acestora? Căci soţia stă jelind şi tânguindu-se, când ar trebui să se bucure. Copiii suspină, când toţi ar trebui să fie bucuroşi. Bolnavul însuşi zace în întuneric[57], fiind înconjurat de vaierul şi de frământarea celorlalţi, când ar trebui să sărbătorească, el însă fiind deznădăjduit peste măsură la gândul că va trebui să-şi lase copiii orfani, soţia văduvă şi casa pustie.

Este oare aceasta o stare sufletească potrivită pentru a te apropia de Taine? Răspundeţi-mi: aceasta este starea pe care trebuie să o aibă cineva când se apropie de Sfânta Masă? Este cu putinţă să fie îngăduit ca să aibă loc asemenea scene?

Acum e vremea când Împăratul trimite scrisori pentru ca cei întemniţaţi să fie eliberaţi din închisori: Dumnezeu poagoară din cer Duhul Său cel Sfânt pentru a şterge nu datoria unor bani, ci o mare mulţime de păcate…şi voi toţi sunteţi îndoliaţi şi plângeţi? Cât de nepotrivit este acest lucru! Ca să nu mai vorbesc de faptul că s-a întâmplat chiar să fie vărsată apa peste cel mort iar Sfintele Taine să fie aruncate peste pământ.

Dar noi nu suntem de vină pentru acestea, ci oamenii care sunt atât de pervertiţi la minte.

Vă îndemn, prin urmare, ca să lăsaţi toate, să vă întoarceţi şi să vă apropiaţi pentru a primi Botezul cu toată osârdia, căci dovedindu-ne vrednicia acum, primim încredinţarea despre cele viitoare[58].

Care, oriunde vom merge, să ne fie dăruită nouă[59], prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!


[1] Vom reda, în cazul versetelor biblice, traducerea românească după textul Bibliei din 1988, pentru o mai uşoară înţalegere a cititorului român, obişnuit deja cu multe dintre aceste formulări scripturale.

Acolo însă unde versiunea de care dispunea Sfântul Ioan este puţin mai nuanţată decât textul nostru în uz şi este, prin urmare, în acord cu comentariul său, voi oferi varianta după care a comentat Sfântul Ioan, pentru a înlătura orice nedumerire, iar pasajul scriptural respectiv, după Biblia românească, se va regăsi la subsol.

[2] După cum au fost prorocite de Hristos.

[3] Sfântul Ioan făcea referire la următorul verset: „Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia” (II Tim. 4, 10).

[4] De a-şi arăta dragostea faţă de el şi de cei împreună cu el.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişează aici un răspuns şi celor care cred că Dumnezeieştii Apostoli n-au scris îndeajuns de mult, cât şi celor care sunt adepţii formulei „sola Scriptura” şi care susţin că nu au nevoie de tradiţie: Sfinţii Apostoli aveau o sarcină mult prea mare de îndeplinit, aceea de a evangheliza toată lumea, încât nu stăteau să scrie cărţi ca să răspundă fiecărei întrebări în parte pe care o puteau adresa oamenii.

Ei au scris esenţialul. Exista însă Biserica însăşi şi învăţătura scrisă şi nescrisă, care se predanisea în această Biserică, şi din care puteau învăţa cei care căutau să afle sau să se lămurească cu privire la o problemă sau alta.

[6] Iudeii nu au crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

[7] Cu atât mai puţin erau dispuşi să creadă că Hristos, pe care Îl credeau un simplu om şi atât (întrucât nu putuseră să creadă că Dumnezeu S-a întrupat, făcându-Se om şi că a murit cu moarte de ocară), a înviat şi S-a înălţat la ceruri.

[8] „Bărbat”, în Scriptura românească.

[9] In. 8, 18-59.

[10] Ale templelor păgâne.

[11] Se referă la faptul că evreii credeau că Dumnezeu este numai al lui Israel, numai al poporului evreu şi nu şi al celorlalte neamuri. În afară de aceasta, ştiau că Dumnezeu este Domn, Stăpân şi Atotputernic, dar nu puteau să conceapă ca El să Se facă om. Nu puteau înţelege nesfârşita iubire dumnezeiască şi mila negrăită a lui Dumnezeu, pentru care El a luat fiinţă omenească, întrupându-Se din Fecioară Preacurată şi trăind alături de oameni, pe pământ.

[12] Nu L-au văzut cu ochii lor înviind, pentru că, evident, dacă nu crezuseră nimic din propovăduirea lui Hristos, nu credeau nici mărturiilor celor care L-au văzut înviat.

[13] La înţelegeri mai înalte.

[14] Literal: groveling apprehensions, în sensul de stufoase, umbroase, încurcate. De la grove= crâng, boschet, tufiş.

[15] Cu alte cuvinte, Sfinţii Apostoli, urmând bunătăţii, iubirii şi îndelungii răbdări dumnezeieşti, care nu vrea să silească voinţa liberă a oamenilor, deşi puteau să-i convingă imediat pe iudei să creadă în învierea Lui, prin minuni mari şi prin fapte extraordinare, întrucât erau plini de harul Duhului, nu au făcut aceasta, ci au vrut (pentru că Dumnezeu a vrut aceasta) ca iubirea şi blândeţea să fie singurele care să convingă inimile oamenilor de adevărul Întrupării, al Pătimirii şi al Învierii Fiului lui Dumnezeu pentru noi.

Căci dacă Dumnezeu S-a întrupat, a murit şi a înviat, din iubire de oameni, pentru mântuirea noastră, trebuia ca tot iubirea să îi tragă, atât pe iudei, cât şi pe păgâni, la a crede acestea.

Căci dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii că creadă numai prin minuni, constrânşi de frică sau de uimire, atunci nu ar mai fi avut rost Întruparea şi Pătimirea Lui.

Dar Hristos Însuşi şi apoi Sfinţii Apostoli au făcut minuni numai atât cât să învedereze dragostea dumnezeiască şi să dovedească, totuşi, că El nu este doar un simplu om şi că nu ca un oarecare învăţător sau un oarecare întemeietor de religie ci a propovăduit și a lucrat ca Dumnezeu, Care are putere să împlinească toate cele spuse.

Şi deşi aceste minuni au fost mari, ele nu au constrâns libertatea conştiinţei, ci au lăsat ca numai dragostea să-i convingă cu adevărat pe oameni de adevărul celor propovăduite.

[16] Putem considera această propoziție drept o definiţie a Faptelor Sfinţilor Apostoli: cartea este o demonstraţie a Învierii.

[17] Şi de aceea nu avea rost ca Sfinţii Apostoli să aducă drept dovadă a învierii Sale mărturia Duhului. Căci evreii nu Îl cunoşteau şi nici nu auziseră de Duhul Sfânt ca persoană a Sfintei Treimi.

[18] „Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.  Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată” (In. 19, 34-35).

[19] Dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Luca.

[20] Adică însoţindu-şi cuvintele de fapte corespunzătoare celor predicate.

[21] Un ipocrit, un fățarnic.

[22] Ne-a făcut să fim încă şi mai mulţumitori pentru toate câte a făcut pentru noi, în primul rând pentru că a murit pentru noi şi astfel ne-a dat noua viaţă veşnică.

[23] Faţă de înţelegerea redusă a celui ce primea învăţătura.

[24] În textul scriptural după care comenta Sfântul Ioan scrie că „a fost luat sus” (aceasta: „după ce a dat poruncile”). De aceea şi următoarea frază din comentariul său este: „Nu zice că S-a înălţat [ci că a fost luat sus], căci încă vorbeşte despre El ca despre un om”. Însă am sărit peste această frază, întrucât este de neadaptat pentru textul scriptural românesc.

[25] Vezi nota anterioară.

[26] Ca şi cum ar fi fost mort sau înviat atunci, iar nu mai înainte, şi ca şi cum nu prin puterea Sa S-a înălţat.

[27] A crede că Hristos a înviat era un lucru greu pentru oameni. La fel şi a crede că El este Dumnezeu. Iar unirea acestor două înţelegeri era şi mai greu de crezut, anume că era şi Dumnezeu şi om.

[28] Aflându-se Sfinţii Apostoli plini de dragoste şi de dor.

[29] Din ordinul lui Irod.

[30] Prin acestea le răspunde pnevmatomahilor.

[31] Indicii.

[32] Pe care a adus-o Ioan.

[33] Templul trupului lui Hristos.

[34] La Botezul Domnului.

[35] La Botezul Apostolilor.

[36] Duioşia, delicateţea.

[37] E vorba de cercetarea faptelor noastre, din care fie ne vom îndreptăţi la Judecată, fie ne vom osândi. Căci odată cu darul vine şi responsabilitatea pentru felul în care îl folosim. Fiindcă Dumnezeu nu ne dă iertarea păcatelor şi darul Duhului pentru ca apoi să lenevim, ci pentru ca să lucrăm împreună cu acesta la înmulţirea talanţilor, la curăţirea de patimi şi la mântuirea sufletelor noastre.

[38] În sensul: să nu se neliniştească gândindu-se când aveau să se împlinească cele făgăduite lor de Mântuitorul.

[39] Atunci când aşteptăm ceva ştiind că se va întâmpla foarte curând e mai uşoară aşteptarea.

[40] IV Regi, 2, 9-10: «a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: “Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” Răspuns-a Ilie: “Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”».

[41] Sfântul Ioan vorbeşte aici de pregătirea necesară pentru primirea darurilor duhovniceşti şi dumnezeieşti. Dumnezeu ne umple de darurile Sale şi de harul Său după măsura bunătăţii şi a iubirii Sale de oameni, iar nu după vrednicia noastră, dar şi noi trebuie să ne pregătim sufleteşte şi duhovniceşte pentru a le primi cu mulţumire, pentru a fi, cu adevărat, conştienţi de înălţimea darurilor primite. Căci nu ne bucurăm pe deplin de ele dacă nu suntem conştienţi de măreţia lor.

De aceea, pentru a primi daruri duhovniceşti, trebuie să le dorim cu ardoare (şi în acelaşi timp să lăsăm dobândirea lor în seama milei Sale), cu toată râvna de care suntem în stare. Altfel ce rost are darul, dacă noi nu conştientizăm prea bine ce dorim?

Căci oricât ar fi de mare darul de la Dumnezeu, dacă noi nu simţim din plin cât de multă nevoie avem de el, diminuăm din bucuria primirii lui şi se poate întâmpla mai rău, să devenim hulitori şi nerecunoscători faţă de Dumnezeu, din cauza ignoranţei sau a nesimţirii.

Nu pregătirea noastră ne aduce darul, ci mila lui Dumnezeu! Dar prin aceasta arătăm că şi noi dorim fierbinte ceea ce vrea Dumnezeu să ne dea şi că El nu ne forţează să acceptăm un bine. Chiar şi în dăruirea celor bune şi de folos pentru noi, Dumnezeu Se arată că nu ne îngrădeşte în niciun fel libertatea, ci pe toate ni le dăruieşte la timpul lor, când suntem suficient de maturi pentru ele, când realizăm că sunt esenţiale pentru noi, că fără ele nu suntem împliniţi.

[42] Ingrediente.

[43] Probabil că Botezurile erau rânduite să aibă loc mai mult în timpul posturilor.

[44] A concupiscenţei.

[45] Desfrânarea şi uciderea.

[46] Chiar dacă este vorba despre aceleaşi păcate, săvârşite atât înainte, cât şi după Botez.

[47] Cel care se gândeşte că Dumnezeu e milostiv numai când vrea el, dar nu crede în milostivirea Lui şi în momente de mare nevoie, ci se leneveşte, scuzându-se precum cel care a îngropat talantul.

Mulţi oameni spun că Dumnezeu este bun şi milostiv, dar când le este mai greu. Dar, de fapt, ei se bazează numai pe ei înşişi sau pe ajutor de la oameni şi nu cred că Dumnezeu are vreun rol în a-i îndemna sau a-i lumina pe alţii ca să le ajute. Sau mulţi spun că Dumnezeu e milostiv, dar numai aşa cum şi când vor ei ca să conceapă această milostivire, iar îndeplinirea poruncilor li se pare superfluă sau aberantă.

[48] Cineva care a amânat mereu clipa Botezului. După cum se va vedea în continuare, e vorba aici de cei care amânau până la bătrâneţe şi până în ultima clipă a vieţii primirea Sfântului Botez, de frică să nu păcătuiască după Botez, considerând că astfel nici nu vor păcătui faţă de sfinţenia harului şi Îl vor afla şi pe Dumnezeu milostiv faţă de ei.

[49] Literal: contestări şi litigii.

[50] Cei care îşi fac testamentul.

[51] Este vorba aici de faptul că cel care se botează fiind muribund, nu mai are timp ca să împlinească cele pe care le făgăduieşte la Sfântul Botez.

[52] Atunci, în Postul Mare, după cum a spus-o Sfântul Ioan şi mai devreme, se botezau cei mai mulţi oameni.

[53] Hristos.

[54] Socotind că după Botez, soţul ei va muri.

[55] Omul are despre Botezul său o amintire dureroasă, pentru că s-a întâmplat în condiţiile descrise mai sus de către Sfântul Ioan şi nu îşi mai dă seama ce mare bine i s-a întâmplat.

[56] Mai înainte de Botez, ci a fost botezat în grabă, ca să nu moară.

[57] Poate şi la propriu, dar mai ales în întuneric sufletesc, pentru că nu îl învaţă nimeni cele bune, ci este şi mai mult scufundat în mâhnire de starea celor din jurul lui.

[58] Încredinţarea mântuirii.

[59] Mântuirea.

Epistola către Episcopul Valerius

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scrisoarea a 21-a

[scrisă în anul 391 d. Hr.]

Către Domnul meu şi Părintele meu, Episcopul Valerius, Preabinecuvântatul şi Preacinstitul, faţă de care nutrim cea mai călduroasă şi adevărată dragoste în faţa Domnului, Augustin, Prezbiterul, trimite salutări întru Domnul.

1. Mai înainte de toate lucrurile cer înţelepciunii voastre celei evlavioase să ia în consideraţie faptul, că dacă îndatoririle slujirii de episcop sau de prezbiter sau de diacon sunt împlinite în mod neatent şi făţarnic, atunci lucrarea fiecăruia nu este decât una foarte uşoară, plăcută şi cu totul nimerită şi liniştită, adică pe placul oamenilor. Și, din acest motiv sunt foarte jalnice, vrednice de plâns şi de condamnat în ochii lui Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, dacă eşti în slujirea de episcop sau de prezbiter sau de diacon şi dacă împlineşti poruncile Căpitanului mântuirii noastre[1], nu există în lucrarea acestei vieţi decât greutăţi, muncă epuizantă şi multe întâmplări neprevăzute, mai ales în zilele noastre dar, în acelaşi timp, eşti foarte binecuvântat în ochii lui Dumnezeu.

Căci ceea ce iese din această derobare de datoriile tale eu nu am învăţat nici în copilăria mea şi nici mai târziu, dar înţeleg acum, la vârsta bărbăţiei.

Şi acum am început să înţeleg ce înseamnă acest lucru. Am fost constrâns ca să mă curăţesc de păcatele mele. [Căci nu cunosc alt motiv în afară de acesta, pentru care a trebuit] să accept locul al doilea în cârmuire, deşi nu cunoşteam cum se ţine în mână vâsla[2].

2. Dar eu gândesc că acesta a fost scopul Domnului meu, ca prin [această slujire] să mă mustre pe mine. Fiindcă am gândit aceea că, dacă am fost numit printr-o înţelegere superioară şi desăvârşită, voi fi dojenit de multe greşeli de către mulţii marinari dinaintea mea, de la care am învăţat experienţa acestei lucrări[3].

De aceea, după ce am fost trimis în mijlocul lor, ca să mă folosesc de slujirile lor, atunci am început să simt nechibzuinţa criticilor mele, deşi, cu ceva timp înainte, credeam această slujire asaltată de multe pericole.

Şi astfel, [trăiam] temerile că cineva dintre fraţii mei mă vor vedea că locuiesc în oraş în timpul hirotoniei mele şi, din acest motiv, ar avea cele mai bune intenţii ca să vină să mă consoleze, dar cu cuvinte care, fără să cunoască cauzele tristeţii mele, nu m-ar fi ajutat deloc.

Însă experienţa mea şi-a imaginat aceste lucruri de o aşa manieră, încât nu numai că la aşa ceva nu se gândiseră nici ei, dar nici eu nu am văzut, de fapt, valurile niciunei furtuni, pe care nu o cunoscusem în prealabil prin observarea ei, nici nu auzisem de ea, nici nu citisem despre ea şi nici nu meditasem la existenţa ei.

Însă, pentru că nu cunoşteam abilitatea sau puterea de a-i evita sau de a mă întâlni cu ei, m-am gândit că nu pot  să fac faţă acestor lucruri.

De aceea Domnul mi-a zâmbit şi I-a plăcut să îmi arate, pe propria-mi piele, cine sunt de fapt.

3. Dar dacă El mi-a dăruit aceasta[4] nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o milă a Sa, atunci nădăjduiesc, cu încredere [în mila Sa], ca şi acum, când am învăţat din neputinţa mea, [să înţeleg că] este de datoria mea să aprofundez, cu osteneală, toate tratamentele pe care Scripturile le deţin în ceea ce mă priveşte, şi să-mi fac neguţătoria mea prin rugăciune şi citind spre liniştire, ca sufletul meu să fie îmbrăcat cu puterea şi tăria de care am nevoie pentru slujirile noastre, care cer atâta responsabilitate.

Dar aceasta nu am făcut-o încă, fiindcă nu am timp. Pentru că am fost hirotonit la ceva timp de când mă gândeam să încep, împreună cu alţii, o perioadă de libertate faţă de alte ocupaţii, pentru ca să ne putem ocupa cu introduceri în Dumnezeieştile Scripturi. Şi intenţionăm să facem un astfel de demers pentru ca să avem un răgaz, netulburat, pentru această mare lucrare.

Pe lângă aceasta, este adevărat, că nu am avut mai înainte vreo perioadă [în viaţa mea], în care să cunosc cât de mare a fost neputinţa mea pentru munca grea ce îmi nelinişteşte şi îmi frământă acum duhul meu.

Însă, dacă din această experienţă am învăţat ce îi trebuie unui om care slujeşte oamenilor, prin Sfintele Taine şi prin cuvânt, aceea că sunt prevenit că trebuie să am ceea ce am fost învăţat că trebuie să am, doreşti acum să mă dai pierzării, Părinte Valerius?

Unde este mila ta? Mă iubeşti tu într-adevăr? Ai tu într-adevăr dragoste pentru Biserică, de mă numeşti pe mine preot, care sunt nepriceput?

Şi sunt încredinţat că tu le ai pe amândouă, pentru că tu mă crezi pe mine în stare [de slujba preoţească], pe când eu mă cunosc mai bine pe mine însumi. Dar, pe de altă parte, eu nu pot să ajung să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu mă învăţ prin experienţă.

4. Poate că Sfinţia voastră îmi veţi răspunde: Eu vreau să cunosc ce îţi lipseşte ca să fii propriu slujbei tale.

Iar lucrurile care mie îmi lipsesc sunt multe, pentru că nici nu pot să enumăr toate lucrurile pe care mi le-aş dori ca să le am.

Şi pot să spun, din experienţă, că cunosc şi cred, fără niciun fel de rezervă, învăţăturile care au de-a face cu mântuirea noastră.

Dar greutatea mea constă în problema: cum pot eu să folosesc acest adevăr în slujirea mântuirii altora, căutând ceea ce este folositor nu numai pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii, pentru ca ei să se mântuie?

Şi nu cred că nu există sfaturi în cărţile sfinte, dincolo de toate chestiunile ce pot fi discutate, prin care să nu cunoaştem şi să nu primim pe cele pe care omul lui Dumnezeu le poate afla.

Căci el se despovărează de datoriile sale vizavi de Biserică [numai când săvârşeşte n.n.] lucrurile lui Dumnezeu sau când are o conştiinţă goală [de mustrări n.n.].

Şi, prin aceasta, el se întrarmează în mijlocul oamenilor neevlavioşi, fie pentru viaţă, fie pentru moarte, asigurându-se că nu pierde umilinţa şi vederea inimii, pe care le are inima blândă a creştinului.

Şi cum se pot primi acestea, decât numai aşa cum ne-a spus-o Domnul Însuşi, adică prin cerere, căutare, ciocănire [la uşa Sa], adică prin rugăciune, citire şi plâns?

Pentru aceasta doresc, după voia frăţiei, cele pe care în această cerere le reînnoiesc, ca în scurt timp, aş spune până la Paşti, să fiu acceptat de către neprefăcuta şi cinstita ta dragoste.

5. Căci ce voi răspunde Domnului, Judecătorului meu? Voi spune: „Nu am fost capabil să dobândesc lucrurile de care aveam nevoie, fiindcă n-am vrut să mă afund cu totul în treburile Bisericii?”.

Şi nu îmi va spune El atunci: „Slujitor viclean, dacă te-ai folosit de averea Bisericii – adunând  roadele pentru care s-a depus o grea muncă – fără să suferi ceva de la duşmani şi ai avut puterea să faci ceva, ca să aperi drepturile Bisericii de la bara [de avocatură n.n.] a judecăţii pământeşti, nu se cădea ca să laşi toate, pentru cele pentru care Eu mi-am vărsat sângele Meu şi să pledezi pentru cauza tuturora, pentru că aveai porunci imediate pentru aceasta?

Iar dacă decizia luată de tine a fost împotriva Bisericii, nu se cădea oare, ca şi procurorul când e chemat [la ordin n.n.], să traversezi [imediat n.n.] marea?

Şi nu trebuia oare ca să nu te plângi de faptul, că auzi că vei fi plecat de acasă un an sau mai mult [decât atât n.n.], şi asta cu referire la ceva care nu ţine cont de cele ale sufletului, ci de bietele trupuri, fără să flămânzeşti de cele care nu te întăresc şi fără să mergi uşor sau să te odihneşti sub copac, ci să le cultivi cu grijă? De ce atunci nu te-ai nevoit ca să înveţi cum să cultivi pământul Meu?”[5].

Spune-mi, rogu-te, ce Îi voi răspunde atunci? Pot să spun atunci: „Bătrânul Valerius este de vină. Căci el a crezut în mine şi m-a învăţat toate lucrurile necesare, arătându-mi mie, pe fiecare zi, iubirea sa şi dându-mi voie ca să învăţ ceea ce eu n-am cerut?”.

6. Consideraţi toate aceste lucruri, Bătrânule Valerius, consideraţi-le, rogu-vă, din bunătatea şi asprimea lui Hristos, din mila şi judecata Sa, prin care v-a insuflat cu o asemenea dragoste pentru mine, ca eu să nu îndrăznesc a o supăra, pentru că ea este un stâlp de susţinere pentru folosul sufletului meu.

De aceea, să vă rugaţi lui Dumnezeu [Tatăl n.n.] şi lui Hristos, ca să port mărturia mea referitoare la curăţia şi iubirea voastră, şi iubirea sinceră pe care o aveţi către mine, fapt pentru care [simt, că n.n.] nu există lucru care să mă facă să nu-mi pot ţine jurământul meu.

Şi de aceea mă rog iubirii şi prieteniei pe care aţi mărturisit-o faţă de mine. Fie-ţi-vă milă de mine şi acceptaţi-mă, spre scopul pentru care v-am cerut şi la timpul în care v-am cerut!

Ajutaţi-mă cu rugăciunile voastre, pentru ca dorinţa mea să nu fie în van şi pentru ca lipsurile mele să nu facă fără rod Biserica lui Hristos, ci să aducă folos frăţietăţii noastre şi celor dimpreună slujitori cu noi.

Şi ştiu că Domnul nu va dispreţui dragostea voastră, care mijloceşte pentru mine, mai ales într-o situaţie ca cea de faţă, ci va accepta jertfa voastră ca pe o mireasmă bine-mirositoare şi El vă va răsplăti în locul meu.

Căci astfel pot să mă umplu de râvnă în scurt timp, prin lucrarea slujbei Sale, prin sfaturile Sale folositoare, care ne-au rămas nouă scrise de la El.


[1] Hristos Domnul.

[2] Tocmai de aceea Îl numise pe Domnul, anterior, Căpitanul navei, adică al Bisericii, pentru ca să spună, mai apoi, că el, ca slujitor al lui Dumnezeu, este cârmuitor al Bisericii, care încearcă să o conducă, deşi nu ştie să vâslească cum trebuie.

[3] Merge în continuare pe paralelismul dintre slujirea preoţească şi experienţa marinărească.

[4] Slujirea preoţească.

[5] Pământul fiind sufletele oamenilor, care trebuie îngrijite pentru ca să fie virtuoase.

Un păgân și un creștin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scrisoarea a 16-a

[scrisă la anul 390 d. Hr.]

Maximus din Madaura către Augustin

1. Dorind să mă bucur, în mod continuu, de vorbirea cu tine şi să fiu însufleţit de gândirea ta, pe care doresc foarte mult să o urmez, şi asta fără ca să îţi tulbur bunele tale simţiri, [îţi reamintesc faptul,] că de curând m-ai atacat.

Şi nu m-am putut stăpâni să nu îţi răspund în acelaşi duh, fapt pentru care mi-ai cerut să îţi scriu, în tăcere, o dare de seamă despre ceea ce am considerat a fi greşit[1].

Însă îţi cer să fii îngăduitor când vei auzi aceste sentinţe date de către mine, dacă le vei judeca drept o evidenţă a slăbiciunii unui om bătrân.

Mitologia greacă ne spune, fără să ne avertizeze suficient de mult în ceea ce priveşte credinţa pe care ar trebui să i-o datorăm, că muntele Olimp[2] este locul unde sălăşluiesc zeii.

Însă astăzi vedem piaţa oraşului nostru plină de mulţimea celor care caută ajutorul zeilor, dar nu aprobăm această [căutare a lor].

Căci cine poate fi atât de nebun şi de infatuat ca să nege faptul că există un singur Dumnezeu, fără de început, fără să fie zămislit natural, adică marele şi preaputernicul Tată al tuturor?

Puterile acestei Dumnezeiri, împărtăşite întregului univers pe care El l-a făcut, noi le cinstim sub diverse nume. Însă niciunul dintre noi nu ştie adevăratul Său nume, deşi numele de Dumnezeu este comun tuturor felurilor de credinţe religioase.

Şi de aici faptul, că, deşi ne rugăm în diverse moduri [lui Dumnezeu], în diferite moduri fiinţei Dumnezeirii, vedem, de fapt, că ne închinăm Lui, Celui în care toate numirile sunt una.

2. Şi aceasta este marea ta înşelare în această problemă, pentru că eu nu pot nega nerăbdarea cu care vreau să înţeleg acest lucru.

Căci cine poate înţelege de ce Mygdon este cinstit ca fiind deasupra lui Jupiter[3], cel care loveşte cu trăsnetul? Sau de ce Sanae este deasupra Iunonei[4], a Minervei[5], a lui Venus[6] şi a Vestei[7]? Ori primul martir Namfanio [ce oroare!] este deasupra tuturor zeilor nemuritori la un loc?

Printre nemuritori, Lucitas e văzută cu puţină reverenţă, pe când alţii sunt văzuţi la capătul listei, având nume dezgustătoare de zei şi oameni.

Şi astfel găsim zei cu nume umilitoare şi care le aduc deservicii, pentru că îi pun în rândul criminalilor –  şi prin aceasta e afectată moartea nobilă pentru o cauză bună – dar ne oferă şi conştiinţa că au fapte rele, pentru care ei vor fi condamnaţi.

Mormintele acestor oameni –  şi aceasta e cea mai mare prostie, după părerea noastră – sunt vizitate de cete de creduli, care le ridică temple şi dispreţuiesc cinstirea strămoşilor lor, ca spre exemplu prevestirea acelui poet indignat[8], care spunea: Roma, în care sunt templele zeilor, se jură pe umbrele oamenilor[9].

Şi se poate vedea acest lucru din aceea că, atunci când a început a doua campanie de la Actium[10], în care monştrii egipteni au pierit curând, au îndrăznit să îşi arate armele împotriva zeilor romani.

3. Însă, te rog stăruitor, o, omule cu o mare înţelepciune!, să laşi la o parte, pentru puţin timp, vigoarea elocinţei tale, care este recunoscută peste tot; să laşi la o parte argumentele lui Hrisippos[11], pe care le foloseşti din plin în dezbateri; să laşi la o parte şi logica ta, care îşi foloseşte toate energiile pentru ca nimic să nu rămână nedezbătut şi arată-mi, în mod clar şi pe înţelesul meu, care este acest Dumnezeu pe care creştinii Îl afirmă şi mai ales tu însuţi, şi dă-mi să văd cum să intru în cele de taină.

Căci cât e ziuă, în faţa ochilor şi urechilor oamenilor, noi slujim zeilor noştri prin cereri îmbelşugate şi îi îmblânzim prin sacrificii plăcute. Şi noi suferim dureri multiple pentru ca acele lucruri să fie văzute şi acceptate de către toţi.

4. Astfel, deşi sunt infirm şi bătrân, am precizat eu însumi în ce constă controversa, şi doresc să încuviinţez aceasta şi prin zicerea retorică a lui Mantua:  Fiecare dintre noi este atras de ceea ce îi place cel mai mult[12].

De aceea, o, omule extraordinar!, care m-ai întors de la credinţa mea, nu mă îndoiesc de faptul că această scrisoare poate fi furată de hoţi, distrusă de foc sau de orice altceva.

Însă, dacă aceasta se va întâmpla, dacă hârtia aceasta se va pierde, nu se va pierde şi scrisoarea mea, fiind gata să îţi trimit o copie, pe care să o vadă toate persoanele evlavioase.

Căci tu vei fi printre dumnezei, şi alături de noi toţi, care suntem muritori pe faţa acestui pământ – şi care avem o reală armonie, fiindcă dezacordul dintre noi e aparent – Îl venerăm şi Îi slujim Celui care este Tatăl tuturor dumnezeilor şi al tuturor celor muritori.

***

Scrisoarea a 17-a

[scrisă la anul 390 d. Hr.]

Către Maximus din Madaura

1. Ne angajăm într-o dezbatere serioasă acum sau dorinţa ta [de a comunica] e numai o glumă? Pentru că, din stilul pe care îl are scrisoarea ta, nu cunosc nici care este cauza slăbiciunii tale şi nici care e motivul gândirii curtenitoare pe care o manifeşti [faţă de mine].

Fiindcă ai preferat să fii, mai degrabă, ascuns în argumentaţia ta decât să îmi vorbeşti deschis.

Căci, în primul rând, comparaţia pe care o faci între Muntele Olimp şi piaţă nu cred că are nicio raţiune dumnezeiască. Numai dacă nu cumva vrei să îmi reaminteşti  faptul, cum că se spune că Jupiter a făcut muntele cel mai înalt casă a sa atunci când el era în război cu propriul său tată, după cum ne învaţă istoria, care, pentru coreligionarii tăi, este sacră.

Şi, la fel, că s-a zis că piaţa lui Marte este reprezentată prin două imagini, cu cineva înarmat şi cu altcineva neînarmat şi că statuia unui om e plasată deasupra celor închişi, din care ies trei degete ale furiei demonismului lor, prin care este ocărât tot cel care provoacă duşmănia cetăţenilor.

Pot aşadar să cred, că prin menţionarea pieţei tu ai intenţionat ca să îmi reaminteşti despre aceste divinităţi? Numai dacă nu cumva doreşti ca să purtăm această discuţie la un nivel relaxat decât serios.

Însă în ceea ce priveşte fraza în care tu ai spus că aceşti dumnezei sunt ca nişte mădulare, şi asta cu referire la singurul şi marele Dumnezeu, te sfătuiesc ca în toate pe care le spui să vorbeşti cuviincios şi să te fereşti de glume lumeşti de acest fel.

Pentru că, dacă vorbeşti despre singurul Dumnezeu, despre Care atât cei învăţaţi cât şi cei neînvăţaţi sunt de acord, cum spun cei bătrâni/cei din vechime, de ce trebuie să afirmi că sunt mădularele Lui cei care au o furie sălbatică sau, dacă preferi, cei care sunt sub puterea morţii?

Căci pot spune şi mai mult decât atât, şi pot arăta judecata ta aidoma unei porţi închise, pe când respingerea punctelor tale de vedere este o deschidere cu totul [a ei][13].

Însă nu doresc să fac această argumentaţie acum, ci mă voi folosi mai degrabă de aptitudini retorice decât de o apărare atentă/minuţioasă a adevărului[14].

2. Căci aşa cum, dacă te-aş pune să strângi numele cartaginezilor decedaţi, acest lucru ţi s-ar părea fără rost, tot la fel mi se pare şi mie atitudinea ta zeflemitoare împotriva religiei noastre.

Fiindcă nu văd altcumva cum aş putea să răspund la o astfel de abordare zeflemitoare a lucrurilor decât nedându-i importanţă/trecând pe lângă ea sau tăcând pur şi simplu vizavi de subiect.

Căci dacă pentru bunul tău simţ aceste lucruri ţi se par a fi unele neserioase, ceea ce sunt de fapt, atunci nu am timp de pierdut pentru astfel de mojicii.

Însă, dacă ţie ţi se pare că acest subiect este unul important atunci sunt surprins că se gândeşte la asemenea lucruri cineva, care este enervat de numele ce sună absurd.

Fiindcă coreligionarii tăi au printre preoţii lor pe unii care se numesc cu nume de demoni şi printre zeităţile lor unele care se numesc zeităţi ale iadului.

Şi nu presupun aşadar, că nu ştii despre aceste lucruri pe care ţi le scriu ci, potrivit politeţii şi umorului tău genial, doresc să dezrobesc minţile noastre, şi să-ţi amintesc faptul câte lucruri ridicole fac parte din credinţa voastră superstiţioasă.

Căci, desigur, cred că eşti un african, şi că amândoi suntem născuţi în Africa şi că nu poţi uita faptul că atunci când africanii scriu ceva, gândesc că numele punice sunt nume demne de dispreţuit.

Fiindcă, dacă începem să tălmăcim ce înţeles au unele cuvinte [punice], ca spre exemplu Namfanio, care înseamnă om cu un bun picior, adică unul care e norocos, să presupunem acum că cei care s-au îmbogăţit au devenit oameni cu un picior bun?

Iar dacă noi respingem limba punică, atunci respingem, de fapt, ceea ce admit şi cei mai învăţaţi oameni, faptul că multe dintre lucruri au fost păstrate în mod nechibzuit şi din uitare în cărţile scrise în limba punică[15].

Ba, mai mult, ar trebui să te ruşinezi de faptul că te-ai născut într-o ţară [ca aceasta], în care leagănul acestei limbi este încă cald [the cradle of this language is still warm], adică în care această limbă [abia] s-a născut şi care, până nu de mult, era limba poporului.

Căci dacă nu este un lucru corect să ofensezi numai numele ca atare, vei admite atunci faptul că am intuit corect una dintre problemele [ridicate de către tine].

Fiindcă atunci ai fi nemulţumit şi de prietenul vostru Virgiliu, care i-a dat o invitaţie zeului vostru Hercule de a celebra riturile sacre din Evander în cinstea sa, în următorii termeni: „Vino la noi şi fă acele rituri în onoarea ta, cu norocosul tău picior!”[16].

El  dorea aşadar ca să vină cu norocosul său picior, adică dorea ca Hercule să vine ca un Namfanio, nume cu care tu te-ai străduit ca să mă cinsteşti.

Însă, dacă doreşti ca prin asta să mă ridiculizezi ai o gamă largă de exemple prin care să mă victimizezi, [pentru că avem] pe zeul Stercutius[17], pe zeiţa Cloacina[18], pe Venus cea goală, pe zeii fricii şi ai palorii, pe zeiţa frigului şi alte asemenea nenumărate exemple, cărora vechii romani idolatrii le ridicau temple şi considerau că este un lucru drept ca să le slujească.

Căci dacă îi desconsideri [pe toţi aceşti zei şi zeiţe], atunci  desconsideri zeii romani, ceea ce ar arăta că nu eşti iniţiat în riturile sacre ale Romei. Fiindcă trebuie să negi şi să deteşti  numele punice, dacă eşti devotat altarelor zeilor romani.

3. Într-adevăr, eu cred că tu trebuie să valorezi aceste rituri sacre mai mult decât noi. Însă nu mai alege dintre ele numai lucrurile care îţi plac, fără să le explici referitor la trecerea ta prin această lume.

Căci ar trebui să nu eziţi a ta refugia sub aripa lui Virgilius şi să te aperi cu un asemenea vers: Fiecare dintre noi este atras de ceea ce îi place cel mai mult.

Sau, dacă doreşti, poţi să te bizui pe autoritatea pe care o are Maro[19], şi la care tu te-ai referit deja.

Căci el a zis aceste rânduri: „Prima dată Saturn a venit din înaltul Olimp, zburând înaintea armatei lui Jupiter, atunci când a fost izgonit din regatul său”[20].

Căci prin astfel de declaraţii, el doreşte ca să facă cunoscut faptul, că Saturn şi alţi zei sunt oameni ca şi el.

Fiindcă unul care a citit istorie, confirmată de vechimea autorităţii, când îl citeşte pe Cicero[21] spre exemplu, găseşte că acesta face declaraţii asemănătoare în Primul său dialog.

[Fiindcă vorbeşte] în termeni expliciţi, mai mult decât am fi insistat noi. Căci doreşte să aducă [acele lucruri] la cunoştinţa oamenilor contemporani lui.

4. Căci, după cum mărturiseşti, preferi aceste slujbe religioase în locul celor ale noaste, fiindcă te închini zeilor în public, pe când noi ne folosim de locuri mai retrase pentru întâlnirile noastre[22].

Din acest motiv, dă-mi voie să te întreb dacă nu cumva l-ai uitat pe Bacchus[23] al vostru, care, după cum ştii, credea că e drept faptul, ca cel care se iniţiază numai ochii să şi-i arate puţin.

Iar tu, gândesc asta din faptul că ai vorbit despre celebrările publice ale riturilor voastre sacre, intenţionezi nu numai  să te vedem în public, ci şi să fii printre conducătorii şi  stăpânii oraşului, atunci când străzile se umplu de oameni beţi şi de urlete.

Însă, în timpul unei astfel de ceremonii, dacă ai fi umplut de [slava] singurului Dumnezeu, ai putea să vezi în mod clar ce fire are cel care îi lipseşte pe oameni de raţiunea lor[24].

Dar dacă această nebunie este numai simulată, ce poţi să spui atunci de cei care fac acest lucru în ascuns şi nu în cadrul unui ritual public, ca acela în care tu vrei să te mândreşti? Sau, ce fel de scop bun există într-un lucru impus?

Mai degrabă, de ce nu prevestiţi evenimente viitoare în cântecele voastre, dacă aţi primit darul profetic? Sau de ce îi lăsaţi să fie oameni fără de minte pe cei care vă ascultă, dacă sunteţi sănătoşi la minte?

5. Astfel, poţi să îţi aminteşti din scrisoarea ta şi despre alte lucruri pe care eu cred că ar trebui să le gândeşti mai bine, [ca spre exemplu], de ce nu putem face sport cu zeii voştri, care, ca unii care vă cunosc mintea şi vă citesc scrisorile, ştiu să facă sport cu voi din plin?

De aceea, dacă doreşti să discuţi cu noi astfel de subiecte, după cum percepeţi şi gândiţi voi şi, în fapt, ne ceri prin aceasta ca noi să ne justificăm, în acord cu scopul vostru, atunci, dragul nostru prieten, caută un subiect care să fie demn de dezbătut de către noi doi.

Şi, în primul rând, caută mai degrabă să fii prevăzător când vorbeşti despre zeii noştri, mai degrabă despre acele lucruri [ale lor] faţă de care trebuie să ne previi, pentru ca să nu ne facem diverse supoziţii.

Fiindcă prin aceasta tu îţi trădezi cauza, când ne aminteşti despre ei lucruri care sunt împotriva lor, mai degrabă decât lucruri afirmate pentru apărarea lor.

În concluzie, renunţă la cele care nu-ţi sunt cunoscute, căci prin aceasta mai degrabă le batjocoreşti, fără să-ţi dai seama, ca şi profanii/necunoscătorii.

Şi ar trebui să îmi arăţi că prin creştinii catolici[25] [a căror Biserică este în oraşul vostru]  se cinsteşte cineva mort şi că, pe scurt, nimic din ceea ce a făcut şi plăsmuit Dumnezeu nu I se închină prin putere dumnezeiască.

Însă închinarea este adusă de către aceştia[26] prin Însuşi Dumnezeu[27], Care a făcut şi a plăsmuit toate lucrurile.

Aceste lucruri trebuie discutate integral, cu ajutorul singurului Dumnezeu adevărat. Asta, bineînţeles, numai dacă tu eşti dispus să discutăm aceste lucruri la modul serios.


[1] În comportarea Dumnezeiescului Augustin către Maximus.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Olimp.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jupiter_%28mythology%29.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Juno_%28mythology%29.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Minerva.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Venus_%28mythology%29.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vesta_%28mythology%29.

[8] De cultul adus falşilor zei.

[9] Lucan, Pharsalia, VII, 459: „Inque Deum templis jurabit Roma per umbras”.  A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pharsalia. Cartea, în traducere în limba engleză, poate fi downloadată de aici:

http://www.archive.org/details/pharsaliaoflucan00lucaiala.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Actium.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Chrysippus.

[12] Virgilius, Ecloga, II, 65: „Trahit sua quemque voluptas”.  Ecloga II, în original și în integralitate:

http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.02.0056%3Apoem%3D2.

[13] Cu alte cuvinte, pot să-ţi arăt că argumentele tale nu duc nicăieri, că sunt drumuri închise, uşi închise, pe când argumentarea mea te duce spre un drum lin, spre un drum corect, pentru că îţi deschide uşa spre drumul corect, adevărat.

[14] Voi fi pentru tine în această scrisoare nu un dialectician, cineva care analizează cuvintele tale pe toate părţile ci un orator, un vorbitor care îţi expun anumite fapte din care să reiasă ceea ce vreau să spun în definitiv.

[15] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Punic_language.

[16] Virgilius, Aeneis, VIII, 302: „Et nos et tua dexter adi pede sacra secundo”.

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Sterquilinus.

[18] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Cloacina.

[19] Tot despre Virgilius e vorba, căci el se numește și Maro: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro.

[20] Virgilius, Aeneis, VIII, 319, 320: „Primus ab aethereo venit Saturnis Olympo Arma Iovis fugiens et regnis exsul ademptis”.

[21] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Cicero.

[22] Pentru slujbele noastre creştine.

[23] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Dionysus.

[24] Ai vedea cât de demonizat e omul, care, prin spectacolele păgâne pe care le instituie pe străzi îi face şi pe alţii să fie nelegiuiţi, fără minte, a-raţionali.

[25] De peste tot.

[26] De creştini.

[27] Prin puterea lui Dumnezeu.

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [15]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

9 mai 1997. Când nu-ți mai pasă de ceea ce ești, atunci devii tu însuți.

*

Sexualitatea este rațională pentru că finalitatea ei este procreația, omul, care e rațional.

*

12 mai 1997. Viața de familie are subtilități multiple. Numai gustând din ea poți să afli acea dulceață suavă dar și puternică a sentimentului că ești al cuiva.

*

Ca să înțelegem trebuie să uităm detaliile.

*

Ce mai înseamnă moarte, când simt că mor pe zi ce trece? Cu fiecare pas simt că mor. Cu fiecare surâs simt că mor. Cu fiecare atingere a unui lucru simt că mor. Moartea se aseamănă cu mine la fiecare pas și la fiecare răsuflare.

*

13 mai 1997. Am visat că trăiam într-un sat cu o populație plurală din punct de vedere religios.

Intrând într-o biserică greco-catolică am întâlnit o atmosferă stranie. Diaconii erau înalți și cădelnițau fără cădelniță. Credincioșii, puțini la număr, se închinau haotic. Toți erau bolnavi spiritual.

În partea mea dreaptă era o femeie întinsă pe un pat, care își aștepta moartea. Spasmurile ei te înfiorau.

În pronaos, un bărbat era grav bolnav. Când unul dintre diaconi a trecut pe lângă mine i-am văzut laba piciorului și genunchiul: erau osoase și albe.

Aerul bisericii era închis și tăios. Fețe oamenilor erau schingiuite și demonice.

Când am ieșit din biserică am găsit un tată, care dorea să îmi facă cunoștință cu fiica lui. Acesta era ortodox.

În el, în comparație cu cei din biserica greco-catolică, am simțit lumină, liniște, încredere și omenie. M-am bucurat că i-am întâlnit! Fără ei eram pe un pământ mișcător din punct de vedere spiritual.

*

Doamne, întru desfrânarea inimii mele vin la mulțimea milelor Tale și mă rog Ție: facă-se voia Ta întru lumea Ta, Doamne!

Eu cad în fața luminii Tale. Fie, Doamne, ea întru mine răstignire și înviere! Eu sunt cel ce Te-am vândut, dar tot eu sunt și cel care Te caut. Eu sunt curvarul fiu al rătăcirii, dar tot eu sunt și cel ce vin la Tine cu umilința sufletului meu.

Doamne, fără Tine nu suntem nimic iar cu Tine am biruit lumea. Aruncă acest nimic al meu și vino, Tu! Vino, Tu, Doamne al luminilor și sălășluiește-Te întru ascunsul meu!

Arde-mă cu lumina Ta spre viață. Strălucește-mă cu iubirea Ta spre lumină. Curățește-mă spre ziua învierii.

Cuvintele mele Te caută spre a Te înțelege și Te găsesc de necuprins. Inima mea Te caută cu nesațiu și Te găsește mult prea de dorit. Mintea mea Te caută întru înțelepciune și Te găsește fără sfârșit de înalt.

Eu nu sunt iar Tu ești, Doamne! Eu nu sunt iar Tu umpli neființa mea pentru viața veșnică.

*

Am schimbat stiloul. Celălalt mi s-a rupt. L-am aruncat pe geam cu toate că scrisesem cu el atâtea minuni.

*

Poezia pură pare naivă tocmai pentru că puritatea ei nu e niciodată naivă.

*

O minte goală de simțire, plină de meschinării și de falsitate nu poate gusta niciodată subtilitatea poeziei.

*

14 mai 1997. Când spiritul se manifestă prin trup în mod puternic el îți reliefează personalitatea.

*

Fertilitatea spiritului e formată dintr-o bogată și variată manifestare a mișcărilor sale.

*

Două pictograme secrete.

*

Aud și văd în spirit mai mult decât pot explica.

*

Fragmentul ucide întregul în spirit.

*

În spirit, totul merge în cerc.

*

15 mai 1997. Rafinamentul e o lecție de curaj.

*

Pisicile au simțul responsabilității în gheare. Ele cad întotdeauna pe propria lor viață. Și acest lucru îmi este foarte bine cunoscut. Orice cădere a mea e o cădere în gheare.

*

Stau în poziția de atac 24 de ore din 24. Sunt în pânda vieții mele, în zbuciumata mea viață, care nu-și găsește liniștea.

Îmi este furată, mereu și mereu, liniștea…deși eu nu fur liniștea nimănui. De aceea fiecare zi a mea este o răsuflare tăiată cu sabia.

*

Nepublicarea mea mă descurajează, însă tot ea mă întărește enorm. Și cum să mai public acum, ca un debutant, când am deja atâtea lucruri scrise?

*

Dacă vei ierta trecutul, viitorul te va ignora.

*

16 mai 1997. Visul e cel mai mare producător de mituri.

*

Sfântul este chintesența iubirii.

*

Tăria de caracter constă în formele neregulate ale naturii.

*

O carte nu poate fi citită cu adevărat decât în singurătate. Pentru că ea este o viață criptică pentru o atenție încordată.

*

Băutura trebuie să aibă un scop etic și nu unul practic.

*

Voința nu poate înțeleasă decât ca voință umană.

*

17 mai 1997. Când nu mai ai nicio speranță tot ce întreprinzi e disperant. Dar când apar certitudinile, când apar da-urile, atunci simți cum răsare soarele în inima ta și ești înfocat de bucuros.

*

Să nu lași timpul să vindece! Vindecarea e a momentului.

*

Merg pe muchie de cuțit spre propriul meu izvor interior.

*

Am traversat prea multe etape literare în foarte scurt timp. Romantismul, parnasianismul, realismul, clasicismul, fovismul, dadaismul, impresionismul, expresionismul, suprarealismul, cubismul etc. m-au făcut luxos, grețos și inuman de plin.

Însă starea creativă spre care mă îndrept eu e ceva foarte ponderat, ascetic și spațial. Modul meu de a crea simt că nu trebuie să abuzeze de nicio parte a sufletului. Nimic în detrimentul omului!

*

Dacă ești mistic, atunci orice spui despre Dumnezeu nu e Dumnezeu, ci tu, cel care vorbești. Când nu vrei însă să vorbești despre Dumnezeu, atunci, de fapt, vorbești despre El.

*

Cotidianul mă atrage profund și asta prin subtilitatea lui, în care noi trăim și sperăm. Cred că am stat departe de mine, cum am stat, cu toții, departe de noi.

*

Până acum am creat pentru cititori istorici și nu pentru cititori reali. Munca mea viitoare e aceea, ca să îi împac pe toți prin exprimarea curată a naturaleții spiritului.

Cred că dacă voi fi natural cu oamenii, ei pot înțelege mai bine mesajul meu și prin aceasta își pot înțelege mai bine cadrul în care trăiesc.

Trebuie să afirm, din acest motiv, cursivitatea comunicării, fără întreruperi spațiale și mecanice.

*

Tăcerea, minciuna, falsitatea, frica nu pot explica nimic. Adevărul este singurul care explică și cere comunicarea.

*

19 mai 1997. Nimeni nu-mi poate lua puterea, înălțimea și simplitatea spiritului, pentru că ele sunt darurile lui Dumnezeu.

*

Stabilitatea este înțelegerea a ceea ce faci și vrei să faci.

*

Nu-mi plac oamenii care nu știu ce vor. Și îi iubesc pe cei convinși, activi și necruțători cu ei înșiși când vine vorba de lucruri mari.

*

Doamne, nu Te pot pierde niciodată! Tu ești cea mai mare încredere, nădejde și iubire a mea. Tu știi că acum mă spăl în incertitudini și griji.

Tu știi că acum inima mea e îndurerată. Umple-mă cu iubire și mă înalță. Umple-mă de lumina Ta prin focul curățitor al iubirii Tale și mă înnoiește.

Arată-mi cum trebuie să îmi spăl păcatele și ce să fac cu viața mea. Arată-mi cum trebuie să devin preot al Tău și ce trebuie să fac cu scrisul meu!

Fă ca toate ale mele să fie spre slava Ta, căci la Tine îmi e nădejdea inimii mele!

*

20 mai 1997. Deșertăciune mi se pare orice lucru frumos și însăși bucuria vieții.

*

Am visat că eram într-o clădire imensă, unde avea loc o petrecere. Toți se distrau. Eu am luat o sticlă de vin și am ascuns-o într-o scorbură de copac. Vinul era negru. Apoi am ascuns două sticle de țuică în spatele unui perete. Petrecerea se făcea în timpul nopții.

*

22 mai 1997.

I

Ploaia căzând,

frunza de nuc plecându-și

aripa.

Eu privind.

*

II

Camera întunecată;

pe sufletul meu o

liniște plină.

Dumnezeu cântă.

*

III

Așteptând să văd;

tăcerea luând formele

ploii.

Iubirea mea este vie.

*

23 mai 1997. Chiar dacă nu aș vrea să înțeleg nimic, viața mă învață tot ce nu știu.

*

Cum poți să termini o carte și să mai ai dorința de a începe o alta?

*

30 mai 1997. Ieri, 29 mai 1997, am terminat Seminarul Teologic și mă simt liber de ceea ce poetul numea „cimitir al vieții mele”.

Ultima oră a fost anostă la culme. Nimeni nu ne-a felicitat și tot nimeni nu și-a exprimat vreun gând bun pentru viața noastră.

Suntem pur și simplu aruncați pe câmp…adică abandonați.

*

Am visat aceeași femeie, pe care am visat-o și altă dată, care ne-a ajutat cu mâncare pe mine și pe I.

Această femeie era o bunătate calmă și o inimă mare. Astăzi ne-a dăruit o sacoșă albă și un covor persan. Din nou am văzut o cameră închisă, murdară și un pat dezorganizat.

De aici am ajuns într-un sat în care nu mai fusesem niciodată și am întâlnit aici un preot și pe dascălul său, care făceau o slujbă de pomenire la cimitir.

Am avut parte de o imagine gravă și tulburătoare. Crucile, cu toatele, erau din lemn și se pierdeau în ceață…Amândoi cântau foarte frumos. Tot satul era adunat la această pomenire, iar eu păream a fi un străin.

Am plecat din acest sat cu o căruță…pentru că am pierdut autobuzul, deși aveam patru bilete la autobuz…

*

Acum, la sfârșitul celui de al 5-lea an de liceu, am o putere de învățare extraordinară. Gândurile îmi sunt sintetice la culme. Aceeași stare de spirit am avut-o și aseară. De ce am impresia, că uneori, anumite lucruri, se repetă într-un mod tulburător?

*

3 iunie 1997. Am citit niște amintiri despre Mihail [Eminescu]. Înțelegerea traumelor lui mi-a acutizat propriile dureri. Nu vreau să fiu superstițios, dar cred că voi avea o viață dureroasă

*

Acum am un zâmbet trist și rece. Și simt că doar puțin din lava care clocotește în mine a mânjit foaia…

*

Am visat o cadă plină cu apă, care da pe afară și un televizor fărâmat, pe care îl purtam în brațe…

*

Să nu se uite, vă rog: ideile sunt mai mici decât omul care le-a emis!

*

Mihail [Eminescu] a căutat să spună multe lucruri, într-un mod concentrat, într-o singură operă.

Eu am căutat și caut să scriu, în fiecare operă a mea, câte ceva despre mine, pentru ca numai citindu-mi întreaga operă să ajungi la mine, la minele integral.

*

Îi stimez, îi iubesc și îi cinstesc pe cei care au făcut din viața lor o lecție de iubire.

*

Toate geniile au avut geniu însă nu toate au mers până la capăt cu explicitarea lui sau cu exprimarea lui. Mulți au tăcut…înainte de termen…Și înțeleg de ce unii au renunțat la a mai crea, pentru că și eu trăiesc tentația asta în mod recurent.

*

În artă, cel mai important lucru e să ai caracter. Marile opere au acest lucru: o verticalitate înspăimântător de umană.

*

Romanul trebuie să rămână un document de viață și de încredere.

*

Luciditatea e lovită adesea de tentația disprețului.

*

Până la urmă cred că viața e o ratare câștigată.

*

Îmi palpită vena de sânge de deasupra ochiului. Infarctul sau comoția cerebrală mă însoțesc prin imprevizibilul lor oricând posibil

*

4 iunie 1997. Mă dezgustă cuvintele reci spuse la telefon de o inimă cândva fierbinte pentru mine.

*

Am dat prima sesiune la BAC. Doamna Cosac m-a alintat pe păr și m-a strâns în brațe. Prietenia și iubirea dânsei mi-au adus o siguranță puternică. Pentru că așa mă agăț eu întotdeauna: și de ultima fărâmă de funie.

*

Ana Maria mi-s apus aseară, că nu voi avea o femeie care să mă merite. Ea nu știe că eu am deja una

*

O mână care mă blestemă este o mână care mă alintă în cele din urmă.

*

Urăsc solipsismul femeilor. Ele cred că lumea e numai aceea care le intră lor în cap.

*

Oamenii practici sunt animalele de forță ale planetei. Însă fără oamenii de spirit…lumea ar fi o birocrație a stresului.

*

5 iunie 1997. Orice discuție este amenințată de riscul naivității. Se vede că nu putem să scăpăm niciodată de ceea ce am fost.

*

L-am visat pe părintele director Marian Ciulei. Am avut cu dumnealui o discuție despre filosofie și mistică, care a durat destul de mult…și pe care nu am avut-o niciodată în realitate.

M-a întrebat dacă am citit mistica lui Dali, a lui Bruner și a unui mistic german, luteran, căruia i-am uitat numele.

La discuția noastră au mai participat doi bărbați și Valentin. Ceea ce mă surprindea era însă mizeria camerei în care noi discutam și covorul roșu, neîngrijit, care se derula spre ușă.

*

Preotul dintre două veacuri

În dreapta Bisericii actuale se află mormântul Pr. Icon. Stavr. Alexandru Popescu și al soției sale, al preotesei Maria Popescu.

Ei sunt părinții preotului meu botezător: Nicolae Popescu.

Și am făcut fotografia de foarte aproape…pentru a vă prezenta tipul preotului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și al preotesei sale.

Și preotul tradițional al românilor arăta așa: barbă mare, păr lung, îmbrăcat în reverendă, om de carte și de cultură, apreciat, respectat și ascultat de întreaga comunitate, cu o preoteasă îmbrăcată tot cernit și cu viață decentă și serioasă ca și el.

În actul de caterisire al diaconului Ion Creangă, aflăm, printre altele, că era acuzat că și-a tăiat părul și barba.

Și aceasta, pentru că cele trei semnalmente exterioare ale diaconului și ale preotului erau: reverenda, barba și părul lung. Și ele erau caracteristice pentru orice diacon și preot de mir, și nu doar pentru monahi și ierarhi.

Crucea memorială din dumbravă

Un alt monument insolit al localității, apărut din recunoștință și loialitate pentru memoria ostașilor săi căzuți în luptă, e cel pe care maiorul Gheorghe Bâgulescu (un anonim pentru localitate dar un mare om al României de atunci), din bani proprii, îl ridică într-o dumbravă, adică…în mijlocul pajiștei.

A fost adus de acolo recent și se află lângă cealaltă cruce memorială, de pe amplasamentul fostei Biserici de la 1710, în stânga Bisericii actuale.

Nu știu dacă localitățile de pe spatele crucii reprezintă locurile pe unde el și cei din subordinea sa au luptat în primul război mondial sau dacă de acolo sunt oamenii care au murit, în mod eroic, sub comanda sa.

Tataie Marin Picioruș îmi povestea despre acest monument cu respect…pe când el se afla în dumbravă și pe care îl ocrotea, pentru că arau ogorul în jurul lui…dar de el nu se atingeau.

Nimeni nu s-a apropiat de el ca să îl dărâme în timpul comunismului. Și iarăși, nu știu dacă există o arhivă a localității…și dacă a consemnat detalii despre ridicarea acestui monument.

Însă sublinierea de pe cruce, cum că acest monument a fost ridicat de către el „pe drumul de odinioară al Marelui Voievod Mihai” Viteazul, ne arată că maiorul nostru cunoștea tradiția locului sau tocmai pentru aceasta a ridicat crucea tocmai aici, el fiind „Cavaler al ordinului Mihai Viteazul”.

Iar tradiția locului e aceasta: numele localității, Scrioaștea, vine de la sintagma „scrie oastea”, pentru că aici Fericitul Domn al românilor Mihai Viteazul, în drum spre Alba Iulia, pentru a înfăptui unirea tuturor românilor și-a trecut în revistă oastea…adică a catalogat pe fiecare membru al ei.

Nu știm însă cum se numea înainte localitatea în care eu am copilărit. Însă e marcant faptul, că străbunii noștri au avut un mare respect pentru Fericitul Mihai Viteazul, dacă și-au schimbat numele localității după actul pe care marele voievod l-a făcut aici și pe care, se pare, că ei nu l-au considerat unul banal…ci unul memorabil.

Crucea memorială a vechii Biserici

S-a ridicat pe locul Sfintei Mese a altarului fostei Biserici, iată, construită de stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1710, cu puțin înainte de moartea sa, care avea, fără doar și poate, moșie aici.

Nu știu din ce motive s-a dărâmat fosta Biserică și s-a desființat cimitirul din jurul ei (și acum, proprietarii de pe fostul cimitir, găsesc oase…dacă sapă vreo groapă în curte), atâta timp cât noua Biserică, terminată în primul deceniu al secolului al XX-lea, este la câțiva zeci de metri mai încolo.

Comuniștii însă, din „mare respect” pentru fosta Biserică, au construit veceul Grădiniței comunale la doi metri…de crucea memorială de față.

Veceul educatoarelor (așa cum mi-l amintesc eu) dădea nas în nas cu…crucea. De aceea, această cruce, când eu eram la grădiniță, era locul insolit al acestei curți, în care noi ne zbenguiam…și pe care o priveam cu uimire…pentru că nu își găsea locul acolo.

Ea a fost adusă, în cele din urmă, în stânga noii Biserici de astăzi…

Pentru că ușa actualei Grădinițe, refăcută recent, era închisă cu lacătul, nu am putut să merg în spate și să văd dacă mai e ceva pe locul fostului amplasament al Sfintei Mese. Probabil că nu…

Și așa moare istoria unei localități, din inconștiență sau din indiferență, pentru că nu ne îngrijim de posteritatea celor care ne-au precedat!

Dacă nu se făcea această cruce din subscripție publică…și dacă…comuniștii o dărâmau din imbecilitate proletară nu mai exista niciun alt semn actual, care să ateste faptul că această comunitate a avut Biserică înainte de secolul al XX-lea.

E ca inexistența cărților în limba română timp de câteva veacuri…deși limba română s-a păstrat nealterată. Cum să se păstreze ceva atât de bine, dacă nu existau cărți…și oameni care să o vorbească și să o predea altora?

La fel cu istoria noastră națională și religioasă. Pentru că strămoșii noștri mai vechi sau mai noi au fost netrebnici și nu au păstrat istoria lor sau alți netrebnici le-au distrus-o sau le-o ascund, asta nu înseamnă că nu avem o istorie religioasă și națională cu foarte multe evenimente importante.

Însă, dacă nu o putem dovedi…pare a nu fi existat niciodată.