Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [25]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
1997
*
E seară. Ora opt. Sunt atât de obosit încât nu pot să adorm. Mă apasă o ușă de mormânt pe inimă.
*
Tăcerea ucide mai repede decât glonțul.
*
Am o poftă nebună să joc teatru. Și, în același timp, aș vrea să văd ceva frumos, foarte frumos, care să mă uluiască.
*
Neprevăzutul poate fi foarte ironic uneori.
*
Uneori trăiesc teama de a fi foarte fericit…și de a deveni și mai fericit…până la explozia inimii mele.
*
22 august 1997. M-am trezit luminat și complet refăcut. Visul de azi dimineață a fost de-a dreptul medieval. Oboseala care mă cobora în mine a pierit.
De azi începe drumul invers. Mai am doar 12 zile.
*
După două lecții am obosit de-mi vine să iau câmpii. Mintea mea e o catastrofă ecologică în clipa de față.
*
Astăzi am vorbit cu Baudelaire. I-am spus că naivitatea s-a subtilizat la culme în secolul meu. Subtilitatea, la el, lipsește cu desăvârșire.
*
Visul e cea mai riscantă parte a vieții.
*
23 august 1997. Nu mai pot să suport lumina și îmi vine să urlu din cauza durerii de cap. Am mâncat smochine și pere.
*
„Nu poți să fii și Înger și om”, spunea Sfântul Efrem Sirul[1]. Cuvintele lui mă umilesc și mă fac să plec dintre oameni. Însă nu mi-a venit timpul…
*
24 august 1997. Iar m-am trezit obosit și iar am uitat tot ceea ce am visat. Când uit ceea ce am visat am și mintea tulbure câteva ore după.
Însă, în ultimul, era vorba de un preot și de o Biserică. Nu mai țin minte detaliile…
*
Aș vrea să compun teatru, acum, chiar acum…însă din punct de vedere fizic nu pot. Sunt obosit și nu mă pot concentra așa după cum aș vrea. Așteptare, teamă, emoție: toate la un loc. O liniște întunecată.
*
Stau cu cântecul trupei Talisman în mine. Cu: „singur, atât de singur…”. Ele mă fac să plâng, pentru că rezonează profund în mine.
*
Am rescris la jurnal. Efortul psihic m-a liniștit. E o seară tihnită. O seară fără fast, ca un gol uterin.
Când trăiesc aceste goluri de timp mă simt ca în burta mamei.
*
O seară singură. Am privit un film cu o dramă psihologică. Și-a ratat viața afectivă dar și-a câștigat cariera de cercetător istoric.
*
Îmi apare în minte o seară, în care jucam fotbal și am căzut. Eram lângă ruscă…Și acel moment m-a făcut să văd…
*
Credința în Dumnezeu m-a distilat foarte mult.
*
Am început să mă cercetez, să mă privesc pe mine însumi cu o asemenea detașare de parcă vorbesc despre un altul.
*
Am început să văd în mine stări vechi ale ființei mele. Acest lucru mă uimește. E ca și cum aș locui împreună cu mai multe ființe sau, mai exact, cu mine la mai multe vârste…și fiecare vârstă și-ar păstra conturul distinct, propriu.
Și stau și mă gândesc, cum de pot să văd aceste lucruri, când memoria mea mi-a slăbit sau se modifică potrivit vârstei.
*
25 august 1997. Recitesc și am o minte clară. Însă presimt că la examen voi avea o cădere de nivel. Dar va fi spre binele meu. Sunt nerăbdător și gândul îmi este numai la acest hop. Trupul meu se răzvrătește împotriva regimului autoimpus de studiu dar fără acest lucru nu pot înainta.
*
M-am rugat sub nucul din vie, aici, în curte, la Scrioaștea. Pentru un moment, am simțit din nou dulceața și înălțimea filocalică intensă a vieții cu Dumnezeu. Adevăratul rugător e cel ce Îl vrea numai pe Dumnezeu și iubirea Lui.
*
Mintea se desparte de lucrurile materiale și se înalță spre unitatea Prea Sfintei Treimi. Se unifică. Drumul acesta e un miracol și o transfigurare a persoanei noastre.
*
Când mi-am ridicat ochii din carte, pentru o secundă, m-am înspăimântat de ceea ce am văzut. Parcă am văzut puterea și prezența lui Dumnezeu în tot ceea ce există. Acest moment tainic m-a înfiorat prin măreția lui.
*
Pentru mine, Sfântul Simeon Noul Teolog[2] e cel mai mare vorbitor de Dumnezeu. El a urcat, mi se pare mie, cel mai aprins spre Dumnezeu.
*
Spre seară a plouat. Cerul e albastru închis și foarte tăios. Vremea de afară mă înspăimântă prin coloritul ei. Am văzut multe ceruri ca cel de acum și de fiecare dată am fost șocat.
*
Am privit-o la televizor, din nou, pe Alexandra Nechita[3]. Nu-mi place însă un lucru pe care nu-l „vede” nimeni: nu știe să explice ceea ce face.
Progresele ei sunt progrese coloristice și estetice dar nu și geniale. Nu văd geniu în această fată. Și cred că știu ceea ce spun.
*
26 august 1997. Când Îl dorești pe Dumnezeu nu mai e nimic rău.
*
E spre ora 12 noaptea. A plouat. Acum e liniște. S-au comutat examenele. Mâine dimineață, la ora 4, plec spre București. Domnul să fie cu mine!
*
27 august 1997. Am prins personalul. E ora 3 dimineața. Acum sunt stăpân pe situație. Înainte însă să adorm am avut grețuri.
*
28 august 1997. A fost o glumă: examenele încep tot pe 5 septembrie. Numai că eu am venit la București degeaba.
Sunt obosit. Ieri am umblat ca un nebun prin oraș. Miza e de 1 la 5.
M-am întâlnit cu Iustin Manta la București, lângă facultate și m-a încurajat. Mă bucur când întâlnesc oameni loiali adevărului.
I-am privit însă pe candidații la Teologie și mi-a fost teamă să mă întreb de ce au venit pentru acest solilocviu. Sunt trist…
*
Orice carte a mea este o stare de spirit în extensie.
*
Încercarea de a surprinde pe cineva fără a avea adevărul e ca încercarea de a prinde soarele într-un tuci de făcut mămăligă.
*
29 august 1997. Azi e o zi în care dacă te naști nu îți pare rău.
*
30 august 1997. M-am trezit obosit și dezgustat. Parcă aș avea o mie de ani: atât de obosit mă simt. Aș dori să fac multe lucruri și niciunul. Mai mi-a trecut durerea de cap. Afară e un timp urât.
Mai sunt trei zile și parcă nu mai știu nimic din tot ceea ce am învățat. Însă uitarea mea înseamnă o colosală oboseală, pe care nu mi-o poate înțelege nimeni, pentru că habar au cât m-am epuizat pentru a crea.
*
31 august 1997. Duminică. Zi caldă. Am apelat din nou la vitaminizare.
*
Oamenii care gândesc au fruntea ieșită în relief și sunt oarecum deformați la cap. M-am gândit automat la Mihail [Eminescu] și m-am privit și eu în oglindă. A început să se observe acest lucru și la mine, adică această deformare a capului din cauza multei cugetări.
*
Mă gândesc uneori ce aș putea să scriu înr-un jurnal perfect?
*
Sonetele (citite astăzi) lui Shakespeare sunt parcă însăși realitatea. Sentimente, fapte brute. Sunt atât de clare încât m-am plictisit să le mai citesc.
*
Entuziasmul prelungit e, de multe ori, sursa multor erori.
*
Uneori prima impresie poate greși.
*
E târziu și totuși nu pot să adorm. Noaptea s-a strâns toată în mine și îmi pare de nesuportat. Patul meu e prietenos cu mine dar eu sunt neliniștit.
*
1 septembrie 1997. E ora 11 dimineața. Lumină și întuneric. Am o minte concentrată la culme și dacă ar fi așa întotdeauna aș fi un munte de luciditate.
*
Astăzi voi spicui o barză de gramatică și iese ce-o ieși. Am recitat câteva poeme de-ale mele și am devenit groaznic de complex.
*
Ora 3 după amiaza. M-am ținut de cuvânt! Am scris interviul pentru Nobel. Apoi am plecat în grădină, sub nuc, cu cerul în față și am mâncat struguri. Aici am văzut împerecherea a doi fluturi. Le tremurau antenele. Ea dorea să zboare…dar era lipită de el.
*
Nu-mi plac femeile în pantaloni și, mai ales, în blugi. Feminitatea le zboară…la contactul cu pantalonii.
*
Mă odihnesc cu sonetele lui Shakespeare în fața „marelui examen”. Sper să scriu mai puțin zilele astea, pentru ca să nu mă obosesc tare mult.
*
2 septembrie 1997. E 8 și ceva dimineața. Plouă și iar plouă. Sunt oarecum liniștit. Astăzi nu știu ce am să fac. Aseară m-am jucat cu scrisul de fabule, pe când astăzi cred că mă ocup de manuscrise.
Cel mai urât îmi e să îmi fac bagajele. Pare întotdeauna tristă plecarea mea.
[1] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Efrem_Sirul.
[2] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009. Poate fi downloadată de aici:
