Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [17]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

Cel mai detestabil animal al acestei nopți a fost un câine, al vecinilor, care timp de 10 minute a lătrat de 422 de ori. Când a tăcut…mi s-au descrețit nervii.

*

Și, cu toate acestea, e ziua de pomenire a lui Mihail [Eminescu][1]. Am aflat astăzi de cele două lăzi: manuscrise și caiete, care au plecat de la Slavici[2], la Maiorescu[3], apoi la Academie[4].

Îi mulțumesc anticipat celui/celei care se va îngriji de manuscrisele mele. Nu eu am nevoie de ele ci poporul meu și lumea întreagă. Și ceea ce veți face, veți face pentru lumea întreagă și pentru artă.

*

16 iunie 1997. Două pupeze, cu aripi colorate, treceau peste câmp. M-am trezit îndurerat și confuz și femeia visului meu era o amăgire.

Un preot privea copiii din genunchi și-mi cumpărasem o hartă de doi metri. Căderea sfârșitului. Lacătul și telefonul. Și o femeie, o alta, era însoțită, într-o mașină, de un robot. Până la urmă robotul s-a dovedit a fi o babă dementă.

Picioare lungi și ciorapi supraelastici. O lume fantastică și înnegurată.

*

Tolstoi mi se pare că ține lucrurile pe loc, le amplifică și le consolidează degeaba, fără finalitate.

Explicațiile sale, care vor să-l facă profund pe om, omoară, de fapt, profunzimea expunerii sau îi dă profunzimii o nuanță fadă.

Îi plac discuțiile în roman la fel ca și lui Dostoievski, pentru ca amabilitatea parșivă și presupusa intelectualitate abisală a personajelor sale să amâne, în mod continuu, adevărul lor existențial.

Ceea ce eu puteam spune într-o frază ei spun într-un capitol, motiv pentru care și urăsc divagațiile lor multiple.

Nu au decență în gândirea lor și fac din banalitate un veșmânt pentru durerea de ochi.

Nu sunt greoi în înțelegere ci, dimpotrivă: simpli și prea pătimași.

Nu, în niciun caz nu neg genialitatea lui Tolstoi și a lui Dostoievski! Însă exclud forma lor de autenticitate și iresponsabilitatea lor vizavi de publiciul cititor.

Am impresia că nu le-a păsat de cei care îi vor citi…ci ei au construit în indiferență totală față de omul viitorului.

Asta mă face să pierd foarte mult timp cu ei, pentru ca să citesc cărțile lor într-adins complicate, când lucrurile exprimate sunt foarte simple.

*

Salvador Dali a mizat excesiv pe sexualitate, pe orgoliul absolut și pe puterea sa interioară de geniu. Fapt pentru care cred că a uitat sau nu a știut niciodată acuratețea și simplitatea inefabilului. El a pierdut tocmai mâna Divinității îndreptată spre el.

*

Acum fac o cură de sănătate și o listă de păcate.

*

17 iunie 1997. Apa a devenit sare. Doamne, dă-mi speranța de-a nu muri!

*

În fiecare moment mă încearcă tăcerea. Ah, ce remediu pentru un somn care nu există!

*

18 iunie 1997. Am făcut citația. Îmi pare rău de perii lui albi…

*

Romanele de geniu ale rușilor, ale francezilor, ale englezilor și ale spaniolilor au prea mult frac. S-au stilizat atât de mult încât n-au mai putut să prezinte decât oameni ideali, utopici.

Tocmai de aceea nu suport aura personajelor lor de două parale, pentru care nu arată niciodată, din interior, cum se nasc acestea.

Mă umplu de rușine presupunerile lor existențialiste, pentru că fac din om o potârniche de lux și nu o rază de soare căzută în trup.

Și acest lucru s-a întâmplat la ei din cauza negării trupului și a necunoașterii profunde a sufletului.

Psihologia genială a personajelor occidentale se bazează pe instincte și pe patimi. Nu intuiesc esența transcedentală a ființei umane, care iluminează persoana umană, adică prezența harului dumnezeiesc în oameni.

De aceea personajele create de către ei sunt epocale dar nu autentice. Nu ajung în străfundurile ființei umane ci rămân la edulcorata, la pesticida lor existență.

*

Consider autenticitatea drept reflexul naiv al adevărului. Și cred că nu vom uita niciodată adevărul, dacă nu vom uita faptul, că numai o inimă curată este ușa prin care adevărul coboară în viața noastră și ne străluminează.

