Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [16]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
1997
*
Un alt vis. Vândusem camera bunicilor mei unei familii bogate, care avea doi copii. Am găsit-o pe soția acestuia bătând-o pe fetiță pentru că făcuse o poznă.
Și când asistam la această scenă, am spus că vânzarea camerei a fost o mare greșeală pe care am comis-o.
Am vorbit cu fina Tudora în somn. E pentru prima dată, după ce ea a murit, când o visez că vorbim.
Mi-a spus că îi pare rău că nu mi-a dat mie casa și curtea, pe care finul dorea să mi le dea spre moștenire.
*
Și alt vis. Am fost la Gianina/Dora cu Valentin și am început să caut prin însemnările ei. Am găsit versuri și lucrări pe care nu mi le arătase niciodată. Imaginea foilor îmi este clară și percutantă.
Ea a venit, s-a dezbrăcat și s-a lipit de mine. Ne bucuram să fim împreună.
*
Nu mai caut să citesc opere, ci artiști. Pentru că omul de creație e infinit mai mare decât opera pe care poate să o producă.
*
Când începi să scrii, iubești cuvintele. Când nu mai ești novice în ale scrisului, începi să iubești viața.
*
Scopul vieții omului este să nu mai aibă nevoie de modele pentru sine.
*
În rest…aștept să dau probele orale la BAC. Trebuie să vorbesc concis și convingător.
*
E 9 fără ceva seara. Nu am dat nicio probă orală. Curbe de memorie și de afectivitate…
*
6 iunie 1997. Am luat 9. 80 la probele teologice. Am avut patru de 10 și un nouă. Nota de 9 e pentru că nu aș avea atât de multă ureche muzicală.
*
7 iunie 1997. Părintele profesor Ion Obretin a fost singurul profesor, care, la plecare, ne-a salutat. Ne-a salutat pe fiecare în parte…Tocmai el, cel care a fost cel mai riguros cu noi la ore.
Pentru această onoare pe care ne-a făcut-o, acum, la sfârșitul studiilor noastre seminariale la Turnu Măgurele, îi iert toate greșelile trecutului.
*
8 iunie 1997. Azi nu am fost la Biserică. Am rescris la manuscrise toată ziua. Simt nevoia să mă spovedesc și trebuie să îmi găsesc un nou duhovnic, pentru că părintele Gheorghe Marinescu e prea departe de mine.
*
Spre seară mi-am tăiat unghiile și am recitit din Tolstoi: Anna Karenina. Naturalețea și delicatețea imaginilor mă liniștesc. Mă simt ca un fulg de zăpadă pe pervazul ferestrei.
*
Despre antichitatea greco-romană și romantism.
*
Scrisul fără realitate mi se pare un exercițiu extrem de dăunător pentru mine. Mă întorc acasă și îmi pare bine.
*
Astăzi, bunica mea Floarea, mi-a spus că m-am născut cu un defect la ochiul drept. De fapt la craniu, pe care ea, pentru că capul copilului e maleabil, mi l-a remediat complet, în timp, tot mângâindu-mă…
Și asta, pentru că mama a vrut să mă avorteze dar nu a reușit. S-a chinuit două zile ca să mă nască. Oțetul crucii, se pare, mi-a prins bine și mi-a fost spre binecuvântare.
*
Dumnezeu mă învață ca să plec fruntea, tot mai mult, spre a-L putea vedea. El nu m-a uitat niciodată, pe când eu L-am uitat mai tot timpul. Când nu mai speram nimic am văzut bunătatea Sa.
Când nu mai întrezăream nicio scăpare, El m-a ajutat. M-a adus la odihnă.
În El am speranța și viața și El mă va conduce spre liniștea cea de dincolo.
*
De când am fost la Piatra nu mai pot să uit trei lucruri: câmpul verde și liniștea lui, calul acela voinic și pârâul cu apa lui cristalină.
Aș dori atât de mult acel loc încât nu știu ce să dau ca să-l am.
*
9 iunie 1997. Am visat că mergeam cu mama pe un drum necunoscut. Am întâlnit mai mulți prieteni pe drum. Aveam o bicicletă, un măgar și un câine negru.
Am intrat într-o curte, unde am văzut un vișin înflorit, un bărbat și o căruță plină cu paie.
M-am urcat pe bicicletă (habar am de când nu am mai mers, în viața reală, pe bicicletă) și am ajuns într-o clădire înaltă, împreună cu câinele.
La un etaj erau trei ferestre. Deschise. Le-am închis pe toate pentru că îmi era frică, ca nu cumva câinele să sară de la etaj…
*
Drumul mi-a fost plăcut și răcoritor. Îi fericesc pe oamenii ăștia de la Putineiu numai pentru apele lor, pentru apa care curge din belșug la cișmelele stradale…
La Putineiu aș trăi numai din apă și din maiestuozitatea sălciilor.
Imaginile și lacurile de aici sunt superbe. Păcat că oamenii nu le dau importanță și nu le găsesc atât de frumoase pe cât sunt.
*
Roșiile trebuie udate cu sensibilitate. Iar usturoiul te face aromitor. Trebuie să nu mănânci carne de miel și să păstrezi trei felii de pâine pentru mâine.
*
10 iunie 1997. Am strâns 11 pietre. Mă gândesc să fac o colecție de pietre cu forme interesante, seducătoare.
Semnificațiile pietrei mă tulbură. Și pietrele vorbesc! Le-am spălat îndelung și le-am ciocnit pe una de alta. Le-am auzit astfel glasul: glasul tăios și tainic al pietrei.
*
A început să tune din senin…Era senin până acum câteva minute!
*
Aștept un răspuns multe zile, pentru ca, în cele din urmă, când sunt cel mai puțin pregătit, cineva să îl rostească într-o secundă.
*
O carte este o convingere.
*
Cel mai frumos vers al lui Blaga[1] pare a fi: „Pe buzele ei calde mi se naște sufletul”. E vorba de poemul În lan, din volumul: Pașii Profetului.
*
Despre Mihail [Eminescu] cel mai frumos și mai iubitor și mai dinăuntru a vorbit Nichita [Stănescu]. Pentru că nu se pot vorbi de bine decât doi prieteni adevărați.
Iar a fi prieten adevărat cuiva înseamnă să ai, în tine însuți, valoarea cuvintelor pe care le rostești. Iar ei au valoarea cea mai înaltă în poezia română.
*
Pentru un geniu, arta este o simțire a interiorului celui care a creat-o. Tocmai de aceea geniile se înțeleg între ele.
Iar [Friedrich] Nietzsche avea dreptate când spunea, că geniile nu împrumută, ci fură experiență.
Însă pentru ca să furi experiență, adică să înțelegi, trebuie să fii tu însuți o lume foarte cuprinzătoare.
*
Un om care se întreabă nu are niciun răspuns definitiv.
*
11 iunie 1997. Oboseala este o stare de potolire a instinctelor.
*
Romanul Păsări spre cer trebuie să fie un subiect foarte subtil.
Am prezentat, peste tot, fanicul, cu tot ceea ce ține de el și am pus în umbră cripticul, oricât de tautologic pare la prima vedere.
Lumina invadează în atmosfera romanului orice colțișor dar în spatele ei sunt tenebrele.
Mi-aș dori să prezint mai mult tenebrele decât lumina, pentru ca să se înțeleagă tot mai bine dorința de viață și de mântuire a eroilor mei.
Eu cobor în Infern împreună cu ele pentru ca să le înțeleg căderea și pentru ca, să urc apoi, împreună cu ele, la Dumnezeu.
E un proces creațional de mare fragilitate. Și, pe de altă parte, tot mai mulți înțeleg întunericul, care e și în ei, și mai puțin lumina necreată, care vine tocmai după ce te curățești de patimi.
Însă (asta e sublinierea sau subtextul acțiunii romanului) lumina izvorăște în noi și o vedem peste tot și în toate, dacă am gustat Infernul și dacă i-am tăiat capetele din noi.
*
Neliniștea mea mă asigură de neîmplinirea mea totală.
*
Cunoașterea presupune analiza și nu contemplația. Însă a cădea în analiză înseamnă a nu mai contempla întregul.
*
Abundența explicațiilor și a caracterizărilor într-un roman aduc în fața cititorului starea profundă și nevrotică a realității.
Scormonirea și despicarea firului în patru îți servește pe tavă o realitate cancerată și o prezență interiorizată a realității.
*
A prezenta urâtul înseamnă a uita orice prezență a frumosului din persoana ta. Asta nu înseamnă însă că devii un demon, ci o privire angelică care nu suportă murdăria.
*
Cunoașterea nu are aripi. Aceasta o face să fie o piatră de mormânt.
*
Spațiul metafizic presupune contemplația. Cunoașterea cere rezultate inverse experienței cotidiene. Nu degeaba s-a spus cunoașterii că este un domeniu luciferic.
*
Mi-a scăpat de sub control, de multe ori, scrisul. Scriam dintr-o abundență sentimentală. Cunoașterea însă îmi impune o răceală și o luptă cu sentimentul. Ea mă provoacă la cea mai cruntă luciditate. Și mie tocmai de acest lucru îmi este cel mai silă.
*
12 iunie 1997. La umbra unui stog de iarbă am găsit un șarpe plictisit. Dintr-o intenție instinctuală l-am tăiat în două cu sapa iar apoi i-am spart capul. O victimă insolită. Mi-a fost teamă ca nu cumva, în timp ce sap, să mă pomenesc cu un cârd de șerpi…
*
Două milioane…și aveam o carte în limba germană.
*
E absurd să crezi absurdul ca Ionesco[2]. Cred că literatura lui e o șaradă pentru a pierde vremea. Însă, fără doar și poate, sub această șaradă, stă geniul său.
*
Problema mea cea mai mare sunt numele personajelor. Le găsesc mai mereu nume ori prea complicate ori prea banale. Eu nu am decât adeseori o dreaptă măsură și o seriozitate maximă în ceea ce privește numirea personajelor.
*
Trecând pe lângă boltă –
soarele se odihnea
în loc.
*
M-am simțit bucuros la culme că mi s-a dat de mâncare. Astăzi am simțit cel mai acut prezența trupului.
*
Sufăr și rezist. Viață de artist român.
*
Din nesperata limbă va fi numele volumului următor. L-am găsit pe când săpam la floarea soarelui și, pentru ca să nu-l uit, l-am scrijelit pe sapa bunicii mele.
*
Mi-am dat seama de complexa muzicalitate și rezonanță a limbajului pe care îl posed și vreau să le transcriu, pe cât se poate, pe foaia albă.
*
Voi prelucra teme folclorice în viitoarele mele poeme și voi încerca să fărâm ritmurile, pentru ca să recreez alte ritmuri mai expresive, mai pentru urechea interioară a cititorului prezent și în ton cu realitatea esențială.
*
Netrucarea materialului prim de către cuvânt înseamnă purificarea lui prin artă.
*
Arta literară se susține pe tăria cuvintelor cât și pe flexibilitatea lor milenară, conotațiile multiple fiind prima încercare de înțelegere a pluralității lui Unu.
*
13 iunie 1997. Este esențial tot ceea ce reprezintă autenticitate umană.
Visul, imaginea calmă, cât și cea stranie, descrierea peisajului, sentimentele și ideile religioase, morale, estetice, impasul cât și făgașul normal al vieții, toate îndoielile și adevărurile noastre trebuie să îl facă pe om să se înțeleagă.
Esențialismul meu, din acest motiv, exclude tragedia, drama continuă, neînțelegerea absolută, absurdul, haoticul peren.
El explică sau autentifică tot ceea ce înseamnă vibrație normală în om.
*
Scriitorul esențialist trebuie să-și exprime adevărul experienței sale cât mai bine pentru a dovedi adevărul experienței umane. Un efort continuu de înțelegere. O înțelegere dinamică, într-o perpetuă schimbare și abisalizare.
*
Eu nu dărâm adevărurile imuabile ci doar recenzez și reformulez înțelegerea lor.
*
Nu poți nega timpul, istoria, țara, nașterea, viața, dragostea, neliniștea, singurătatea, neputința, umilința, moartea, infinitul, Absolutul, Care este Dumnezeu, ordinea, tăcerea, drăgălășenia, râsul, plânsul, naivitatea, prostia, viciile etc.
Toate acestea există și reprezintă realități umane sau la care omul se raportează.
Respectul meu este profund și clar față de toate aceste nume și realități esențiale.
În jurul lor noi pivotăm și ne exprimăm.
*
Exprimarea adevărului, pentru un esențialist, trebuie să fie sacră și dacă spune adevărul atunci respectă umanitatea.
*
Nu sunt de acord cu clișeele și cu exemplificările și argumentele din afara experienței ca atare. Arta esențialismului este o problematizare și o reliefare organică, procesuală.
*
Automatismul în artă este detestabil și fals. Epurarea limbajului, iarăși, e un viciu de exprimare.
*
Cititorul trebuie să rămână nu impresionat ci răscolit de ceea ce citește.
*
Cu cât limbajul este mai practic cu atât efectul este mai repercutant iar punerea problemelor mai sigură.
*
Caut să pun probleme indirect, prin derularea acțiunii. Mă pretez la completări inopinate.
*
Arta, fără scop etic, nu îl înalță pe om.
*
Eu subminez efectul prin act și nu actul prin efect.
*
Nu omor un personaj pentru ca cititorul să omoare, la rândul său, pe cineva în realitate, ci omor un personaj pentru ca cititorul să își dea seama de consecințele nefaste ale actului criminal.
*
Viața nu se exclude pe sine, așa cum o face arta.
*
Nu accept arta mică. Pentru mine e un nonsens să creezi artă fără să fii un geniu, adică un om care simte, prin toți porii ființei lui, ceea ce face.
*
Uneori mă gândesc la esențialism ca la bulele de săpun cu care mă jucam pe când eram copil. Și asta, pentru că esențele sunt atât de fine, încât, uneori, de abia se văd.
*
Între ascuns și revelat există o pojghiță extrem de subțire. Tocmai aici șochează geniul: el materializează ceea ce nu se vede într-o concretețe palpabilă.
*
Nu accept condiționările unui sistem sau ale unui curent literar. Esențialismul nu este un curent literar ci cupola sub care orice curent literar sau sistem artistic este văzut în profunzime.
*
Esențialismul nu este dator niciunui curent literar și nu solicită niciun alt ideal în afară de bucuria de-a fi om.
*
Tot ceea ce ar uni esențialismul cu un alt sistem creațional este ceva forțat.
*
Criticul literar, în aprecierea producțiilor esențialiste, trebuie să plece de la evidențele scrierii și nu de la scopul acestora sau de la geneza lor. Ele își conțin atât geneza cât și mesajul.
*
Scrierile mele tind spre redobândirea omului ca om. În acest sens privite, scrierile mele au o acută necesitate religioasă și morală.
*
Nu pierdem niciodată totul! Chiar și în cele mai de jos faze ale decadenței noastre ne păstrăm demnitatea de a fi oameni. Tocmai de aceea eu folosesc orice experiență pentru a tinde spre om, spre omul împlinit în Dumnezeu.
*
Esteticul este o forță a exprimării și o punere în evidență a comunicării. Latura estetică în artă, pentru mine, e o formă de comunicare și de comuniune.
*
În artă, pentru ca morala să fie acceptată trebuie să fie estetică și pentru ca etica să fie solidă trebuie să fie o estetică extrem de veridică.
*
Proclam forța lucrării în: conținutul etic, problematica moral-practică și reliefarea estetică.
*
Lucrările mele tind să prezinte fiecare clipă a omului. Eu scriu în orice moment al zilei sau al nopții și nu mă interesează decât surprinderea clipei noastre.
*
Lucrările mele trebuie catalogate după impunerea lor ontologică și după formulele prin care prind realitatea experienței.
*
Intuirea stării de spirit e prima treaptă în înțelegerea lucrărilor mele artistice. Urmează apoi străvederea conținutului și sinteza problemelor diseminate în text. În urma acestui demers ți se sugerează scopul.
*
Consider caracterul scrierii drept cel mai desăvârșit apostol al scriitorului. Glasul caracterului scrierii este inconfundabil și inimitabil.
*
Când ai înțeles că limbajul este o minciună, nu mai poți minți decât nevorbind.
*
Obsesia femeii de 40 de ani.
*
14 iunie 1997. Am mâncat lapte cu orez de pomenirea morților. Un deliciu prea bun pentru ca să-l pierd.
Între timp am aflat că nașa știe să cânte și că ea a visat o lumină și un trăznet.
Iarba a fost înaltă și acum mă dor picioarele de la muncă și de la mersul mult.
*
Drumul de azi cu mașina mi-a descoperit semnificații noi ale porumbelului. Trebuie să săpăm de două ori porumbul. Încă o remorcă. Pe un stâlp de telegraf am văzut o bufniță sau o cucuvea.
*
Am ajuns frânți de oboseală și ne-am spălat la cișmea. Veceul lor din grădină l-am spoit în alb și l-am dezinfectat.
Apoi masa, masa tăcerii și a băutului. Numai că înainte de acestea, Silviu a mâncat 3 kilograme de banane și le-a aruncat numai două părinților lui.
*
Am învățat aici, la Putineiu, să sap cu liniște multă, să mă rog în cimitir (asta chiar îmi place!), să mănânc cu cea mai mare discreție, să repet de trei ori același lucru, să-mi încălzesc și să îmi fierb laptele precum ciobanii la târlă, să fac complimente cu sarcasm. Pentru început, cred că sunt un elev enervant de silitor.
*
Neliniștea pasională.
*
Niciodată nu trebuie amestecat oțetul cu fierea!
*
Cel mai mult și mai mult iubesc/adică detest certurile dintre soți. E un soi de amuzament trăznet. Tocmai de aceea când trăznește…plec de acolo…
*
Să te ferești de femeia la menopauză! E o cisternă de motorină, care s-ar putea să ți se reverse în cap.
*
Când știi să urli este de ajuns…
*
15 iunie 1997. Ziua de Rusalii…și ploaie. Deasupra capului meu un nor în formă de covrig. Vântul mi-a suflat de câteva ori pălăria din cap.
*
Pe mașină cad picături mari de ploaie și o face tot mai albă. Am mâncat cu greață. O ceartă pentru bolnavi a fost inevitabilă.
*
Trebuie să curățăm un sac de porumbi. Prea multă indiferență. Aici am început să mă îmbolnăvesc de la atâtea tăceri mocnite.
*
O femeie țipă afară. Ploaia a încetat.
*
Arta cizelează și maturizează limba. E foarte greu să înțeleagă acest lucru oamenii practici sau bișnițarii de tarabă.
*
Mi-am rupt umărul de la genți, pentru că a trebuit să le car 3 kilometri. Vișinile au o pârguire stranie…și am mâncat poame. Muștele sunt niște avioane cărora nu le plac adversarii like me.
Pe picioare am urme de bube de la ierburile pe care le-am tot prășit și prin care m-am tot colindat zilele astea.
Puii de găină mor ca trăzniți și mama vine de la poartă cu vițeaua fără să mă întrebe de vorbă. De fapt, e adevărat, eu nici nu exist…Sunt o realitate inexistentă…
*
Afară, vântul, e o lighioană roșcată. Apropo de roșcate: au mai întotdeauna pistrui.
*
Vrei să vezi ce face sexualitatea din femei? Cele în vârstă, când stau pe scaun, în public, tind să își depărteze picioarele…nu numai în mod inestetic…ci, cu precădere, explicit sexual.
Cele tinere, nemăritate, sfioase, își strâng fusta și picioarele…pentru că știu că depărtarea picioarelor…e o invitație la viol.
*
Am asistat la o scenă inedită în gară la Salcia: o țigancă, plecată de acasă fără copilul căreia îi dă țâță (am presupus asta…), își vărsa laptele din sânul drept, fără nicio jenă, în spatele unei bănci.
În jurul ei, fără nicio sclipire, alte cinci țigănci care fumau. Alta, după ce a terminat prima ca să se mulgă, a început să își pieptene părul în public, indiferent dacă îi zbura, oriunde, fire de păr, și și l-a legat cu…fundă roșie.
*
Un limbaj obscur îl lasă pe om cu gura deschisă. Morala: numai ce e greu…deschide gura.
*
Cel mai năucitor pentru un copil e să simtă cât nu le pasă părinților lui de el.
*
Furie amestecată cu sânge. Câinii latră a sacrilegiu. Iar eu nu mai pot să dorm de atâta putere a vieții.
*
Înnebunirea din bunătate.
*
Arta dizolvă inima și o face invizibilă. Tocmai de aceea îi detest pe ipocriții care spun că mă cunosc…fără ca să îmi citească, de la cap la coadă, invizibila mea inimă pictată în fiecare rând pe care l-am scris.