Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Prima omilie hrisostomică la Faptele Apostolilor

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

*

Omilia 1

Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 1-2).

Pentru mulţi oameni această carte este puţin cunoscută, atât ea cât şi autorul ei, pentru că aceştia nu sunt nici măcar conştienţi că există o asemenea carte.

Pentru acest motiv special am ales-o ca subiect al meu, pentru ca să o fac cunoscută şi să nu las o asemenea comoară să rămână ascunsă vederii/ înţelegerii.

Căci, într-adevăr, poate să ne folosească nu mai puţin decât Evanghelia însăşi. Aşa este de plină de înţelepciune creştină şi de glasul credinţei creştine, mai ales în ceea ce priveşte [învăţătura despre] Duhul Sfânt. Să nu trecem în grabă pe lângă ea, ci să o cercetăm îndeaproape.

Astfel, cele propovăduite de Hristos în Sfintele Evanghelii le putem vedea aici cum se arată în mod concret şi putem deci vedea, tot la fel de concret, lumina clară a adevărului care străluceşte în ele şi marile schimbări care au avut loc în Sfinţii Apostoli, acum, când Duhul Sfânt a venit peste ei.

Spre exemplu, ei L-au auzit pe Hristos spunând: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12)[1].

Și iarăşi, El a spus Apostolilor, că trebuie să fie aduşi în faţa conducătorilor şi a împăraţilor şi că din sinagogi îi vor scoate afară şi vor suferi, apoi şi că vor trebui să suporte lucruri dureroase şi le vor depăşi (Mat. 10, 18).

Și că Sfânta Evanghelie trebuie predicată în toată lumea (Mat. 24, 12).

Acum toate acestea, cum anume s-au întâmplat, exact așa cum au foat spuse mai înainte[2], se pot vedea în această carte, [cât] şi mai multe [decât acestea], pe care El le-a spus lor, pe când era cu ei.

Aici îi veţi vedea pe Apostoli alergând, ei înşişi, ca şi cum ar avea aripi, şi străbătând mări şi ţări, tot ei, aceeaşi oameni, care odinioară erau atât de temători şi greoi la înţelegere, devenind dintr-o dată alţii decât au fost la început, transformându-se în oameni care dispreţuiesc cu totul bogăţia şi care s-au ridicat deasupra oricărei vanităţi omeneşti, deasupra patimilor şi a păcatelor şi, pe scurt, deasupra oricăror dorinţe lumeşti.

Mai mult decât atât: ce unire este între ei acum!

Nu mai există competiţia care era mai înainte, nu mai subzistă nicio dorinţă după întâietate, ci toată virtutea, adusă în ei până la desăvârşire, străluceşte în toţi datorită unei râvne uimitoare.

Şi mai mult decât toate, străluceşte în ei dragostea, despre care Domnul a dat atâtea porunci şi despre care a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35).

Apoi, sunt aici învăţături pe care nu aveam de unde să le cunoaştem cu absolută certitudine, dacă această Carte nu ar fi existat, şi însăşi încununarea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea noastră, felul în care a rodit mântuirea adusă de El, ne-ar fi rămas ascuns, neştiut, şi am fi fost neştiutori atât în ceea ce priveşte practica vieţii creştineşti, cât şi a învăţăturii ei.

Cea mai mare parte din această lucrare se ocupă cu relatarea faptelor săvârşite de Pavel, care, după mărturia sa, a spus: „m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Cor. 15, 10), adică mai mult decât toţi Apostolii.

Şi motivul este acela că autorul acestei Cărţi, Fericitul Luca, a fost însoţitorul său, al lui Pavel.

Luca era un bărbat ale cărui înalte virtuţi, foarte limpezi în multe alte împrejurări, sunt puse în lumină mai ales de alipirea sa cu tărie faţă de învăţătorul său, pe care l-a urmat întotdeauna.

Iată ce spune Pavel despre acest ucenic, într-o vreme când toţi l-au părăsit, unul fiind plecat în Galatia, altul în Dalmaţia[3]: „Numai Luca este cu mine” (II Tim. 4, 11).

Şi dându-le corintenilor poruncă în ceea ce îl priveşte[4], a zis despre el acestea: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18).

Din nou, când Pavel spune despre Hristos că „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 5) şi când vorbeşte corintenilor despre „Evanghelia pe care v-am binevestit-o” (I Cor. 15, 1), are în vedere Evanghelia acestui Luca.

Astfel încât nu poate fi nicio greşeală când spunem că această lucrare este a sa. Şi, de fapt, înţeleg prin aceasta că este a lui Hristos.

Dar de ce atunci nu ne-a relatat el toate câte s-au întâmplat, din moment ce a fost cu Pavel până la sfârşit?

Răspunsul este că ceea ce este scris aici era suficient pentru cei care ar fi citit şi că Sfinţii scriitori nu s-au pronunţat ei înşişi în lucrurile care aveau o însemnătate numai pentru acea vreme, în sensul de a deveni autori de cărţi de fiecare dată când când se ivea ceva mai deosebit.

De fapt, sunt multe lucruri pe care ni le-au transmis prin Tradiţie nescrisă[5].

Tot ceea ce stă scris în această Carte este vrednic de cinstire şi de toată lauda şi, mai ales, este vrednic de laudă felul în care Apostolii au făcut pogorământ şi s-au coborât la nivelul celor care îi ascultau, smerenie insuflată lor de Duhul, Care le-a poruncit astfel, întrucât întâiul lor ţel, asupra căruia au insistat, era să vorbească despre Hristos ca om.

Căci, într-adevăr, deşi au vorbit atât de mult despre Hristos, prea puţin au pus înainte dumnezeirea Lui.

Ei au predicat mai mult despre Întruparea, despre Patimile, despre Învierea şi despre Înălţarea Lui. Pentru că era necesar ca cei care auzeau propovăduirea să creadă, mai întâi de toate, că El a înviat şi S-a înălţat la cer.

Apoi El Însuşi a insistat cel mai mult, dorind să se ştie acest lucru, asupra faptului că: El a venit de la Tatăl.

Prin urmare şi scopul principal al autorului acestei lucrări, este acela de a arăta că Hristos S-a sculat din moarte şi că a fost primit în cer, că El S-a dus la Dumnezeu şi [deci, că] de la Dumnezeu a venit.

Căci dacă iudeii, la început, nu au crezut că El de la Dumnezeu a venit[6], cu atât mai mult, auzind despre Învirea Lui şi despre Înălţarea Sa, au găsit întreaga învăţătură cu neputinţă de crezut[7].

De aceea, cu blândeţe şi în mod treptat, el i-a condus către adevăruri mai înalte. Ba, mai mult, la Atena, Pavel L-a numit pe El pur şi simplu om[8], fără a spune mai mult (Fapt. 17, 31).

Pentru că, dacă iudeii, pe când le vorbea Hristos despre egalitatea Sa cu Tatăl, au încercat să-L omoare cu pietre şi pentru aceasta Îl numeau hulitor[9], cu atât mai mult nu era de aşteptat ca ei să primească această învăţătură de la un pescar, mai ales după Răstignire, după ce văzuseră cum a murit Hristos pe Cruce.

Dar de ce să vorbim numai despre evrei, când chiar ucenicii Lui, adeseori, auzind cele mai sublime învăţături, se sminteau sau se simţeau jigniţi?

De aceea le-a zis El: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” (In. 16, 12).

Dacă aceia nu puteau să le poarte, care atâta timp au fost împreună cu El, care au pătruns atâtea taine şi au văzut atâtea minuni, cum ar fi fost de aşteptat ca oameni care de-abia fuseseră smulşi de lângă altare[10], de lângă idoli şi jertfe [păgâneşti], de lângă pisici şi crocodili – pentru că unele ca acestea cinsteau neamurile păgâne – şi de lângă rămăşiţele obiceiurilor rele, să primească, dintr-o dată, cele mai sublime dogme ale învăţăturii creştine?

Dar evreii, care în fiecare zi a vieţii lor, auziseră şi aveau în urechi numai sunetul cuvintelor: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4)[11] şi care L-au văzut pe El pironit pe Cruce, mai mult, ei înşişi L-au răstignit şi L-au îngropat şi nici măcar nu L-au văzut înviind[12], cum era să reaţioneze ei, dintre toţi oamenii de pe pământ, altfel decât prin a fi zguduiţi şi revoltaţi, auzind că tocmai Acesta este Dumnezeu şi egal cu Tatăl?

De aceea, cu blândeţe şi puţin câte puţin, Apostolii i-au condus mai departe[13], cu multă dragoste şi răbdare, pogarându-se la nivelul aşteptărilor lor foarte mici, ei, care în acelaşi timp se bucurau din ce în ce mai deplin de harul Duhului şi făceau, în numele lui Hristos, minuni mai mari decât Hristos Însuşi, încât ar fi putut să-i înalţe imediat pe iudei din întortochiatele[14] lor cugetări teologice, dovedindu-le adevărul propovăduirii lor, anume că Hristos a înviat din morţi[15].

Acesta, de fapt, este tocmai conţinutul acestei Cărţi: o demonstraţie a Învierii[16].

Îndată ce ei ar fi crezut în învierea Sa, restul lucrurilor ar fi mers pe calea cea bună. Subiectul şi întregul ţel al acestei Cărţii, este, în mod esenţial, tocmai ceea ce am spus.

Dar să ascultăm introducerea.

Cuvântul ce dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa (1, 1).

De ce le aduce aminte despre Evanghelie? Pentru a arăta cât de mult avea legătură cu aceea.

Pentru că la începutul lucrării sale de mai înainte, a Evangheliei, spune: „Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând” (Lc. 1, 3).

Nici nu este mulţumit numai cu propria sa mărturie, ci mărturisirea despre Hristos o pune, în întregime, pe seama Apostolilor, zicând: „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc. 1, 2).

Şi fiindcă a spus acestea în Evanghelie, nu mai are nevoie să dovedească, din nou, acest cuvânt credincioşilor, întrucât ucenicul său, Teofil, a fost mulţumit odată pentru totdeauna. Iar pentru că a numit Evanghelia, i-a reamintit dragostea lui fierbinte pentru adevăr.

Căci dacă cineva s-a arătat în stare şi vrednic să scrie lucruri pe care le-a auzit, primind încrederea noastră, cu atât mai mult este îndreptăţit să avem încredere în el atunci când e vorba de relatarea nu a unor lucruri pe care le-a primit de la alţii, ci a unora pe care le-a văzut şi le-a auzit el însuşi.

Dacă aţi primit cele din Evangelie, cu privire la Hristos, cu atât mai mult primiţi pe cele care îi privesc pe Apostoli.

Atunci – poate să întrebe cineva – înseamnă că e vorba numai de o problemă istorică, cu care Duhul Sfânt nu are nimic de-a face? Nu este aşa!

Întrucât, dacă este vorba de fapte, „aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului”, atunci cele despre care el povesteşte sunt de la ei.

Dar de ce nu a zis: „aceia care au fost găsiţi vrednici de către Duhul Sfânt, ne-au descoperit nouă”, ci „cei ce le-au văzut”?

Pentru că, în problema credinţei, ceea ce dă dreptul cuiva să fie crezut de către alţii, este tocmai faptul de a fi aflat toate de la cei ce au văzut, în timp ce altcineva, care nu are această dovadă, ar părea celor neştiutorise laudă pe sine şi se făleşte în deşert.

De aceea şi Ioan spune acestea: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In. 1, 34).

Însuşi Hristos vorbeşte despre Sine în acelaşi fel lui Nicodim, pe când acesta încă avea cunoştinţa întunecată: „Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi” (In. 3, 11).

În acord cu cele spuse, El le-a dat dat libertatea să-şi întemeieze mărturia, de multe ori, tocmai pe faptul că ei L-au văzut, zicând: „Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In. 15, 27).

Apostolii vorbeau şi ei în acelaşi fel şi spuneau: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Fapt. 2, 32).

Iar, într-o altă situaţie, Petru, aducând dovezi despre Înviere, zice: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate. Nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 40-41).

Pentru că aceia primeau, mai degrabă, mărturia acelora care fuseseră însoţitorii Lui. Căci cunoaşterea Duhului era ceva care le întrecea puterile[17].

De aceea şi Ioan, la vremea Răstignirii, vorbind în Evanghelie despre sânge şi apă, a zis că a văzut el însuşi[18], făcând din faptul că a văzut cu ochii săi echivalentul celei mai adevărate mărturii pentru ei, deşi mărturia Duhului este mai sigură decât realitatea vederii, dar nu şi pentru necredincioşi.

Că Luca era părtaş Duhului Sfânt, este un fapt cât se poate de limpede, reieşind atât din minunile care aveau loc, dar şi din aceea că, în acele vremuri, chiar şi oamenii obişnuiţi primeau darul Duhului Sfânt.

Şi iarăşi, din mărturia lui Pavel, care zice: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18) şi din însăşi slujba la care a fost ales.

Căci Apostolul a adăugat şi acestea: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca împreună-călător cu noi la darul acesta, slujit de noi, spre slava Domnului însuşi şi spre osârdia noastră” (II Cor. 8, 19).

Luaţi aminte însă cât este de smerit[19]! Nu spune „Evanghelia pe care v-am predicat-o eu”, ci: „cuvântul cel dintâi l-am făcut”, socotind că numele Evangheliei era prea mare pentru el, deşi tocmai datorită acesteia Apostolul îl cinsteşte, zicând despre el: „a cărui laudă, întru Evanghelie este”.

Însă el spune, cu smerenie: „cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”.

Nu vorbeşte, pur şi simplu, „despre toate”, ci de la început până la sfârşit. „Până în ziua”, zice el, „în care Iisus S-a înălţat la cer”.

Dar Ioan spune că nu este cu putinţă să se scrie toate, căci „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (In. 21, 25).

Cum atunci spune evanghelistul Luca aici: „despre toate”? El nu spune „toate”, ci „despre toate”, adică: „pe scurt şi în mare” şi „despre toate câte sunt absolut esenţiale de ştiut”.

Apoi ne lămureşte în ce sens a folosit cuvântul „toate”, adăugând: „cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”, privitor la minunile şi învăţătura Sa.

Nu fără rost vorbeşte astfel, ci pentru a lăsa să se înţeleagă faptul că minunile Sale erau tot o învăţătură.

Acum luaţi aminte la un alt aspect al problemei, şi anume la conştiinţa apostolică a autorului, cum de dragul unui singur om s-a ostenit atât de mult ca să scrie, numai pentru acela, o întreagă Evanghelie, „ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o” (Lc. 1, 4).

Cu adevărat, acesta L-a auzit pe Hristos, zicând: „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Mt. 18, 14).

Şi de ce n-a făcut o singură carte din amândouă, pentru a o trimite lui Teofil, ci a împărţit povestirea în două?

Pentru mai multă limpezime şi pentru a da fratelui timp de odihnă şi de cugetare. În afară de asta, cele două lucrări sunt diferite în ceea ce priveşte subiectul principal.

Acum să ne gândim la felul în care Hristos Şi-a întărit cuvintele prin fapte. Despre aceasta El a zis: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

El i-a învăţat pe oameni să nu iubească bogăţia şi S-a înfăţişat pe Sine Însuşi ca exemplu, căci „Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20).

Din nou, a lăsat poruncă oamenilor ca să-şi iubească vrăjmaşii şi El Însuşi, pe Cruce, S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau.

El a zis: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi  să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40). Dar El nu Şi-a dăruit numai haina de pe El, ci şi sângele Său. Şi la fel a cerut şi ucenicilor Săi ca să predice[20].

Ascultă-l şi pe Pavel zicând: „Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi” (Filip. 3, 17).

Căci nimic nu te lasă mai rece decât un învăţător care îşi arată înţelepciunea numai în cuvinte. Acesta nu este învăţător, ci înşelător[21].

De aceea şi Apostolii au învăţat, mai întâi, prin faptele lor, şi abia apoi prin cuvinte. Şi mai bine am spune că nici nu mai aveau nevoie de cuvinte, din moment ce faptele lor strigau tare.

