Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

Ultima a nopții e de la Poe: „Nu există frumusețe cu adevărat rară fără o anumită ciudățenie în ceea ce privește proporțiile”.

Știu foarte bine acest lucru din experiență. Eu m-am îndrăgostit numai de oameni, lucruri, cărți ieșite din comun.

*

13 august 1997. M-am trezit de dimineață din cauza unui glas de femeie. Era doctora veterinară. Unul dintre porci este bolnav (stă pe ciment și tremură) și a venit să îi facă injecție.

*

Am o minte fără margini în dimineața asta. Însă sunt plictisit și apatic.

*

În rugăciunea Sfântului Modest se spune că cei cuvântători se îndurerează pentru cei necuvântători. Mi-e tare milă de sărăcuțul pacient. Și asta nu pentru că e al meu, ci pentru că suferă, suferă și nu poate să ne transmită suferință lui. De aceea m-am rugat pentru el ca Dumnezeu să-l binecuvinteze cu mila Sa și să-l lase în viață.

*

I-am dat doamnei doctor prune din prunul de la fântână…iar mâine trebuie să îi facă o altă injecție.

*

După masă, am privit puțin la televizor. Apoi prefața cărții La paradisul femeilor a lui Zola[1].

*

Cât aș vrea să reîncep romanul și să-l termin! Acest roman e cea mai mare povară pe care o port cu mine…în mine…Încă nu l-am învins. Încă nu l-am terminat și asta mă doare.

*

Societatea de acum e caracterizată prin grabă, neliniște și tăcere. Pot să spun, mai degrabă, că frica și bucuria de aici încep și aici se reîntorc.

*

Personajul esențialist va deveni o problemă umană cât de curând. Vreau să mă înving pe mine însumi în fiecare personaj căruia îi dau identitate personală.

*

Arta e o luptă continuă cu insecuritatea vieții.

*

Seara. Am mâncat unt de vacă și pâine de cuptor. Am terminat Calderón de la Barca[2]. La 50 de ani devine preot romano-catolic și schimbă tactica comediei.

*

M-am bucurat că la fotbal a învins Steaua. M-am bucurat ca în copilărie: cu mult entuziasm. L-am văzut cu tataie Marin.

*

Acum ascult jazz și mă răscolește sunetul. De n-aș fi dor, cum mi-ați spune, scumpilor?!

*

14 august 1997. E aproape 1 dimineața. M-am dedat la istorie îndepărtată și am citit în întregime comedia în trei acte: Doamna Spiriduș a lui Pedro Calderón de la Barca.

Între timp am început Viața lui Galilei (teatru) văzută de Bertolt Brecht[3].

Le observ imaginația sau fantezia…și cam asta e toată construcția lor. Aceasta e împănată cu adevăruri utile, cu vorbe de duh, cu nimicării, sentimentalisme și gânduri părut raționale.

*

Acțiunea se construiește. Ea nu există! Pe când fantezia doar uimește și nu zidește.

*

Pe scurt: mi se par fade pentru astăzi construcțiile lor, chiar dacă eu admir genialitatea și unicitatea lor. Construcția veche a devenit caducă…și noi căutăm focul din tăciuni.

*

Mâine trebuie să mă duc la Roșiori. Mamaia Floarea va face injecția la porc de una singură.

*

Bertolt Brecht: „Adevărul poate fi trecut sub tăcere sau rostit în foarte multe feluri”.

Figura lui poznașă mă face să îl compar cu un circar. Are urechile prea lungi. Însă adevărul lui e un adevăr etern.

*

Shakespeare, Beethoven și Michelangelo au fost genii care nu au putut să se stăpânească, să strunească prea bine șuvoiul din ei. Tocmai de aceea măreția lor constă într-un prea plin care te dă peste cap…și nu într-o atenție la detalii. Nu mai puteau să fie atenți din cauza prea plinului lor creativ.

*

Cu ei mă asemăn, și cu mulți alții, în multe puncte caracterologice. Frenezia noastră interioară, șuvoiul de viață…le poate părea celor secătuiți de bucurie și de dinamism drept o frenezie nebunească. Însă asta e incandescența omului care trăiește profund, intens și definitiv orice lucru.

*

Voltaire[4] scria în Templul gustului (citit recent): „Găsesc că toate cărțile sunt prea lungi”.

Însă el nu s-a referit la cei care cască de la 50 de pagini citite ci la cei care caută esențialul într-o carte și, când o citesc…și-ar dori să fie mai mică, adică: mai concentrată…și nu: mai proastă.

*

Venind spre casă, am privit o femeie în negru, care era pur și simplu agățată de un bărbat. El mergea cu mâinile în buzunare iar ea era agățată de el aidoma unei rufe în cuier.

Însă privind-o de la spate, pe lângă faptul că era agățată de el…avea și o mare depărtare între picioare și o distanță de la talpă la șold de un metru și jumătate. Adică: o femeie interminabilă.

*

În opera lui Brecht despre Galileo[5] există replica: „Adevărul este întotdeauna copilul unei epoci”. Însă adevărul, deși poate avea nuanțe în diverse epoci, transcende orice epocă.

*

O altă replică de la el: „Nu eu am învins ci rațiunea”.

*

Geniile istoriei au fost foarte parșive: au spus trei lucruri importante într-o piesă de teatru sau într-un roman…și apoi bazaconii cât cuprinde. Din punctul meu de vedere, trebuie să spunem esențialul și să lăsăm șarada la o parte.

*

Zeflemeau lungă = teatrul cu dialoguri insipide.

*

Dramaturgii au înțeles un lucru capital pentru o piesă de teatru: oamenilor le place vorbăria…pentru că pare digerabilă. Și, în vorbăria asta lungă…aruncă și sămânța lor: mesajul pe care vor să îl transmită.

Însă, pentru mulți privitori de teatru, care nu înțeleg mai nimic, vorbăria, râsul tâmpit, pierderea timpului e tot ce contează. Adică cu ce rămân după piesă…

*

În teatrul meu însă rup ritmul vorbăriei. Fac din orice cuvânt…o adresă bine definită.

*

O altă replică de la Brecht: „Încrederea se pierde când se abuzează de ea”. Însă când încrederea e familiaritate și nu necesitate, termenul de abuz nu există în dicționarul inimii.

*

Idealul nu trebuie să se confunde niciodată cu opera sau personajele ei.

*

Dacă ai resurse interioare din belșug, stai liniștit! Fii mereu treaz și apt să-ți modelezi sufletul cu atenție.

*

O după amiază toridă. Continui comedia: Frica de morți.

*

De câteva ori astăzi mi s-a părut că aud în camera mea ticăitul unui ceas. Și mie și bunicii mele ni s-a părut că ceasul se aude în zid.

*

Mintea mi s-a făcut deodată lucidă. Pot să învăț.

*

De la Horațiu[6] (citit astăzi):

„Un butuc de smochin, un lemn lipsit

de rost,

Eram cândva, când un dulgher

șovăitor,

Dacă să facă un priap[7] sau un scăunaș,

S-a hotărât pentru zeu[8]…”.

*

M-a lovit din nou Brecht: „Sărăcia științei se datorează, mai cu seamă, unei bogății închipuite”. Despre cum nu trebuie să îți închipui despre tine lucruri pe care nu simți să le faci și nu poți să le faci.

*

O altă replică: „Eu susțin, că a știi să te bucuri de tot ce-ți oferă viața este o artă”.

*

Brecht întoarce ironia și scrie: „Cine n-ar vrea să-și fie stăpân și domn măcar odată-n viață?!”. Cu alte cuvinte: e greu să râzi de toți, inclusiv: de tine însuți.

*

Încă o replică: „Vai și amar de țara care are nevoie de eroi”. Care vrea să se legitimeze prin eroi.

Adică o linie prin care poporul meu a trecut. Nonșalanța noastră însă constă în faptul, că noi ne luptăm cu noi înșine chiar și acum, când libertatea ne face cu ochiul.

*

După ce și-a renegat ideile în fața Inchiziției, Galileo Galilei a spus: „E mai bine să ai mâinile mânjite decât goale”. Pentru că a negat de ochii lumii…

*

Și una de la Byron: „Marea artă urmărește efectul, produs indiferent pe ce cale”.

*

M-am spălat pe cap. Am terminat comedia la care scriam cu mare naturalețe. Sunt obosit dar mai citesc puțin din jurnalul lui Delacroix.

*

15 august 1997. Zi cu mare soare. Am lângă pat coșnița cu împărțanii[9] de la cimitir.

Mamaia a fost în zori la cimitir. Și asta, pentru că noi, românii ortodocși, nu ne-am uitat niciodată pe cei răposați. Bunica mea nu uită asta niciodată. Cred că e cea mai mare lecție de credință și încredere dar, în special, de dragoste.

*

Spre două ziua. Dacă oamenii ar știi să se strâmbe în oglindă ar știi ce înseamnă teatrul. Eu mă strâmb…pentru că trebuie să creez personaje.

*

La Biserică, am admirat rochia unei domnișoare și frezura alteia.

*

Montesquieu spunea undeva: „Două frumuseți obișnuite puse alături își dăunează una celeilalte. Două mari frumuseți se pun una pe alta în valoare”.

*

Mănânc doi morcovi…pentru ca să învăț lecția plină de evantai și de scorțișoară a celor doi morcovi…care nu se așteaptă să fie îngurgitați cu discreție.

*

Delacroix (o notă din 22 martie 1857): „Numai omul face lucruri lipsite de unitate. În natură sunt unitare chiar și părțile rupte dintr-un tot. O ramură ruptă dintr-un copac este un mic copac complet”.

*

E zece și ceva seara. Mintea mea căptușită cu bombe își revine. Îmi dau seama, spun eu, ce complicat te face greșeala…și ce simplu te face asceza.

Paradisiacii noștri Părinți erau naivi la culme pentru că erau prea puri și prea viguroși în sfințenia lor.

Noi, robii păcatului și ai erorilor de tot felul, suntem slabi dar foarte inteligenți.

*

O viață a erorii e una a înțelepciunii. Cine a vrut să greșească a început să fie frumos.

*

Viciul e o durere suportată cu greu.

*

Nu mai știu ce rus spunea, că dracul e frumos. Însă căderea îți dă să vezi minciuna drept fermecare.

*

Când voi muri voi spune, cu siguranță, lucruri care nu se iau în seamă. Mai întâi: că nu am făcut mai nimic din ceea ce doream să fac. Apoi: că nici nu am apucat să trăiesc viața pe care aș fi vrut-o.

*

Un dialog românesc e un curs de răspunsuri fără complicații. Românii nu complică lucrurile ca rușii, spre exemplu. Aceștia fac din dialoguri filosofie și nu viață. Noi facem viață comunicată, taifasuri de suflet, bucuria de a spune cuiva anumite lucruri.

*

Responsabilitatea e o povară prea mare chiar și pentru tine însuți darămite pentru mulți.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89mile_Zola.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galileo_Galilei.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Quintus_Horatius_Flaccus.

[7] Un penis în erecție. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/priap.

[8] Pentru un idol.

[9] Lucruri alimentare împărțite/date milostenie la cimitir, pentru iertarea păcatelor celor adormiți, de către rudele lor.

Did you like this? Share it: