Epistola către Episcopul Valerius

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scrisoarea a 21-a

[scrisă în anul 391 d. Hr.]

Către Domnul meu şi Părintele meu, Episcopul Valerius, Preabinecuvântatul şi Preacinstitul, faţă de care nutrim cea mai călduroasă şi adevărată dragoste în faţa Domnului, Augustin, Prezbiterul, trimite salutări întru Domnul.

1. Mai înainte de toate lucrurile cer înţelepciunii voastre celei evlavioase să ia în consideraţie faptul, că dacă îndatoririle slujirii de episcop sau de prezbiter sau de diacon sunt împlinite în mod neatent şi făţarnic, atunci lucrarea fiecăruia nu este decât una foarte uşoară, plăcută şi cu totul nimerită şi liniştită, adică pe placul oamenilor. Și, din acest motiv sunt foarte jalnice, vrednice de plâns şi de condamnat în ochii lui Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, dacă eşti în slujirea de episcop sau de prezbiter sau de diacon şi dacă împlineşti poruncile Căpitanului mântuirii noastre[1], nu există în lucrarea acestei vieţi decât greutăţi, muncă epuizantă şi multe întâmplări neprevăzute, mai ales în zilele noastre dar, în acelaşi timp, eşti foarte binecuvântat în ochii lui Dumnezeu.

Căci ceea ce iese din această derobare de datoriile tale eu nu am învăţat nici în copilăria mea şi nici mai târziu, dar înţeleg acum, la vârsta bărbăţiei.

Şi acum am început să înţeleg ce înseamnă acest lucru. Am fost constrâns ca să mă curăţesc de păcatele mele. [Căci nu cunosc alt motiv în afară de acesta, pentru care a trebuit] să accept locul al doilea în cârmuire, deşi nu cunoşteam cum se ţine în mână vâsla[2].

2. Dar eu gândesc că acesta a fost scopul Domnului meu, ca prin [această slujire] să mă mustre pe mine. Fiindcă am gândit aceea că, dacă am fost numit printr-o înţelegere superioară şi desăvârşită, voi fi dojenit de multe greşeli de către mulţii marinari dinaintea mea, de la care am învăţat experienţa acestei lucrări[3].

De aceea, după ce am fost trimis în mijlocul lor, ca să mă folosesc de slujirile lor, atunci am început să simt nechibzuinţa criticilor mele, deşi, cu ceva timp înainte, credeam această slujire asaltată de multe pericole.

Şi astfel, [trăiam] temerile că cineva dintre fraţii mei mă vor vedea că locuiesc în oraş în timpul hirotoniei mele şi, din acest motiv, ar avea cele mai bune intenţii ca să vină să mă consoleze, dar cu cuvinte care, fără să cunoască cauzele tristeţii mele, nu m-ar fi ajutat deloc.

Însă experienţa mea şi-a imaginat aceste lucruri de o aşa manieră, încât nu numai că la aşa ceva nu se gândiseră nici ei, dar nici eu nu am văzut, de fapt, valurile niciunei furtuni, pe care nu o cunoscusem în prealabil prin observarea ei, nici nu auzisem de ea, nici nu citisem despre ea şi nici nu meditasem la existenţa ei.

Însă, pentru că nu cunoşteam abilitatea sau puterea de a-i evita sau de a mă întâlni cu ei, m-am gândit că nu pot  să fac faţă acestor lucruri.

De aceea Domnul mi-a zâmbit şi I-a plăcut să îmi arate, pe propria-mi piele, cine sunt de fapt.

3. Dar dacă El mi-a dăruit aceasta[4] nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o milă a Sa, atunci nădăjduiesc, cu încredere [în mila Sa], ca şi acum, când am învăţat din neputinţa mea, [să înţeleg că] este de datoria mea să aprofundez, cu osteneală, toate tratamentele pe care Scripturile le deţin în ceea ce mă priveşte, şi să-mi fac neguţătoria mea prin rugăciune şi citind spre liniştire, ca sufletul meu să fie îmbrăcat cu puterea şi tăria de care am nevoie pentru slujirile noastre, care cer atâta responsabilitate.

Dar aceasta nu am făcut-o încă, fiindcă nu am timp. Pentru că am fost hirotonit la ceva timp de când mă gândeam să încep, împreună cu alţii, o perioadă de libertate faţă de alte ocupaţii, pentru ca să ne putem ocupa cu introduceri în Dumnezeieştile Scripturi. Şi intenţionăm să facem un astfel de demers pentru ca să avem un răgaz, netulburat, pentru această mare lucrare.

Pe lângă aceasta, este adevărat, că nu am avut mai înainte vreo perioadă [în viaţa mea], în care să cunosc cât de mare a fost neputinţa mea pentru munca grea ce îmi nelinişteşte şi îmi frământă acum duhul meu.

Însă, dacă din această experienţă am învăţat ce îi trebuie unui om care slujeşte oamenilor, prin Sfintele Taine şi prin cuvânt, aceea că sunt prevenit că trebuie să am ceea ce am fost învăţat că trebuie să am, doreşti acum să mă dai pierzării, Părinte Valerius?

Unde este mila ta? Mă iubeşti tu într-adevăr? Ai tu într-adevăr dragoste pentru Biserică, de mă numeşti pe mine preot, care sunt nepriceput?

Şi sunt încredinţat că tu le ai pe amândouă, pentru că tu mă crezi pe mine în stare [de slujba preoţească], pe când eu mă cunosc mai bine pe mine însumi. Dar, pe de altă parte, eu nu pot să ajung să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu mă învăţ prin experienţă.

4. Poate că Sfinţia voastră îmi veţi răspunde: Eu vreau să cunosc ce îţi lipseşte ca să fii propriu slujbei tale.

Iar lucrurile care mie îmi lipsesc sunt multe, pentru că nici nu pot să enumăr toate lucrurile pe care mi le-aş dori ca să le am.

Şi pot să spun, din experienţă, că cunosc şi cred, fără niciun fel de rezervă, învăţăturile care au de-a face cu mântuirea noastră.

Dar greutatea mea constă în problema: cum pot eu să folosesc acest adevăr în slujirea mântuirii altora, căutând ceea ce este folositor nu numai pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii, pentru ca ei să se mântuie?

Şi nu cred că nu există sfaturi în cărţile sfinte, dincolo de toate chestiunile ce pot fi discutate, prin care să nu cunoaştem şi să nu primim pe cele pe care omul lui Dumnezeu le poate afla.

Căci el se despovărează de datoriile sale vizavi de Biserică [numai când săvârşeşte n.n.] lucrurile lui Dumnezeu sau când are o conştiinţă goală [de mustrări n.n.].

Şi, prin aceasta, el se întrarmează în mijlocul oamenilor neevlavioşi, fie pentru viaţă, fie pentru moarte, asigurându-se că nu pierde umilinţa şi vederea inimii, pe care le are inima blândă a creştinului.

Şi cum se pot primi acestea, decât numai aşa cum ne-a spus-o Domnul Însuşi, adică prin cerere, căutare, ciocănire [la uşa Sa], adică prin rugăciune, citire şi plâns?

Pentru aceasta doresc, după voia frăţiei, cele pe care în această cerere le reînnoiesc, ca în scurt timp, aş spune până la Paşti, să fiu acceptat de către neprefăcuta şi cinstita ta dragoste.

5. Căci ce voi răspunde Domnului, Judecătorului meu? Voi spune: „Nu am fost capabil să dobândesc lucrurile de care aveam nevoie, fiindcă n-am vrut să mă afund cu totul în treburile Bisericii?”.

Şi nu îmi va spune El atunci: „Slujitor viclean, dacă te-ai folosit de averea Bisericii – adunând  roadele pentru care s-a depus o grea muncă – fără să suferi ceva de la duşmani şi ai avut puterea să faci ceva, ca să aperi drepturile Bisericii de la bara [de avocatură n.n.] a judecăţii pământeşti, nu se cădea ca să laşi toate, pentru cele pentru care Eu mi-am vărsat sângele Meu şi să pledezi pentru cauza tuturora, pentru că aveai porunci imediate pentru aceasta?

Iar dacă decizia luată de tine a fost împotriva Bisericii, nu se cădea oare, ca şi procurorul când e chemat [la ordin n.n.], să traversezi [imediat n.n.] marea?

Şi nu trebuia oare ca să nu te plângi de faptul, că auzi că vei fi plecat de acasă un an sau mai mult [decât atât n.n.], şi asta cu referire la ceva care nu ţine cont de cele ale sufletului, ci de bietele trupuri, fără să flămânzeşti de cele care nu te întăresc şi fără să mergi uşor sau să te odihneşti sub copac, ci să le cultivi cu grijă? De ce atunci nu te-ai nevoit ca să înveţi cum să cultivi pământul Meu?”[5].

Spune-mi, rogu-te, ce Îi voi răspunde atunci? Pot să spun atunci: „Bătrânul Valerius este de vină. Căci el a crezut în mine şi m-a învăţat toate lucrurile necesare, arătându-mi mie, pe fiecare zi, iubirea sa şi dându-mi voie ca să învăţ ceea ce eu n-am cerut?”.

6. Consideraţi toate aceste lucruri, Bătrânule Valerius, consideraţi-le, rogu-vă, din bunătatea şi asprimea lui Hristos, din mila şi judecata Sa, prin care v-a insuflat cu o asemenea dragoste pentru mine, ca eu să nu îndrăznesc a o supăra, pentru că ea este un stâlp de susţinere pentru folosul sufletului meu.

De aceea, să vă rugaţi lui Dumnezeu [Tatăl n.n.] şi lui Hristos, ca să port mărturia mea referitoare la curăţia şi iubirea voastră, şi iubirea sinceră pe care o aveţi către mine, fapt pentru care [simt, că n.n.] nu există lucru care să mă facă să nu-mi pot ţine jurământul meu.

Şi de aceea mă rog iubirii şi prieteniei pe care aţi mărturisit-o faţă de mine. Fie-ţi-vă milă de mine şi acceptaţi-mă, spre scopul pentru care v-am cerut şi la timpul în care v-am cerut!

Ajutaţi-mă cu rugăciunile voastre, pentru ca dorinţa mea să nu fie în van şi pentru ca lipsurile mele să nu facă fără rod Biserica lui Hristos, ci să aducă folos frăţietăţii noastre şi celor dimpreună slujitori cu noi.

Şi ştiu că Domnul nu va dispreţui dragostea voastră, care mijloceşte pentru mine, mai ales într-o situaţie ca cea de faţă, ci va accepta jertfa voastră ca pe o mireasmă bine-mirositoare şi El vă va răsplăti în locul meu.

Căci astfel pot să mă umplu de râvnă în scurt timp, prin lucrarea slujbei Sale, prin sfaturile Sale folositoare, care ne-au rămas nouă scrise de la El.

---

[1] Hristos Domnul.

[2] Tocmai de aceea Îl numise pe Domnul, anterior, Căpitanul navei, adică al Bisericii, pentru ca să spună, mai apoi, că el, ca slujitor al lui Dumnezeu, este cârmuitor al Bisericii, care încearcă să o conducă, deşi nu ştie să vâslească cum trebuie.

[3] Merge în continuare pe paralelismul dintre slujirea preoţească şi experienţa marinărească.

[4] Slujirea preoţească.

[5] Pământul fiind sufletele oamenilor, care trebuie îngrijite pentru ca să fie virtuoase.