De aceea nu este greşit a vorbi despre Patima lui Hristos ca despre o faptă. Căci suferind toate, El a săvârşit cea mai mare şi mai minunată faptă, şi anume pe aceea de a fi omorât moartea. Și aceasta a înrâurit[22] toate celelalte pe care El le-a făcut pentru noi.

Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 2).

„Poruncind prin Duhul Sfânt”. Acestea erau cuvintele duhovniceşti pe care El le-a spus lor, fără să fie amestecate în acestea gânduri omeneşti.

Fie aceasta este tâlcuirea, fie aceea că El le-a dat lor poruncile prin Duhul.

Vedeţi cum vorbeşte încă despre Hristos, cu pogorământ[23], cum de altfel a vorbit şi Hristos despre El Însuşi?

Căci zicea Domnul: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu îi scot pe demoni” (Mt. 12, 28), întrucât Duhul Sfânt a lucrat în Templu.

Deci care erau poruncile? El le-a spus: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,  învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20).

O mare laudă este astfel adusă Apostolilor, întrucât li s-a încredinţat o asemenea sarcină [și anume pe] aceea:  de a mântui lumea! Cuvinte pline de de Duhul!

Spre această înţelegere ţinteşte autorul, atunci când spune: „prin Duhul Sfânt” – iar „Cuvintele pe care vi le-am spus”, zice Domnul, „sunt Duh” (In. 6, 63) – şi prin aceasta conduce ascultătorul la dorinţa de a cunoaşte care sunt poruncile şi stabileşte care este puterea Apostolilor, întrucât aceştia propovăduiesc cuvintele Duhului şi poruncile lui Hristos.

După ce a fost „poruncind prin Duhul Sfânt”, apoi „S-a înălţat la cer”[24].

Se ştie că El a predicat ucenicilor şi după învierea Sa. Dar despre această vreme nimeni nu vorbeşte despre toate câte s-au întâmplat, în mod amănunţit.

Sfântul Ioan, într-adevăr, ca şi Sfântul Luca, de altfel, insistă mai mult, pe acest subiect, în comparaţie cu alţii.

Dar nimeni nu a povestit, în mod limpede, totul, din cauză că s-au grăbit spre alte lucruri.

Totuşi, am învăţat despre acestea de la Apostoli, pentru că ceea ce ei au auzit, ne-au spus şi nouă, Apostoli…

cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu (1, 3).

Vorbind pentru prima dată despre Înălţare, autorul îndreaptă atenţia către Înviere.

Căci din moment ce ai auzit că El „a fost luat sus”[25], ai putea să-ţi închipui că: a fost luat de alţii[26]. De aceea și adaugă: „cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu”.

Pentru că dacă [înainte de Înviere] El le-a arătat şi slava Sa, totuşi nu a făcut aceasta decât de foarte puţine ori.

Vezi deci, cum numai din când în când şi cu blândeţe lasă ca să cadă pe cale seminţele acestei mari învăţături?

Atându-li-Se timp de patruzeci de zile (1, 3).

Acum nu a mai fost cu ei în toată vremea, aşa cum a fost înainte de Înviere. Pentru că autorul nu spune: „patruzeci de zile”, ci: „timp de patruzeci de zile”.

Venea şi iar Se făcea nevăzut, prin aceasta conducându-i la cugetări mai înalte şi fără a le mai îngădui ca să mai aibă despre El aceleaşi gânduri ca şi mai înainte, asigurându-se în privinţa acestor două lucruri: ca ei să creadă în învierea Sa şi ca El Însuşi să fie cunoscut după aceea, ca mai mare decât un simplu om.

În acelaşi timp, acestea erau două lucruri potrivnice. Pentru că a crede în învierea Sa, însemna a crede că El este om, care a murit şi a înviat, iar a crede că este mai presus de oameni, însemna tocmai opusul celor spuse adineauri[27].

Totuşi, aceste două înţelegeri de care s-a îngrijit, au rodit fiecare la vremea ei.

Dar de ce S-a arătat El numai Apostolilor şi nu la tot poporul? Pentru că celorlalţi li s-ar fi părut că este numai o nălucire, întrucât nu înţeleseseră taina.

Căci dacă înşişi, Ucenicii, au fost la început neîncrezători şi s-au tulburat, şi au avut nevoie ca să Îl atingă cu mâna şi să mănânce împreună cu El ca să creadă, cum ar fi crezut mulţimea?

De aceea, a fost nevoie de minunile săvârşite de Apostoli, prin care El a făcut neîndoielnică învierea Sa în aşa mare măsură, încât nu numai oamenii din acea vreme, care au văzut cu ochii lor minunile, dar şi toţi cei care aveau să se nască mai târziu, să fie încredinţaţi de adevărul Învierii.

Pe aceasta ne întemeiem şi noi astăzi când avem dispute cu necredincioşii. Pentru că dacă El n-ar fi înviat, ci ar fi rămas mort, cum atunci pot ei să explice că Apostolii au făcut minuni în numele Său?

Dar dacă ei zic – spuneţi voi –, că n-au făcut minuni? Atunci cum a luat naştere credinţa noastră? Întrucât nu pot să se certe cu noi şi să nege ceea ce noi înşine vedem cu ochii noştri.

Aşa încât, atunci când spun că nu s-au întâmplat minuni, îşi împlântă singuri cuţitul în inimă. Pentru că aceasta, cu adevărat, ar fi cea mai mare dintre toate minunile, ca fără nicio minune lumea întreagă să alerge cu înflăcărare în mreaja a doisprezece oameni săraci şi neînvăţaţi decât de Dumnezeu.

Căci nu prin bogăţie sau prin ispitirea cu bani, nu printr-o retorică aleasă, nici prin alte lucruri de acest fel au biruit pescarii.

Astfel încât cei care se scoală împotriva minunilor, sunt nevoiţi, chiar împotriva voinţei lor, să accepte că era în aceşti oameni o putere dumnezeiască lucrătoare, pentru că singură puterea omenească nu ar da niciodată asemenea roade mai presus de fire.

Pentru acestea deci a rămas Hristos patruzeci de zile pe pământ, dându-le, în acest timp, siguranţa că L-au văzut pe El în persoană, astfel încât să nu presupună cumva că au văzut o nălucire.

Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns, Sfântul Luca adaugă şi faptul că El a mâncat cu ei la masă. Căci pentru această şi mai mare limpezire a realităţii Învierii, a adăugat:

Şi cu ei petrecând, le-a poruncit (1, 4).

La această şedere cu Hristos la masă fac trimitere mereu Apostolii şi o aduc înainte ca pe o mărturie a Învierii, ca atunci când spun: „Am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 41).

Şi ce a făcut El, pe când le apărea lor, în decursul acestor patruzeci de zile? Luca zice că vorbea cu ei

despre împărăţia lui Dumnezeu (1, 3).

Fiind Ucenicii întristaţi şi tulburaţi de cele ce se întâmplaseră mai înainte şi având a trece prin greutăţi încă şi mai mari, El îi vindecă de neliniştea lor descoperindu-le despre cele ce aveau să urmeze în viitor.

Le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (1, 4).

Mai întâi i-a scos afară din Galileea, înfricoşaţi şi tremurând, pentru a-i face să asculte cuvintele Lui în pace.

După care, după ce L-au ascultat şi au petrecut cu El patruzeci de zile, „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim”.

De ce aceasta? Precum ostaşii care au de luptat cu multe oştiri vrăjmaşe, care nu sunt lăsaţi să intre în bătălie până când nu se înarmează, şi precum caii, cărora nu li se îngăduie să pornească şi să treacă de bariere până când nu li s-au ataşat carele, la fel nici pe Ucenici nu i-a lăsat Hristos să înainteze pe câmpul de luptă înainte de pogorârea Duhului, pentru ca nu cumva să fie biruiţi cu uşurinţă şi să fie robiţi de cei care îi copleşeau ca număr.

Nu era acesta singurul motiv: ci şi pentru că erau mulţi în Ierusalim care aveau să creadă.

Şi încă pentru a nu se zice că, părăsind ţara lor, s-au dus să se laude printre străini.

De aceea ei aduc mărturia lor despre învierea lui Hristos începând chiar de la aceia care L-au omorât pe El, binevestindu-le acelora care L-au răstignit şi L-au îngropat, chiar în cetatea în care s-a petrecut uciderea şi prin aceasta închizând gurile clevetitorilor.

Căci atunci când chiar cei care L-au răstignit vor crede în El, aceasta va dovedi atât Răstignirea, cât şi păcatul uciderii Sale, şi va fi încă o mărturie a Învierii.

Mai mult, ca să nu zică Apostolii: „Cum se poate să petrecm în mijlocul unui neam viclean şi ucigaş, care este atât de numeros, faţă de noi, care suntem puţini şi nebăgaţi în seamă de ei ?”.

Vezi cum El le îndepărtează spaima şi neliniştea, cerându-le să aştepte…

făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine (1, 4)?

Veţi întreba: când au auzit ei această făgăduinţă? Atunci când El a zis:„Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7).

Şi iarăşi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16).

Dar de ce nu a venit Duhul Sfânt peste Apostoli pe când Hristos era cu ei şi nici imediat după înălţarea Sa, ci înălţându-Se Hristos la cer, în a patruzecea zi, Duhul S-a pogorât „când a sosit ziua Cincizecimii” (Fapt. 2, 1), adică în a cincizecea zi, „şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapt. 2, 2)?

Sau cum le-a zis Hristos, dacă Duhul nu Se pogorâse încă: „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22)? A zis aceasta pentru a-i pregăti pe ei pentru primirea Lui.

Căci dacă Daniel a căzut la pământ la vederea Îngerului (Dan. 8, 17), cu atât mai mult s-ar fi înspăimântat aceştia primind un har atât de mare.

Aşa se pot înţelege aceste cuvinte. Sau se poate interpreta şi prin aceea că Hristos a vorbit de cele ce aveau să se întâmple, ca şi când s-ar fi întâmplat, ca atunci când a zis: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10, 19).

Dar să ne întoarcem la întrebarea: de ce n-a venit Duhul Sfânt mai devreme de ziua Cincizecimii? Se cuvenea ca ei, mai întâi, să capete o dorinţă arzătoare de a-L primi şi aşa[28] să li se dea harul Său. Pentru aceea a plecat Însuşi Hristos mai întâi şi apoi S-a pogorât Duhul.

Dar nici Duhul nu a venit imediat după înălţarea lui Hristos, ci după opt sau nouă zile. Pentru că dorul nostru după Dumnezeu atunci este aprins mai tare, când tânjim după El.

La fel şi Ioan Botezătorul a ales vremea pentru a-şi trimite ucenicii la Hristos, atunci când ei aveau mai multă nevoie de Iisus, pe când el era întemniţat[29].

În afară de aceasta, se cuvenea, mai întâi, ca firea noastră omenească să se suie în cer [în persoana lui Hristos], arătând astfel rodul împăcării dintre Dumnezeu şi om, şi apoi să Se pogoare Duhul, pentru ca bucuria să fie deplină.

Căci dacă Duhul venea pe când Mântuitorul era încă pe pământ şi abia apoi Se înălţa Hristos, iar Duhul rămânea cu Apostolii, mângâierea adusă lor nu ar fi fost atât de mare, după cum a fost în realitate.

Din cauză că ei s-au legat de Hristos cu toată puterea dragostei lor, dar nu puteau să se înalţe cu El, de aceea, pentru a-i mângâia, El le-a spus: „Vă este de folos ca să mă duc Eu” (In. 16, 7).

El aşteaptă în aceste zile [după Înălţare] ca ei să se mâhnească un pic şi să fie astfel şi mai pregătiţi de a-L primi pe Duhul, făcându-li-se dor după Dumnezeu şi deci să primească o cu totul deplină şi nemicşorată bucurie/ desfătare.

Dar dacă Duhul ar fi fost inferior Fiul[30], mângâierea nu ar fi fost pe măsură şi atunci, cum ar fi putut spune El: „Vă este de folos”?

Din acest motiv, cea mai mare parte a învăţăturii a fost lăsată în seama Duhului, pentru ca Ucenicii să nu creadă despre El că ar fi mai mic decât Hristos.

Luaţi aminte şi cât de mult a stăruit asupra poruncii pe care le-a dat lor de a rămâne în Ierusalim, atunci când le-a făgăduit că vor primi darul Duhului.

De teamă ca nu cumva ei iarăşi să se împrăştie, după Înălţarea Lui, Hristos le dăruieşte această nădejde, prin care, ca şi cu o funie, îi leagă de acest loc.

Dar zicând ca „să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”, adaugă şi aceasta:

că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (1, 5).

Căci acum, cu adevărat, le dă să vadă diferenţa care era între El şi Ioan, în mod deplin, şi nu ca înainte, nu prin semne[31] neclare.

Căci, cu adevărat, a vorbit tainic atunci când a zis despre Ioan: „cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11).

Dar acum le spune deschis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”.

Şi nu mai aduce înainte mărturia[32], ci doar face aluzie la persoana lui Ioan, reamintindu-le prin aceasta ceea ce spusese el şi le arată astfel că acum ei au devenit mai mari decât Ioan, urmând a fi botezaţi cu Duhul.

Şi Hristos nu a zis: „Eu vă voi boteza cu Duhul Sfânt”, ci: „veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”, pentru ca să ne înveţe pe noi să fim smeriţi.

Întrucât le era de ajuns lor a cunoaşte mărturia lui Ioan, aceea că Hristos Însuşi va fi Cel care va boteza astfel: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3, 16). Căci şi pentru aceasta a pomenit de Ioan.

Evangheliile sunt povestiri a ceea ce a făcut şi a spus Hristos. Dar Faptele Sfinţilor Apostoli arată ce a făcut şi a spus „celălalt Mângâietor” [Duhul Sfânt].

Nu în sensul că Duhul nu ar fi făcut multe lucruri şi în Evanghelii, la fel cum şi Hristos, aici, în Fapte, lucrează în oameni la fel cum a lucrat şi în Evanghelii.

Numai că, mai întâi, Duhul a locuit şi a lucrat prin Templu şi nu prin Apostoli, apoi El S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei şi a făcut Templul[33]. Iar acum a intrat în sufletele Apostolilor.

Mai înainte a venit ca un porumbel[34], iar acum ca un foc[35]. Şi care este cauza?  A arătat atunci  blândeţea[36] Domnului, iar acum a arătat că este şi Dumnezeu răzbunător. Căci pogorându-Se Duhul ca un foc, le aduce aminte de Judecată. Pentru că, atunci când era nevoie de iertare, era nevoie şi de multă blândeţe, Dar acum, am primit darul şi a venit vremea judecăţii şi a cercetării[37].

Dar de ce zice Hristos: „veţi fi botezaţi”, când, de fapt, nu era apă în camera de sus? Pentru că esenţială în Botez este lucrarea Duhului, prin Care, cu adevărat, şi apa devine curăţitoare.

În acelaşi fel s-a spus şi despre Domnul nostru, că a fost uns, nu în sensul că ar fi fost vreodată uns cu undelemn, ci pentru că primise Duhul.

În afară de aceasta, îi aflăm pe Apostoli primind atât Botezul cu apă cât şi Botezul cu Duhul, dar nu deodată.

Noi le primim pe amândouă în acelaşi timp, dar atunci erau despărţite. Pentru că, la început, au fost botezaţi de Ioan. Căci dacă desfrânatele şi vameşii s-au botezat de Ioan, cu atât mai mult trebuie să credem că s-au botezat de el şi Apostolii, care urmau să fie botezaţi şi cu Duhul Sfânt.

Apoi, pentru ca Apostolii să nu zică: [„Oare când se vor întâmpla acestea?”], pentru ca ei să aştepte întotdeauna împlinirea făgăduinţei: („De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”, cf. In. 14, 15-16), întrucât Hristos le vorbise de multe ori despre Duhul, ca ei să nu creadă despre Acela că ar fi o energie impersonală, deci pentru ca ei să nu se întrebe[38] despre vremea venirii Duhului, de aceea a şi adăugat El: „nu mult după aceste zile”.

Dar nu le-a spus lor, în mod precis, când, pentru ca să fie întotdeauna priveghetori, ci le-a arătat doar că în curând, pentru ca nici să nu se istovească aşteptând[39].

Dar vremea S-a ferit să o dezvăluie lor cu precizie, pentru ca să privegheze neîncetat. Şi nu numai prin aceasta i-a întărit, adică descoperindu-le că scurt va fi timpul [până când va veni la ei Duhul], ci şi pe deasupra zicând: „făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”.

Prin aceasta a vrut să le spună că nu era singura dată când le vorbea despre aceasta, ci ceea ce El făgăduise, va împlini fără întârziere.

Ce este de mirare atunci că El nu ne-a descoperit cu precizie ziua sfârşitului lumii, când nu a vrut ca să dezvăluie nici măcar Apostolilor acea zi a pogorârii Duhului, care era atât de aproape?

Şi pe bună dreptate. Pentru ca ei să rămână treji până la sfârşit, stând în aşteptare şi arzând cu duhul. Căci nu este cu putinţă ca un om să se bucure de harul Duhului dacă nu priveghează.

N-a spus oare şi Ilie ucenicului său: „de mă vei vedea când voi fi luat de la tine” (IV Regi, 2, 10), se va împlini ceea ce ai cerut?[40]

Iar Hristos avea obiceiul să-i întrebe pe cei ce veneau la El: „Crezi tu?”. Pentru dacă nu devenim proprii darurilor primite şi nu ne preschimbăm după ele, nici nu putem simţi, cu adevărat, binefacerea[41].

Aşa a fost şi cu Pavel, la care harul nu a venit imediat, ci după trei zile, timp în care el a fost orb, curăţindu-se astfel şi pregătindu-se prin frică.

Pentru că, aşa cum cei care vopsesc în purpuriu veşmintele, mai întâi pregătesc pânza cu alte substanţe[42], astfel încât roşeaţa să nu se mai şteargă, aşa şi Dumnezeu, mai întâi Se îngrijeşte ca sufletul să devină cu adevărat vrednic, şi apoi varsă harul Său. Întrucât El nu a trimis Duhul imediat [după Înviere], ci în a cincizecea zi.

Cineva ne-ar putea întreba de ce nu botezăm şi noi în vremea Cincizecimii. Iar răspunsul nostru este că harul este acelaşi, şi acum, ca şi atunci [la sărbătoare], dar minţii îi este mai uşor să se înalţe la cele duhovniceşti acum, fiind pregătită prin post[43].

Dar chiar şi vremea Cincizecimii ne oferă o motivaţie întemeiată pentru a săvârşi Botezul. Şi care ar fi aceasta? Părinţii noştri au considerat Botezul ca fiind timpul potrivit pentru o întoarcere radicală împotriva poftei celei rele[44] şi pentru o lecţie puternică, care să ne înveţe trezvia chiar şi în mijlocul desfătării.

Căci trebuie să ne purtăm ca şi cum am sărbători împreună cu Hristos Însuşi şi am sta la masa Lui, aşa încât să nu fim neglijenţi, ci să ne petrecem timpul în post şi în rugăciuni, cu multă cumpătare şi luare-aminte.

Căci dacă un om destinat să facă parte dintr-o stăpânire vremelnică, se pregăteşte toată viaţa pentru aceasta şi pentru ca să obţină vreo slujbă înaltă îşi cheltuieşte toţi banii şi tot timpul, preocupându-se de acest lucru, de care se îngrijeşte peste măsură, ce pedeapsă merităm noi, care ne îndreptăm spre Împărăţia Cerului cu atâta nepăsare şi nu arătăm niciun pic de râvnă şi de îngrijire, nici înainte de a primi Botezul, și nici după ce l-am primit?

Ba chiar acesta este însuşi motivul pentru care ne arătăm neglijenţi după ce am primit Botezul: acela că nu am vegheat asupra noastră nici înainte de a-l primi.

De aceea, mulţi, după ce s-au botezat, s-au întors imediat înapoi la vărsătura lor şi au devenit şi mai răi/ nedrepţi decât înainte, atrăgând asupra lor pedepse şi mai groaznice, întrucât fiind izbăviţi de păcatele lor, în acelaşi timp L-au mâniat încă şi mai tare pe Judecătorul, şi fiind vindecaţi de o boală atât de grea a păcatelor lor, tot nu au învăţat să vegheze asupra lor înşişi.

Ci li s-au întâmplat tocmai acelea cu care Hristos l-a ameninţat pe slăbănog, zicând: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In. 5, 14).

Și pe care le-a prorocit despre iudei, spunând că „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi”(Mt. 12, 45).

Căci „dee n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22), zice El, arătând că prin nerecunoştinţa lor, vor aduce asupra lor înşişi cele mai mari rele.

Vinovăţia pentru păcatele săvârşite după primirea acestor binefaceri, este îndoită şi împătrită, întrucât după cinstea pe care ne-a făcut-o, ne arătăm nerecunoscători şi plini de răutate. Deci albia Botezului nu ne înlesneşte o pedeapsă mai uşoară.

Însă cugetaţi astfel: un om are păcate grozave, săvârşind ucidere sau desfrânare sau altă crimă, dar toate acestea i-au fost iertate lui prin Botez.

Căci nu există păcat sau hulă care să nu se şteargă şi să lase locul harului, pentru că harul este dumnezeiesc.

Sau iarăşi: un om a săvârşit desfrânare şi ucidere, dar desfrânarea lui este lăsată de-o parte, uciderea este uitată şi el nu mai este împovărat de aceste învinuiri, „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29).

Dar pentru cele pe care le săvârşeşte, din nou, după Botez, pedeapsa lui este la fel de mare ca şi cum amândouă păcatele dinainte[45] i s-ar socoti la loc spre osândă, şi încă mult mai rău decât atât.

Pentru că vinovăţia nu este aceeaşi după Botez, ca şi înainte de Botez[46], ci se socoteşte îndoit sau întreit.

Cercetaţi şi vedeţi! Ca dovadă că osânda pentru aceste păcate este mai mare după Botez, ascultaţi ce zice Pavel: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori. Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului” (Evr. 10, 28-29).

Dar poate că, prin aceste cuvinte, i-am îndepărtat pe mulţi de la a mai primi Botezul. Însă noi nu acest scop l-am urmărit vorbind astfel, ci pentru ca, primindu-l, oamenii să fie cu mai multă atenţie şi cumpătare.

Cineva poate să spună că îi e teamă. Dacă ţi-ar fi fost teamă, ai fi primit Botezul şi ai fi păzit acest dar. Nu, zice el, căci tocmai de aceea nu îl primesc, pentru că mă înspăimânt!

Dar nu ţi-e frică să mori astfel? Dumnezeu este milostiv, zice el. Atunci primeşte Botezul, căci El este milostiv şi gata să te ajute.

Dar tu, atunci când ţi se cere ca să te faci vrednic, nu ai înaintea ta această milostivire dumnezeiască, ci te gândeşti la ea numai când vrei tu.

Însă Botezul este tocmai vremea ca să alergăm la adăpostul milostivrii lui Dumnezeu şi vom fi siguri că am primit-o împlinind cele ce ţin de noi. Cel care aruncă toată grija sa către Dumnezeu, va afla milă, chiar dacă mai păcătuieşte şi după Botez, din cauza firii slabe omeneşti, dar se şi pocăieşte.

În timp ce acela care neguţătoreşte[47] mila lui Dumnezeu şi pleacă din această viaţă fără a avea parte de har, se va osândi fără ca să-i ia cineva apărarea.

Dar dacă moare, întrebi tu, imediat după ce a primit harul Botezului[48]? Atunci iarăşi va pleca din lumea aceasta gol şi lipsit de lucrarea cea bună. Căci este cu neputinţă, da, cu neputinţă ca un om, având asemenea nădejdi, şi care a întârziat să se boteze, să ajungă un om mărinimos şi bun.

Dar de ce aduci la ţărmul inimii tale frica şi îţi faci griji şi presupuneri asupra viitorului? De ce nu foloseşti această frică pentru a lucra şi a te face vrednic, şi atunci vei fi mare şi vrednic de laudă? Ce e mai bine: să-ţi fie frică sau să lucrezi pentru mântuire?

Gândeşte-te că cineva te-ar aşeza, fără să ai nimic de făcut, într-o casă care se clatină, zicându-ţi: fii atent la acoperişul care este putred, că s-ar putea să-ţi cadă în cap! Se poate întâmpla să cadă, dar se poate întâmpla şi să nu cadă. Dar dacă preferi să nu cadă, atunci munceşti ca să locuieşti într-o casă mai sănătoasă.

Deci, ce ai alege în acest caz: să stai ca un trândav, tremurând de frică sau să munceşti cu încredere? Fă şi acum la fel! Pentru că viitorul nesigur este ca o casă putredă, care ameninţă să se prăbuşească. Însă lucrând, oricât de greu ar fi, poţi să te simţi în siguranţă.

Dumnezeu să ne păzească de a cădea într-o aşa de mare strâmtorare de a păcătui şi după ce ne-am botezat. Însă chiar dacă un asemenea lucru s-ar întâmpla, Dumnezeu e milostiv şi ne-a dăruit nouă multe căi prin care să câştigăm iertarea şi după aceasta.

Dar aşa cum cei care păcătuiesc după Botez, sunt, din această cauză, pedepsiţi mai mult decât catehumenii, la fel şi cei care cunosc că există doctoria pocăinţei dar nu o iau pe aceasta, vor suporta o osândă şi mai grea.

Căci cu cât mila lui Dumnezeu se arată mai mare, cu atât creşte şi pedeapsa, dacă nu lucrăm corespunzător cu mila care ni s-a dăruit nouă.

Ce ai de spus tu, omule, când ai fost plin de aşa groaznice păcate şi ţi s-au şters, şi dintr-o dată ai devenit prieten şi ai fost înălţat la o mare cinste, nu prin lucrarea ta, ci prin darul lui Dumnezeu; apoi te-ai întors iarăşi la purtarea ta cea rea dinainte, şi gândind că eşti vrednic de groaznică osândă, totuşi Dumnezeu nu şi-a întors faţa Sa de la tine, ci ţi-a dăruit fără de număr căi de mântuire, încât cu orice mijloc să redevii prieten? Dar, pentru ca să primeşti toate acestea, nu ai vrut să lucrezi.

De ce fel de iertare poţi să mai fii vrednic atunci? Nu, pe drept cuvânt, vor râde păgânii de tine ca de un trântor bun de nimic?

Căci vor zice ei, că de are putere învăţătura în care ai crezut, ce înseamnă atunci acestă mulţime de oameni nebotezaţi?

Dacă Tainele Bisericii sunt mai presus de fire şi, cu adevărat, vrednice de dorit, nimeni nu ar primi Botezul când să-şi dea ultima suflare. Căci clipa morţii nu este vremea potrivită pentru a te face părtaş Tainelor, ci pentru facerea testamentului.

Vremea Tainelor este pe când mintea este întreagă şi sufletul plin de înţelepciune. Dacă un om nu vrea să-şi facă testamentul într-o asemenea stare, când este pe patul de moarte – şi dacă totuşi face aceasta, oferă motive pentru viitoare tăgăduiri şi neînţelegeri[49] (din această cauză testatorii[50] încep cu aceste cuvinte: „Fiind încă în viaţă, conştient şi sănătos, am hotărât ca averea mea…”) – cum este atunci posibil, ca o persoană care nu mai este stăpână pe simţirile sale, să se pregătească cum se cuvine pentru a primi Sfintele Taine?

Căci dacă în cele ale vieţii obişnuite legile lumii acesteia nu îngăduie unui om, care nu este pe deplin sănătos din punct de vedere mental şi întru totul conştient să întocmească un testament, deşi în cele ale sale el se foloseşte de lege, cum atunci vei înţelege tu învăţăturile despre Împărăţia Cerului şi despre cele de negrăit frumuseţi ale lumii de acolo [în această stare terminală, adică pe patul morții]?

Este oare cu putinţă ca să înţelegi totul limpede, când cel mai probabil eşti chinuit de boală? Şi când Îl vei mărturisi pe Hristos, ca să fii îngropat împreună cu El, când tu eşti pe punctul de a părăsi această lume?

Căci atât prin lucrare, cât şi prin mărturisire, Îi arătăm Lui voia noastră cea bună. („Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” – Rom. 6, 4)[51].

Ceea ce faci tu se aseamănă cu fapta unui om care vrea să se înroleze ca soldat după ce s-a terminat războiul sau cu a unuia care se dezbracă în arenă pentru lupte, după ce spectatorii s-au ridicat să plece. Pentru că la Botez ţi se dau arme, nu ca să pleci imediat din lumea aceasta, ci pentru ca să te înarmezi cu ele şi astfel să iei cununa biruinţei împotriva vrăjmaşului.

Nimeni să nu considere că nu este vremea pentru a vorbi despre aceasta, pentru că acum nu suntem în Postul Mare[52]. Tocmai aceasta mă nemulţumeşte: că voi căutaţi o vreme anume pentru aceste lucruri.

Priviţi deci la acel eunuc, care era şi barbar/ păgân şi plecat în călătorie. Acesta, pe drum fiind, n-a căutat un timp potrivit (Fapt. 8, 27).

Nici temnicerul, deşi avea a-i închide la loc pe cei întemniţaţi, iar învăţătorul pe care l-a văzut înaintea lui era un om bătut şi în lanţuri şi care se afla încă în temniţă, în grija sa (Fapt. 16, 29). Dar acum, nefiind vorba de temniţă, nici de vremea unei călătorii, mulţi amână Botezul până ajung pe patul morţii.

Dacă încă vă mai îndoiţi că Hristos este Dumnezeu, depărtaţi-vă de Biserică! Nu mai staţi aici, nici măcar ca ascultători ai cuvântului dumnezeiesc sau ca unii dintre catehumeni.

Dacă însă credeţi în aceasta şi cunoaşteţi limpede acest adevăr, de ce amânaţi ziua Botezului vostru? De ce daţi înapoi şi ezitaţi?

De frică, ziceţi voi, ca să nu păcătuim. Dar nu vă e frică de ceea ce este şi mai rău: de a părăsi această lume cu o povară atât de grea a păcatelor?

Căci nu este în aceeaşi măsură de iertat a nu te face părtaş harului şi a da greş în încercarea de a trăi după dreptate.

Dacă veţi fi chemaţi să daţi socoteală de ce nu aţi primit harul, ce veţi răspunde? În celălalt caz veţi putea să aveţi dezvinovăţirea că v-au împovărat patimile şi pe cea a greutăţii unei vieţi virtuoase, dar pentru refuzul Botezului nu aveţi nicio dezvinovăţire. Căci aici este harul, care dă libertatea.

Vă temeţi să nu păcătuiţi? Lăsaţi această grijă după Botez: atunci să întreţineţi frica, ca să păziţi libertatea pe care aţi primit-o, nu acum, ca [frica] să vă împiedice să primiţi un asemenea dar.

Şi cu toate acestea, voi sunteţi îngrijoraţi acum, înainte de Botez şi nepăsători după aceea. Şi aşteptaţi Postul cel Mare. Dar de ce? Are vreun avantaj acea vreme? Nu!

Căci nu de Paști au primit Apostolii harul, ci într-altă vreme. Şi atunci trei mii (zice Luca) şi cinci mii de oameni au fost botezaţi şi apoi Corneliu sutaşul (Fapt. 2, 41; 4, 4; 10). Deci să nu aşteptăm o vreme anume, ca nu cumva îndoindu-ne şi tot amânând, să plecăm din această lume goi şi lipsiţi de atât de mari daruri.

Care credeţi că este suferinţa mea când aud despre cineva că a murit nebotezat, gândindu-mă la osânda cea nesuferită a vieţii viitoare, la nemitarnica judecată?

Cât credeţi că sunt de îndurerat să îi văd şi pe alţii că se târăsc până în ultima clipă a vieţii şi nu îşi vin în fire nici atunci? De aceea se şi întâmplă lucruri necuvincioase faţă de un asemenea dar.

Întrucât ar trebui să fie bucurie, dănţuire, fericire şi purtare a cununilor, atunci când cineva este încreştinat.

Dar soţia celui bolnav, care vrea să se boteze, n-a auzit degrabă că Doctorul[53] a poruncit aceasta, ci este apoi copleşită de suferinţă[54], ca şi cum s-ar întâmpla o mare nenorocire.

Începe să se tânguiască cu glas mare şi nimic nu se mai aude în casă decât plânsete şi vaiete, aşa cum se întâmplă când cei pedepsiţi la moarte sunt duşi la locul de osândă.

Bolnavul este atunci cu atât mai îndurerat. Iar dacă îşi revine din boală, se simte ca şi cum i s-a întâmplat un mare rău[55]. Căci din moment ce nu a fost pregătit[56] pentru o viaţă virtuoasă, nu are inimă pentru luptele care urmează să le poarte şi bate în retragere gândindu-se la ele. Vedeţi dar ce curse meşteşugite întinde demonul, ce ruşine şi ce batjocură aduce omului?

Însă noi să ne eliberăm de această nenorocire şi să trăim după cum Îi este bine plăcut lui Hristos! El ne-a dat nouă Botezul, nu ca să îl primim şi să ieşim imediat din lume, ci ca să aducem roadele lui şi să arătăm aceste roade în viaţa viitoare.

Cum poate cineva să spună celui care este cu un picior în groapă şi căzut la pământ: „Fă rod!”? N-aţi auzit oare că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) [şi celelalte]?

Cum se face atunci că se întîmplă aici tocmai cele potrivnice acestora? Căci soţia stă jelind şi tânguindu-se, când ar trebui să se bucure. Copiii suspină, când toţi ar trebui să fie bucuroşi. Bolnavul însuşi zace în întuneric[57], fiind înconjurat de vaierul şi de frământarea celorlalţi, când ar trebui să sărbătorească, el însă fiind deznădăjduit peste măsură la gândul că va trebui să-şi lase copiii orfani, soţia văduvă şi casa pustie.

Este oare aceasta o stare sufletească potrivită pentru a te apropia de Taine? Răspundeţi-mi: aceasta este starea pe care trebuie să o aibă cineva când se apropie de Sfânta Masă? Este cu putinţă să fie îngăduit ca să aibă loc asemenea scene?

Acum e vremea când Împăratul trimite scrisori pentru ca cei întemniţaţi să fie eliberaţi din închisori: Dumnezeu poagoară din cer Duhul Său cel Sfânt pentru a şterge nu datoria unor bani, ci o mare mulţime de păcate…şi voi toţi sunteţi îndoliaţi şi plângeţi? Cât de nepotrivit este acest lucru! Ca să nu mai vorbesc de faptul că s-a întâmplat chiar să fie vărsată apa peste cel mort iar Sfintele Taine să fie aruncate peste pământ.

Dar noi nu suntem de vină pentru acestea, ci oamenii care sunt atât de pervertiţi la minte.

Vă îndemn, prin urmare, ca să lăsaţi toate, să vă întoarceţi şi să vă apropiaţi pentru a primi Botezul cu toată osârdia, căci dovedindu-ne vrednicia acum, primim încredinţarea despre cele viitoare[58].

Care, oriunde vom merge, să ne fie dăruită nouă[59], prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!


[1] Vom reda, în cazul versetelor biblice, traducerea românească după textul Bibliei din 1988, pentru o mai uşoară înţalegere a cititorului român, obişnuit deja cu multe dintre aceste formulări scripturale.

Acolo însă unde versiunea de care dispunea Sfântul Ioan este puţin mai nuanţată decât textul nostru în uz şi este, prin urmare, în acord cu comentariul său, voi oferi varianta după care a comentat Sfântul Ioan, pentru a înlătura orice nedumerire, iar pasajul scriptural respectiv, după Biblia românească, se va regăsi la subsol.

[2] După cum au fost prorocite de Hristos.

[3] Sfântul Ioan făcea referire la următorul verset: „Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia” (II Tim. 4, 10).

[4] De a-şi arăta dragostea faţă de el şi de cei împreună cu el.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişează aici un răspuns şi celor care cred că Dumnezeieştii Apostoli n-au scris îndeajuns de mult, cât şi celor care sunt adepţii formulei „sola Scriptura” şi care susţin că nu au nevoie de tradiţie: Sfinţii Apostoli aveau o sarcină mult prea mare de îndeplinit, aceea de a evangheliza toată lumea, încât nu stăteau să scrie cărţi ca să răspundă fiecărei întrebări în parte pe care o puteau adresa oamenii.

Ei au scris esenţialul. Exista însă Biserica însăşi şi învăţătura scrisă şi nescrisă, care se predanisea în această Biserică, şi din care puteau învăţa cei care căutau să afle sau să se lămurească cu privire la o problemă sau alta.

[6] Iudeii nu au crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

[7] Cu atât mai puţin erau dispuşi să creadă că Hristos, pe care Îl credeau un simplu om şi atât (întrucât nu putuseră să creadă că Dumnezeu S-a întrupat, făcându-Se om şi că a murit cu moarte de ocară), a înviat şi S-a înălţat la ceruri.

[8] „Bărbat”, în Scriptura românească.

[9] In. 8, 18-59.

[10] Ale templelor păgâne.

[11] Se referă la faptul că evreii credeau că Dumnezeu este numai al lui Israel, numai al poporului evreu şi nu şi al celorlalte neamuri. În afară de aceasta, ştiau că Dumnezeu este Domn, Stăpân şi Atotputernic, dar nu puteau să conceapă ca El să Se facă om. Nu puteau înţelege nesfârşita iubire dumnezeiască şi mila negrăită a lui Dumnezeu, pentru care El a luat fiinţă omenească, întrupându-Se din Fecioară Preacurată şi trăind alături de oameni, pe pământ.

[12] Nu L-au văzut cu ochii lor înviind, pentru că, evident, dacă nu crezuseră nimic din propovăduirea lui Hristos, nu credeau nici mărturiilor celor care L-au văzut înviat.

[13] La înţelegeri mai înalte.

[14] Literal: groveling apprehensions, în sensul de stufoase, umbroase, încurcate. De la grove= crâng, boschet, tufiş.

[15] Cu alte cuvinte, Sfinţii Apostoli, urmând bunătăţii, iubirii şi îndelungii răbdări dumnezeieşti, care nu vrea să silească voinţa liberă a oamenilor, deşi puteau să-i convingă imediat pe iudei să creadă în învierea Lui, prin minuni mari şi prin fapte extraordinare, întrucât erau plini de harul Duhului, nu au făcut aceasta, ci au vrut (pentru că Dumnezeu a vrut aceasta) ca iubirea şi blândeţea să fie singurele care să convingă inimile oamenilor de adevărul Întrupării, al Pătimirii şi al Învierii Fiului lui Dumnezeu pentru noi.

Căci dacă Dumnezeu S-a întrupat, a murit şi a înviat, din iubire de oameni, pentru mântuirea noastră, trebuia ca tot iubirea să îi tragă, atât pe iudei, cât şi pe păgâni, la a crede acestea.

Căci dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii că creadă numai prin minuni, constrânşi de frică sau de uimire, atunci nu ar mai fi avut rost Întruparea şi Pătimirea Lui.

Dar Hristos Însuşi şi apoi Sfinţii Apostoli au făcut minuni numai atât cât să învedereze dragostea dumnezeiască şi să dovedească, totuşi, că El nu este doar un simplu om şi că nu ca un oarecare învăţător sau un oarecare întemeietor de religie ci a propovăduit și a lucrat ca Dumnezeu, Care are putere să împlinească toate cele spuse.

Şi deşi aceste minuni au fost mari, ele nu au constrâns libertatea conştiinţei, ci au lăsat ca numai dragostea să-i convingă cu adevărat pe oameni de adevărul celor propovăduite.

[16] Putem considera această propoziție drept o definiţie a Faptelor Sfinţilor Apostoli: cartea este o demonstraţie a Învierii.

[17] Şi de aceea nu avea rost ca Sfinţii Apostoli să aducă drept dovadă a învierii Sale mărturia Duhului. Căci evreii nu Îl cunoşteau şi nici nu auziseră de Duhul Sfânt ca persoană a Sfintei Treimi.

[18] „Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.  Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată” (In. 19, 34-35).

[19] Dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Luca.

[20] Adică însoţindu-şi cuvintele de fapte corespunzătoare celor predicate.

[21] Un ipocrit, un fățarnic.

[22] Ne-a făcut să fim încă şi mai mulţumitori pentru toate câte a făcut pentru noi, în primul rând pentru că a murit pentru noi şi astfel ne-a dat noua viaţă veşnică.

[23] Faţă de înţelegerea redusă a celui ce primea învăţătura.

[24] În textul scriptural după care comenta Sfântul Ioan scrie că „a fost luat sus” (aceasta: „după ce a dat poruncile”). De aceea şi următoarea frază din comentariul său este: „Nu zice că S-a înălţat [ci că a fost luat sus], căci încă vorbeşte despre El ca despre un om”. Însă am sărit peste această frază, întrucât este de neadaptat pentru textul scriptural românesc.

[25] Vezi nota anterioară.

[26] Ca şi cum ar fi fost mort sau înviat atunci, iar nu mai înainte, şi ca şi cum nu prin puterea Sa S-a înălţat.

[27] A crede că Hristos a înviat era un lucru greu pentru oameni. La fel şi a crede că El este Dumnezeu. Iar unirea acestor două înţelegeri era şi mai greu de crezut, anume că era şi Dumnezeu şi om.

[28] Aflându-se Sfinţii Apostoli plini de dragoste şi de dor.

[29] Din ordinul lui Irod.

[30] Prin acestea le răspunde pnevmatomahilor.

[31] Indicii.

[32] Pe care a adus-o Ioan.

[33] Templul trupului lui Hristos.

[34] La Botezul Domnului.

[35] La Botezul Apostolilor.

[36] Duioşia, delicateţea.

[37] E vorba de cercetarea faptelor noastre, din care fie ne vom îndreptăţi la Judecată, fie ne vom osândi. Căci odată cu darul vine şi responsabilitatea pentru felul în care îl folosim. Fiindcă Dumnezeu nu ne dă iertarea păcatelor şi darul Duhului pentru ca apoi să lenevim, ci pentru ca să lucrăm împreună cu acesta la înmulţirea talanţilor, la curăţirea de patimi şi la mântuirea sufletelor noastre.

[38] În sensul: să nu se neliniştească gândindu-se când aveau să se împlinească cele făgăduite lor de Mântuitorul.

[39] Atunci când aşteptăm ceva ştiind că se va întâmpla foarte curând e mai uşoară aşteptarea.

[40] IV Regi, 2, 9-10: «a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: “Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” Răspuns-a Ilie: “Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”».

[41] Sfântul Ioan vorbeşte aici de pregătirea necesară pentru primirea darurilor duhovniceşti şi dumnezeieşti. Dumnezeu ne umple de darurile Sale şi de harul Său după măsura bunătăţii şi a iubirii Sale de oameni, iar nu după vrednicia noastră, dar şi noi trebuie să ne pregătim sufleteşte şi duhovniceşte pentru a le primi cu mulţumire, pentru a fi, cu adevărat, conştienţi de înălţimea darurilor primite. Căci nu ne bucurăm pe deplin de ele dacă nu suntem conştienţi de măreţia lor.

De aceea, pentru a primi daruri duhovniceşti, trebuie să le dorim cu ardoare (şi în acelaşi timp să lăsăm dobândirea lor în seama milei Sale), cu toată râvna de care suntem în stare. Altfel ce rost are darul, dacă noi nu conştientizăm prea bine ce dorim?

Căci oricât ar fi de mare darul de la Dumnezeu, dacă noi nu simţim din plin cât de multă nevoie avem de el, diminuăm din bucuria primirii lui şi se poate întâmpla mai rău, să devenim hulitori şi nerecunoscători faţă de Dumnezeu, din cauza ignoranţei sau a nesimţirii.

Nu pregătirea noastră ne aduce darul, ci mila lui Dumnezeu! Dar prin aceasta arătăm că şi noi dorim fierbinte ceea ce vrea Dumnezeu să ne dea şi că El nu ne forţează să acceptăm un bine. Chiar şi în dăruirea celor bune şi de folos pentru noi, Dumnezeu Se arată că nu ne îngrădeşte în niciun fel libertatea, ci pe toate ni le dăruieşte la timpul lor, când suntem suficient de maturi pentru ele, când realizăm că sunt esenţiale pentru noi, că fără ele nu suntem împliniţi.

[42] Ingrediente.

[43] Probabil că Botezurile erau rânduite să aibă loc mai mult în timpul posturilor.

[44] A concupiscenţei.

[45] Desfrânarea şi uciderea.

[46] Chiar dacă este vorba despre aceleaşi păcate, săvârşite atât înainte, cât şi după Botez.

[47] Cel care se gândeşte că Dumnezeu e milostiv numai când vrea el, dar nu crede în milostivirea Lui şi în momente de mare nevoie, ci se leneveşte, scuzându-se precum cel care a îngropat talantul.

Mulţi oameni spun că Dumnezeu este bun şi milostiv, dar când le este mai greu. Dar, de fapt, ei se bazează numai pe ei înşişi sau pe ajutor de la oameni şi nu cred că Dumnezeu are vreun rol în a-i îndemna sau a-i lumina pe alţii ca să le ajute. Sau mulţi spun că Dumnezeu e milostiv, dar numai aşa cum şi când vor ei ca să conceapă această milostivire, iar îndeplinirea poruncilor li se pare superfluă sau aberantă.

[48] Cineva care a amânat mereu clipa Botezului. După cum se va vedea în continuare, e vorba aici de cei care amânau până la bătrâneţe şi până în ultima clipă a vieţii primirea Sfântului Botez, de frică să nu păcătuiască după Botez, considerând că astfel nici nu vor păcătui faţă de sfinţenia harului şi Îl vor afla şi pe Dumnezeu milostiv faţă de ei.

[49] Literal: contestări şi litigii.

[50] Cei care îşi fac testamentul.

[51] Este vorba aici de faptul că cel care se botează fiind muribund, nu mai are timp ca să împlinească cele pe care le făgăduieşte la Sfântul Botez.

[52] Atunci, în Postul Mare, după cum a spus-o Sfântul Ioan şi mai devreme, se botezau cei mai mulţi oameni.

[53] Hristos.

[54] Socotind că după Botez, soţul ei va muri.

[55] Omul are despre Botezul său o amintire dureroasă, pentru că s-a întâmplat în condiţiile descrise mai sus de către Sfântul Ioan şi nu îşi mai dă seama ce mare bine i s-a întâmplat.

[56] Mai înainte de Botez, ci a fost botezat în grabă, ca să nu moară.

[57] Poate şi la propriu, dar mai ales în întuneric sufletesc, pentru că nu îl învaţă nimeni cele bune, ci este şi mai mult scufundat în mâhnire de starea celor din jurul lui.

[58] Încredinţarea mântuirii.

[59] Mântuirea.

Did you like this? Share it:

Previous

Epistola către Episcopul Valerius

Next

Predică la duminica a 25-a după Rusalii [2010]

3 Comments

  1. ihtis

    va multumesc si va doresc numai sanatate si Dumnezeu sa aiba grija de voi si familiile voastre, toti cei care ati muncit sa postati aceste material….

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă dorim numai bine…și vă mulțumim frumos pentru urări!

  2. Amalia

    Foarte frumos…Cand primim botezul de mici de multe ori nu realizam responsabilitatea care o avem fata de Dumnezeu ca si crestini ortodocsi.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén