Predică la duminica a 25-a după Rusalii [2010]

Lc. 10, 25-37, cf. GNT:

25. Și, iată!, un învățător al Legii [nomicos], s-a ridicat ca să-L ispitească pe El [și] a spus: „Învățătorule [Didascale], ce să fac [pentru ca] să moștenesc viața veșnică [zoin eonion]?

26. Iar [Iisus] a spus către el: „În Lege ce a fost scris [ghegrapte]? Cum citești [anaghinoschis]?”

27. Și el a răspuns zicând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată [ex olis] inima ta și în tot [en oli] sufletul tău și în toată [en oli] puterea ta și în toată [en oli] mintea/înțelegerea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți [os seafton]”.

28. Și El i-a spus: „Adevărat ai răspuns! Fă aceasta și vei fi viu”.

29. Dar el dorind [ca] să se îndreptățească pe sine [dicheosi eafton], a spus către Iisus: „Și cine este aproapele [plision] meu?”.

30. [Și] Iisus a răspuns [și] a zis: „Un om cobora de la Ierusalim în Ieriho și a căzut [între] tâlhari/jefuitori, care [l-au] și dezbrăcat pe el, și răni [pligas] i-au făcut, [după care] au plecat și l-au lăsat pe jumătate mort [imitani].

31. Și, din întâmplare [cata sigchirian], un preot a coborât pe acea cale și văzând-l a trecut de partea cealaltă a drumului [antiparilten]!

32. Și, la fel, și un levit a coborât prin locul [acela] și văzându-l a trecut de partea cealaltă a drumului [antiparilten].

33. Dar un samaritean, călătorind [pe aceeași cale], ajungând la el și văzându-l, i s-a făcut milă [esplaghnisti] [de acesta]

34. și venind i-a legat rănile lui [ta trafmata aftu] [și] a turnat ulei și vin [pe ele]. Și punându-l pe el pe animalul său, l-a dus pe el într-un han [pandohion] și a avut grijă de el.

35. Iar în a doua zi a scos și a dat doi dinari hangiului și i-a spus: Ai grijă de el și ce cheltui în plus, eu, întru/la reîntoarcerea mea, îți voi răsplăti ție.

36. Cine dintre cei trei ți se pare ție a fi aproapele celui căzut între tâlhari?”

37. Și el a spus: „Cel care a făcut milă [to eleos] cu el”. Și i-a spus lui Iisus: „Mergi și fă și tu asemenea/la fel [omios]”.

†

Iubiți frați și surori întru Domnul,

problema aproapelui și cea a milei față de el ne vizează în mod permanent, pentru că moștenirea vieții veșnice fericite sau a Împărăției lui Dumnezeu e problema continuă a tuturor generațiilor de creștini ortodocși, care caută, în mod zilnic, să se pătrundă de tot ceea ce trăiesc și să pătrundă sensul a ceea ce trăiesc.

Și Evanghelia de față, cu parabola ei foarte expresivă, tulburătoare, care pornește însă nu de la o întrebare de conștiință ci de la un gest de bădărănie sufletească a unui învățător al Legii, ne spune că aproapele nostru e străinul de lângă noi, față de care trebuie să ne comportăm cu simțămintele de conștiință ale inimii.

Pentru că esența mesajului evanghelic al acestei duminici se află în modul de a se manifesta al samariteanului, care nu trece de cealaltă parte a drumului, atunci când îl vede pe străinul…pe jumătate mort, ci i se face milă de el (v. 33), se umple de milă, e mișcat spre milă, mișcare interioară din care reies toate faptele de mare noblețe ale păgânului samaritean.

Fără doar și poate, Hristos Dumnezeu, prin tot modul de a construi parabola, dinamitează buna încredere în el a învățătorului de Lege, învățător care îl numește Didascalos pe Hristos, dar nu la modul profund…

Cu alte cuvinte, nomicosul/învățătorul Legii inițiază discuția ca de la învățător la învățător, unul al Legii iar Celălalt părut nou, recent, în fața Căruia vrea să aibă dreptate, adică să aibă ultimul cuvânt de spus.

Însă Cel vechi și nou în același timp, Hristos Dumnezeu, vorbește despre nesimțirea preotului și a levitului (corelativul diaconului de astăzi) dar îl laudă și se identifică cu samariteanul, cu străinul, cu cel de alt neam, cu păgânul, care e desemnat drept autenticul credincios, care nu se raportează la litera unei legi ci la…nevoile omului din fața lui.

Privit dintr-o perspectivă social-religioasă, chiar politică, în această situație Domnul pare un liberal, un om care nu își iubește neamul, care necinstește profund Legea și o distorsionează, pentru că evreul autentic nu trebuia să aibă relații atât de profunde cu păgânii.

Și prin faptul că Domnul îi vorbește la modul admirativ despre samaritean și maximalizează faptele lui în detrimentul credinței sale, putea fi acuzat, foarte ușor, de tendințe sincretiste, relativiste și de uzurparea încrederii în orânduirea ierarhică a preoției lui Israel, dacă, în mod paradoxal, nici preotul și nici levitul/diaconul nu avuseseră milă față de un muribund.

Întrebarea care ne răsare în inimă, imediat, în mod evident, e următoarea: Cum de i-a făcut viața cu Dumnezeu pe preoții lui Israel atât de insensibili, de nu mai puteau simți ce e uman să facă în fața unui muribund?

Și, pentru că palma dată învățătorului de Lege, este o palmă și pentru conștiința noastră, ne punem aceeași întrebare…dureroasă: Cum de ierarhia Bisericii Ortodoxe a ajuns atât de secătuită de dragoste și de umilință, când se bucură de atâta dragoste, sfințenie și milă în fiecare clipă, slujind la Masa Stăpânului?

Și când Domnul a inclus această întrebare în gesturile samariteanului ne-a atenționat asupra faptului, că putem uita esențialul, adică marele privilegiu al intimității, al vieții cu Dumnezeu, pe care îl presupune viața preoțească…pentru traiul de pe urma slujirii la altar.

Și când nu-L mai vezi pe Dumnezeu din cauza banilor și a lucrurilor primite de la credincioși și din cauza laudelor pentru demnitatea ta ierarhică în Biserică, de aceea începi să vezi distorsionat lucrurile, în mod fals, considerându-i credincioși pe cei lingușitori și nedrepți pe cei care nu îți ridică osanale.

Însă adevărata laudă pentru un diacon, un preot sau un ierarh nu vine din aceea că sunt într-o demnitate bisericească și sunt înveșmântați cu harul preoției și cu toate drepturile aferente, pentru că pe acestea, fiecare dintre noi, nu le primim după merit, ci ca dar de la Dumnezeu, ci adevărata laudă vine din faptele noastre, adică din manifestarea vie, energică și cu multă subtilitate a credinței noastre.

Din acest motiv, gestul Domnului de a vedea interiorul samariteanului, mila lui față de muribund și manifestarea cu multă atenție și omenie față de acesta, nu a însemnat relativizarea dreptei credințe a Legii, pentru că Domnul nu a invocat superioritatea credinței samariteanului față de credința preotului și a levitului, ci a subliniat faptul că realitatea interioară a dreptei credințe a Legii, a cărei esență e iubirea de Dumnezeu și de aproapele, reafirmată și de nomicos, nu s-a regăsit la cei care aveau dreaptă credință.

Adică pericolul maxim, ieri și azi, e acela, ca în ciuda faptului că ai dreaptă credință, că ești în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu…să simți însă și să te manifești ca un păgân, ca un huligan, ca un impostor, ca un prost crescut.

După cum, spre umilirea noastră, poți găsi un hindus mai ascet decât noi, un protestant mai patrolog decât noi și mai iubitor de Scriptură decât noi sau un catolic mai milostiv decât noi, deși ei sunt ori păgâni, ori eretici și pe ei îi disprețuim.

Da, Domnul extinde atenția credinciosului ortodox față de toți oamenii și ne învață să ne asumăm toate problemele oamenilor.

De aceea problemele creștinului ortodox sunt globalizante nu doar naționaliste, fără ca asta să însemne că am relativiza specificul fiecărui om sau al fiecărei nații în parte în acest compendiu de daruri personale al umanității.

Însă cum, pe fiecare zi, îi cinstim prin slujbă pe Sfinți din diverse locuri ale lumii asta ne arată că Biserica Ortodoxă a tradus în cult și în modul de a se raporta la oameni, neamuri și la întreaga umanitate un mod personalist-integrator a fiecărei persoane, a fiecărei etnii și a tuturor la un loc în Biserica lui Dumnezeu.

Dar accentul personalist și universalist al preocupărilor noastre personale și eclesiale, ne atenționază Stăpânul și Domnul nostru, nu trebuie să vizeze învățătura de credință ruptă de relația ei intrinsecă cu omul real, cu omul așa cum îl găsim în mediul în care trăiește.

Pentru că, pe de o parte, trebuie să ne trăim credința cu frică și cu cutremur, ca pe cea care ne fundamentează relația vie, energetică/harică cu Dumnezeu dar, pe de altă parte, trebuie să ne manifestăm față de oameni nu în mod forțat, nu pentru că așa spune în Evanghelie sau așa ne-a spus duhovnicul nostru, ci raportându-ne de fiecare dată la oameni, nu cu cuvinte și gesturi prestabilite, învățate pe de rost…ci după manifestarea conștiinței și a simțămintelor inimii față de cel din fața noastră.

Iar când Domnul îl laudă pe samaritean, îl laudă tocmai pentru aceasta: pentru că s-a manifestat uman fiindcă așa a simțit să se manifeste. Adică s-a manifestat uman pentru că era om sensibil, și nu s-a manifestat pentru că ar fi fost preot și, ca preot, dă bine să dai un 5 lei fiecărui cerșetor.

Fiindcă Domnul ne spune, în v. 27, că iubirea iese din toată inima, atunci când credința ne-a umplut de dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Și când avem o inimă ortodoxă pentru că trăim ortodox în taina inimii noastre cu Dumnezeu și în relație cu aproapele nostru, adică cu tot omul, atunci poruncile milosteniei trupești și sufletești, așa cum le găsim în cărțile noastre de rugăciuni, nu mai sunt doar niște fraze…ci esența inimii noastre, modul în care inima noastră gândește și se manifestă.

Și tocmai de aceea credința sau iubirea noastră sunt doar frazeologice, cuvinte ca să îți ia ochii, atunci când viața ortodoxă nu e văzută ca viața deplin umană și ca existența care împlinește pe deplin pe om, ci ca o apartenență la o Biserică…de care, din păcate, ești departe cu inima.

Domnul l-a iritat pe nomicos, cu siguranță, pentru că a construit imaginea unui samaritean impecabil, deși, fără doar și poate, nu toți samaritenii erau atât de săritori ca să ajute un evreu sau pe oricare alt om.

Și noi, adesea, în predicile noastre, ne referim la o patimă sau la o virtute în mod maximalist, privind-o în ultima ei esență, deși omul nu suferă numai de o patimă sau nu are doar o virtute, doar un bine. Însă modul acesta de a prezenta lucrurile înseamnă a le sublinia seriozitatea lor. Dacă vorbești despre patimi și virtuți trebuie să vorbești serios și credibil.

Fapt pentru care, deși era un răspuns împotriva inimii lui, învățătorul de Lege recunoaște că nu conaționalii săi au fost milostivii…ci cel care nu avea lumina deplină a Legii, dar făcuse ceea ce i-a dictat inima.

Acesta a fost motivul pentru care și noi am tradus în v. 27, în mod acurat, pe en oli, pentru că iubirea trebuie să fie în tot sufletul, în toată puterea noastră de acțiune și în toată mintea/înțelegerea pe care o avem despre oameni și lume.

Trebuie să fim cu totul dragoste, în dragoste, plini și străbătuți de dragoste, pentru ca să ne manifestăm milos, ca oameni ai credinței.

Tocmai de aceea nu toate actele prin care îi ajutăm pe alții au la bază conștiința creștină, adică dragostea, mila și înțelegerea profundă a modului cum trăiesc și simt oamenii.

Ca să ai această milă față de oameni, în mod autentic, trebuie să fii umplut de mila și de dragostea și de sensibilitatea lui Dumnezeu față de oameni, care e, de fapt, mila noastră. 

Tocmai de aceea Domnul se identifică cu străinul samaritean pentru că El aduce o milă străină, dumnezeiască oamenilor, pornită din comuniunea și dragoste desăvârșită a Prea Sfintei Treimi, Care nu a creat lumea ca să Se distreze, așa, ca pe un experiment, ci pentru ca să o păstreze în dragoste și în adevăr, în viața harului dumnezeiesc pentru veșnicie.

Din acest motiv, Domnul arată că granițele Legii, date tot de către El dar pentru oameni trăitori în alt context istoric, încă strâmte…trebuie lărgite la maximum. Și El le lărgește la maximum, pentru că face întreaga umanitate părtașă dreptei credințe…care naște dreapta viață în oameni.

Și când te mărturisești a fi un credincios, un slujitor, un om al lui Dumnezeu, care Îl cunoști pe El și nu demonstrezi, prin fiecare clipă a vieții tale, că tu ești altcumva, cu o altă perspectivă, care nu se pierde prin noroiul simțămintelor și al afacerilor maladive ale lumii, te dovedești a fi, de fapt, un om care…își imaginează că e om credincios.

Și mulți dintre noi ne imaginăm, din plin, că suntem niște ființe angelice, pure, nevinovate, niște prețioși sfinți ai lui Dumnezeu când suntem niște perverși de nota zece.

Și perversitatea noastră e detectabilă, pentru că ne alegem varianta cea mai ușoară, cea mai lipsită de probleme, în care suntem cel mai puțin implicați și cel mai puțin responsabili față de trecerea noastră prin fața altora.

De aceea, când suntem constrânși să recunoaștem, că fumurile noastre despre cât de credincioși suntem…nu se regăsesc și în faptele noastre, trăim aruncarea în deznădejde, în tristețe, în ură și în invidierea celui care ne-a spus adevărul crud despre noi înșine.

Însă nu mărturisitorul adevărului e de vină pentru calamitatea noastră interioară! Nu, niciodată!

Dacă devenim un satanas/un potrivnic, care Îl tragem pe Dumnezeu la rost în pustiul inimii noastre sau un mic inchizitor dostoievskian, care credem că suntem în stare să rectificăm Evanghelia pentru că ea nu mai încape în noi, înseamnă că am trecut de atâtea ori pe lângă sfințenia, curăția, înțelepciunea, mila, măreția lui Dumnezeu, deși i-am slujit tot timpul Liturghii și Taine în Biserică.

I-am slujit, așadar, tot timpul lui Dumnezeu…dar n-am vrut niciodată să Îl credem pe cuvânt. L-am lăudat, dar inima noastră a fost departe de El. Am predicat în numele Lui și predica noastră nu a atins pe nimeni, pentru că ne-am predicat propria noastră viziune redusă despre Dumnezeu și despre viața Lui și nu pe Preamarele, Preaparadoxalul, Multpreamilostivul și Prea-desăvârșitul-întru-frumusețe Dumnezeul nostru.

Căci la urma urmei, Domnul nu aruncă oprobriul asupra ierarhiei lui Israel doar pentru nemilostivire ci, mai ales, pentru o teologie lipsită de necunoscut, de incomprehensibil și de gesturi paradoxale.

Pentru că lecția mult prea necesară a zilei noastre e aceasta: Biserica Ortodoxă trebuie să demonstreze că mai poate surprinde pe omul secularizat, adică că mai e dumnezeiască și omenească în același timp.

Pentru că, dacă nu mai avem cuvinte pentru lumea noastră, dacă nu mai știm ce să-i spunem sau orice îi spunem e neconvingător pentru postmodernul de astăzi…înseamnă că nu mai avem contact direct cu Dumnezeul nostru.

Iar dacă Dumnezeu, Căruia spunem că Îi slujim, tace și nu mai înfierbântă pe nimeni la lucruri ieșite din comun, la asceză și la fapte cutremurător de frumoase, înseamnă că ori El e departe de noi sau, mai degrabă, că noi nu avem inimi prea largi, paradoxale, pentru acest Dumnezeu al Părinților, Care a făcut minuni copleșitoare cu ei.

Și vreau să închei predica de astăzi…cu acest răspuns responsabil, pe care fiecare dintre noi trebuie să Îl găsim stând în fața lui Dumnezeu.

Și cred, mai mult decât în existența soarelui, că Dumnezeu oferă un răspuns fiecăruia dintre noi, pe măsura înțelegerii noastre, despre cum să nu ratăm…viața cu El.

Adică despre cum să nu trecem pe cealaltă parte a drumului…crezând că mergem cu Dumnezeu la braț. Amin!