*

Tresar la cel mai mic zgomot. Acest lucru i se întâmplă și bunicii mele. Există în noi o atenție și o îngrijorare acută, care ne face să fim atenți și foarte sensibili.

*

Au revenit transpirațiile grele și căldura înăbușitoare. Când ies afară în soare simt că leșin. Soarele meu interior este lumina lui Dumnezeu.

*

Morala e o chestiune de contramandare a patimilor, pe când dogma e o piatră pe care stau spiritele mari. Neliniștea mea nu e niciodată a dogmei, ci a moralei. Aici greșesc ca un om ce sunt. Aici intru în coliziune cu sfera extrem de vastă a conștiinței mele.

*

Am momente când rămân o minte vidă. Nu mai există nimic acolo, nicio imagine, niciun gând…și parcă mi-e teamă să admit acest fapt, această existență deșertică, această goliciune a minții.

Pe termen lung, cred că nu aș suporta să nu mai am nimic în minte…și nici în memorie. Cel mai devastator ar fi dacă aș rămâne numai cu o imaginație necenzurată de nimic și fără conștiință și memorie. Ar fi ca în chinurile Iadului.

*

Când nu mai am nimic în minte nu mă simt în stare de lucruri mari. De aceea, când mă prind obsesiile în această stare, trăiesc o acută stare de teamă, de descurajare. Mi-e frică până și să vorbesc, să mărturisesc cine sunt și ce vreau.

Ies din această stare autistă, singularizantă, rugându-mă, cu ajutorul prietenilor, a bunicilor mei, cu ajutorul a ceea ce creez.

*

Nu știu de unde dar îmi găsesc continuu forța de a lupta, de a trece peste tot felul de obstacole interioare. Pentru că toate obstacolele reale sunt înăuntru și nu în lumea fizică.

*

Confesiunea e o mână întinsă și practică pentru liniștire. Liniștirea presupune reînvigorarea persoanei noastre, reapariția bucuriei, a seninătății, a dragostei. Fără aceste lucruri fundamentale omul este o minune vândută incoerenței.

Noapte înnorată și fulgere. A trecut o stare de liniște și va urma o alta.

*

În fața porților, a decedat părintele meu duhovnic Ștefan Cimpoeru. A fost primul meu duhovnic. L-am uns și l-am îmbrăcat în veșmintele sale preoțești după sfânta rânduială ortodoxă.

Doamna preoteasă Daniela (de fapt Constantina, pentru că Daniela îi spunea el) a fost bucuroasă ca să ne aibă în preajmă: pe mine, pe Ion, pe Gabriel, pe Ionuț. Eu am venit cu Valentin. Viorel este la examene.

Când l-am uns, trupul îi era încă cald. Nu am avut niciun fel de greață. Din gură îi curgea sânge. Pe față i-am pus un sfânt aer albastru. Maria, fiica lui adoptivă, e la București.

S-a stins o lumină a satului meu. Acum câteva zile, în poezia Goarna pământului, scriam cuvintele:

„Cântă boii apelor,

cântă a veșminte de preot gol

și pus pe iarbă”.

Aceste versuri m-au surprins și pe mine atunci când le-am scris. Când a murit el, mi le-am reamintit, imediat, pe acestea…ca și când le-aș fi scris pentru el.

*

Ion a visat ieri noapte, că un călugăr îi împrumuta numai cărți negre.

*

N-am putut să plâng la moartea lui.  Îmi pare rău însă că nu mi-am cerut iertare părintelui Ștefan înainte să moară. Se pare că eu îmi cer iertare numai prea târziu

*

Fiecare pierdere, fiecare om iubit pe care îl pierd, se afundă tot mai mult în sufletul meu. Ele sapă o fântână nelămurit de adâncă.

*

Apa adusă la lumină e urma tuturor pietrelor aruncate în mine de către oameni.

*

În plâns, râsul trebuie să știe să nu mai plângă ci să înțeleagă.

Bucuria răsplătirii strică caracterul de recunoștință al faptei făcute. Nu poți să fii recunoscător și să primești să fii răsplătit.

Răsplata nu mai presupune o continuare a faptei ci o mulțumire printr-o faptă aidoma ei.

*

Ca să îi construim, în mod continuu, un monument artei trebuie să distrugem ideea că arta este un monument.

*

19 iunie 1997. Noaptea de priveghi a părintelui Ștefan. Ne-am rugat pentru el îndelung…și am fost singurul care a stat până dimineață, până când au venit alții.

Am mâncat gogoși cu mult zahăr și am băut apă după miezul nopții.

Dar mirosul ficatului său bolnav îi iese pe gură.

Cu un preot înalt, sculptural, cu o barbă rară, dintr-o parohie din apropiere, m-am întreținut la discuții.

*

Disimularea altora nu mă mai sfidează ci mă dezgustă.

*

Încrederea mea nu se leagă de idei ci de atitudini. Atitudinile nasc ideile.

*

Femeile se jelesc sau plâng pentru ca să atragă atenția asupra lor.

*

Bucuria e vitriolată de invidie, care o întunecă.

*

Bărbatul își asumă deficiențele femeii și, când el moare, ele ies, într-un mod dezamăgitor, la lumină. Un sentiment de răceală a început să se formeze între mine și dânsa. Pentru că onoarea e, în sens prost, mai presus de prietenie.

*

O cafea fără niciun efect. Somnul mă acaparează.  La clipele de cumpănă vin dușmanii și nu prietenii. Cei din urmă te iubesc foarte mult, într-atât de mult încât decid ca să nu te mai viziteze.

*

Însemnele de pe cruce au fost șterse și a fost repictată. Fundul mortului l-am șters cu apă și am turnat pe trupul lui ulei. Tronul era prea greu pe umărul meu.

*

Un compliment grețos sau inutil e un exercițiu debil de farsor popular. Asta pentru că m-am săturat de automatisme lingvistice și de lamentații teatrale.

*

20 iunie 1997. Înmormântarea a savurat fastul și ignoranța. Muzica își scârțâie viorile și acordeonul.

*

Pentru unul dintre preoți a fuma era o liniștire. L-am sărutat pe amândouă părțile și ne-a asigurat de rugăciunea sa.

*

Am mâncat în fugă un aperitiv și două sărmăluțe la pomana părintelui Ștefan. Trebuie să plecăm la Turnu Măgurele.

*

Coroanele au fost puse, în grabă, în clopotniță. Doamna începe să aibă o personalitate mândră, care nu i se cuvinte deloc. Încearcă să fie tocmai opusul femeii care a fost până acum.

*

Am plecat la Turnu Măgurele pe o ploaie torențială, care ne-a prins tocmai sub pod și care a început la puțin după ce s-a terminat îngroparea părintelui Ștefan.

Valentin mi-a strâns în brațe sacoșa cu manuscrise, care era la el, și mi le-a salvat de la înec.

Am ajuns la gară plouați ca vai de noi. A fost cea mai grea ploaie pe care am suportat-o din plin.

Am întâlnit pe drum copaci rupți și rafalele de vânt mă orbeau pur și simplu.

În tren (salvarea mea de răceală!), l-am întâlnit pe Augustin, fiul doamnei Cosac, care se întorcea de la București. Văzând că pantalonii mei erau uzi până dincolo de genunchi…a scos din geantă o pereche de blugi, m-am îmbrăcat cu ei, mi-am schimbat și ciorapii și am ajuns cu bine la Turnu.

*

În tren am băut bere, dar avea un gust de bolercă. Vinul de nuntă al lui Miloș, pe care el l-a lăudat din plin, ne-a mai încălzit puțin.

*

Mi-am găsit gazda acasă…și încerc să scot frigul din oase. Sunt mort de foame și cu încordare în mine pentru examenele finale de BAC. Cu 70.000 de lei sper să trăiesc 10 zile și să închei bacalaureatul cu bine.

*

Monotonia camerei și tot felul de gânduri. O cană cu apă.

*

Mă enervează că moldovenii nu știu să aibă măsură în vorbe și gânduri.

*

Am amânat o certitudine.

*

Mi-a plăcut fiica șoferului și am văzut-o pe mama Luizei. Am văzut-o însă plângând.

*

Și Cornel, adventistul, ca să pună și el o întrebare stupidă, m-a întrebat: Care mână i se rupe preotului când moare?

Ce îi învață, frate, pe ăștia la adunare despre noi?!

*

Monumente de prostie.

*

22 iunie 1997. M-am întâlnit cu Dora și s-a bucurat mult. Ioana însă e mai sensibilă decât insensibilitatea pe care o afișează.

*

Eu nu fac altceva decât să mă consum enorm, atât de mult încât nici nu mai știu măsura lucrului.

*

Truismul e moda zilei. De fapt trebuie să știi să scuipi frumos și să lâncezești lasciv pentru ca să fii social.

*

Viața e formată din multe jocuri periculoase, la care riști să pierzi…și când știi foarte bine răspunsul.

*

Întotdeauna m-a uimit dexteritatea cu care femeile înmoaie și cele mai dure cuvinte.

*

Tare mi-e, Doamne, moarte

și pieziș

mă uit la

dimineața revederii!…

*

Poezia este o fotografie a sufletului.

*

În artă se râde și se plânge din tot felul de nimicuri. Preferabil nimicuri nepreferabile.

*

Ca să taci ești nevoit să știi să spui ceva.

*

Nu știu de ce ne temem să ne plagiem pe noi înșine!

*

Prefer o moarte paradoxală unei morți atroce de liniștită.

*

În limba română nu trebuie să ai limbă și nici cuvinte. Ceea ce contează este să ai o inimă care poate fi dăruită.

*

Poeziei nu-i lipsește nimic. Ei îi lipsește doar vorbitorul.

*

România este o stare poetică. Ea nu poate fi confundată decât cu particula…dor.

*

Cărțile nu gândesc. Ele arată o stare de spirit. Eu așa citesc cărți: ca pe niște stări de spirit.

*

Viața artistului e să fie al orișicui.

*

Așteptarea e cel mai insistent, uneori groaznic, sentiment de așteptare.

*

Orice om iartă pentru că iubește.

*

Învăț ca într-un refugiu. Parcă sunt oaia care păzește țarcul.

*

Imaginea poetică e una accidentală. Ea lovește acolo unde nu te asiguri.

*

O bătaie cu pietre este un mod de a fi prost.

O bătaie cu cuvântul e un mod de a fi frenetic.

*

Ca să termini ceva trebuie să te îmbeți de beția finalului. E cel mai bun orizont de așteptare.

*

Nu există posibilități sociale. Există numai compromisuri sociale.

*

Când îmi este frică cel mai mult încep să râd.

*

Vorbesc mult și sunt tare ironic, ca un plâns care nu-și găsește albia râului.

*

Presimțirea istoriei naște întotdeauna moarte.

*

Nu mi-e teamă să mor. Mi-e teamă numai să nu mai pot vorbi.

*

Am fost, împreună cu Doina, la o nuntă, unde nu fuseserăm invitați. Era și gazda mea acolo, ajutând la bucătărie. Am dansat cu sete și cu șarm.

*

Am primit trei de 10 la BAC…fiind făcut, pentru a doua oară, misogin.

Însă cum să urăsc femeile, când eu urăsc doar defectele tuturor femeilor și bărbaților la un loc și, în primul rând, defectele mele?

*

În limba română nu suport să mi se dea sfaturi obtuze.

*

23 iunie 1997. Pași ticsiți și comozi. Când am mâncat astăzi m-au durut dinții. Vorba lui Kierkegaard[5]: „momentul de vrajă suprem, cel mai bogat din viață, se învecinează cu moartea”.

*

Inima e naivă la culme. Tocmai de aceea putem să fim frumoși.

*

Dacă nu-mi plac prostia, cochetăria și lamentațiile feminine și asta înseamnă să fii misogin, atunci n-am ce face: urăsc tot ceea ce nu îmi place din orice femeie.

*

Orice însemnare e o libertate în plus.

*

Sfârșitul lumii înseamnă transcenderea ei.

*

La o reuniune nu poți minți decât serios. Te ține costumul și cravata.

*

Adevăratul scop al jurnalului meu de față este acela de a nu avea un jurnal ci o viață de vorbit.

*

În căutarea frumosului trebuie să guști și din mizeria durerii. Tocmai în această plăcere a experienței zace lumina și înțelepciunea.

Trebuie să-i arătăm omului patimile sale, să le despicăm până la silă, dar să nu uităm faptul, că dincolo de ele se află adevăratul om.

De aceea vorbesc și despre tăcerea celor tăcute și despre lumină în același timp.

*

Îmi place să primesc scrisori scrise dintr-o răsuflare. Sunt adevăratele însemne ale omului de conștiință.

*

Eu am prieteni care mă neliniștesc cu iubirea lor. Îmi dau prea mult, mai mult decât pot duce. De aceea orice contact cu ei este o neliniște a plinului, o traumă a inimii suprapline de emoție.

*

Dacă aș uita nu aș mai scrie nimic.

*

Un scriitor se dăruie, nu se îndurerează.

*

Drama, tragedia și comedia sunt jocurile de măști ale omului.

*

Apuleius[6], Măgarul de aur: „Copilul va fi divin dacă taci / Și uman dacă dezvălui secretul”.

*

Ora 24. Am fost într-un mediu rău famat: la discotecă. Mese și scaune fărâmate, transpirație, alcool, tutun și mizerie. Oameni de la periferia culturii și a civilizației, împărțiți în: țigani, șomeri, elevi, studenți, tineri necăsătoriți, fete venite la produs.

Vârsta de 30 de ani e o limită înțeleasă de la sine pentru frecventarea discotecii.

Dansatori blazați, mișcați de apetititul sexual sau de băutură. Rivalitatea pentru grațiile sexului frumos se practică la greu și chiar se impune, ca să nu pari neiubitor.

Profitorii și meschinăriile sunt la ele acasă. Pentru o sută de grame de alcool se face orice: de la cerșit până la furat și sex neprotejat. Sexul oral e ca mâncatul înghețatei: ceva foarte rapid…

Picioarele și sânii femeilor sunt substantivele care ies în evidență. Hainele mulate pe trup și lipsa sutienului sunt la modă.

Atât fetele cât și băieții practică moda cerceilor în ureche și a rasului în cap. Pletele sunt și ele bunuri estetice.

Blugii sunt preferați mai înainte de orice. Rar mai vezi o fată în fustă iar, în picioare, sunt încălțate cu pantofi cu toc mat.

Astăzi seară însă, o pereche insolită, care se desprindea în mod evident din peisaj, mi-a încălzit inima.

Ea: în rochie roșie, mini, cu fustă mini neagră, încălțată cu pantofi cu toc înalt, de culoare neagră.

El: în cămașă albă, cu pantaloni și cu pantofi negri.

Iar când o femeie știe să îl pună în evidență pe un bărbat, atunci femeia devine ea însăși o persoană care se definește pe sine.

Zâmbetul lor m-a emoționat și m-a făcut să roșesc. Era un cuplu de îndrăgostiți.

*

Morala ține de spirit și nu de curtoazia socială.

*

Îi iubesc pe oamenii care fac un lucru cu toată pasiunea. Numai așa știi că trăiești.

*

24 iunie 1997. Un tren care nu mai avea linie. La fel ca în parabola păianjenului: drumul său este sub el. În fața lui este necunoscutul. Un vis.

*

„Și cel mai frumos vers are ritmul întrerupt”, spunea Edgar Allan Poe. Se pare că frumusețea îți taie și respirația cuvintelor.

*

Uneori am un râs sarcastic la culme. E ca o gâlgâire care nu poate fi oprită.

Spre exemplu, aseară, am pierdut, dintr-un foc, patru prieteni și încă un alt prieten din cauza lui. Și, Doamne, era doar un simplu fel de-a râde!

Pe de altă parte însă: ce prieteni cu sentimente profunde am…dacă un singur cuvânt le eclipsează, în mod iremediabil, „dragostea” pentru mine!

Numai că sarcasmul meu e durerea pentru invidia și intoleranța pe care le provoc…înainte ca să termin trei fraze.

*

Sărutul ține până la foame.

*

Energia mea, cu preponderență, o arunc în versuri.

*

Am făcut baie. După care, iarăși Poe: „Ceea ce numim un poem lung este, de fapt, doar o succesiune de poeme scurte, adică de efecte poetice scurte”. Cu alte cuvinte: cât de puțin suferim poezia!

*

Tot Poe: „Melancolia este deci cel mai legitim dintre toate tonurile poetice”.

Tot dorul rămâne al nostru. Tot durerea elevată este aceea care ne înalță. Și ce să avem mai mult decât propria noastră suferință?

*

Poezia e o pierdere de suflet.

*

Ora 24. Oamenii sunt legați prin fire nevăzute și nu pot fugi unul de altul. Pământul nu e un loc de scăpare și orice urmă de evadare se dovedește, în cele din urmă, falsă.

*

Poezia și somnul sunt singurele reprezentante ale copilăriei în omul matur.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Slavici.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu.

[4] Idem: http://www.biblacad.ro/Eminescu.html.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *