Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [26]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
1997
***
3 septembrie 1997. Am mers mult. Am întâlnit-o pe Anca (studentă la Teologie) și m-a dus la o gazdă. Sunt sub presiunea nervoasă a examenelor și a faptului că nu mă simt bine unde sunt acum.
Am fost într-un parc, m-am odihnit pe o bancă…și m-am liniștit puțin privind apa lacului.
Spre seară am intrat într-o biserică catolică. Aerul ei mă stânjenea. Mă simțeam părăsit între pietre înalte.
*
O, sunt singur, Doamne! Durere multă…și starea mea de părăsire. În acest moment simt că nimeni nu mă ajută. Sunt singur și părăsit.
*
4 septembrie 1997. Bucureștiul moare cu câinii în brațe, în brațele șoselelor. Merg pe străzi. Mă zâmbesc scurt. Fiecare bloc parcă mă latră și mă respinge.
*
Eu mă înving întotdeauna atunci când nu mai există șanse.
*
Acum sufăr, sufăr cu dureri imense. Însă știu că aceste străzi goale mă vor iubi cândva și aceste inimi sterpe se vor lovi de numele meu ca de o bucurie peste care nu vor putea trece.
*
Poemele mele știu cum eu am plâns nemângâiat și am disperat străzile care nu m-au vrut.
*
5 septembrie 1997. Cu iubiții mei prieteni. Am plâns și am râs.
Examenul prim de la facultate a fost o prostie emancipată, pentru că s-a căutat un subiect chițibușar și nu un subiect de creație, în care să ți se vadă personalitatea.
Sunt trist. Deasupra mea stă un soare care îmi taie picioarele. Mă doare capul foarte rău.
*
6 septembrie 1997. Am plâns. Am făcut greșeli banale. Cred că am pierdut examenul de intrare la facultate.
Am uitat masiv, am primit subiecte lăturalnice și am stat într-o încordare și în spații care nu mi-au făcut bine. Epuizarea și, mai ales, tristețea mea lăuntrică sfredelitoare mi-au golit mintea…și m-au făcut aidoma unui om lipsit de nerv.
*
8 septembrie 1997. Ora 12 noaptea. În Gara de Nord din București. Pentru că am pierdut trenul de seară, după ultimul examen, tocmai de aceea, împreună cu Valentin, așteptăm trenul de Roșiori ca vai de noi.
*
Am greșit până și ceea ce știam cel mai bine. Ultimul examen a fost un fiasco de zile mari. Datorită unor șicane prietenoase și, mai ales, a unuia dintre preoții asistenți, care m-a bănuit că aș dori să copiez, am trăit un blocaj mental, din cauza căruia nu am putut să mai îmi reamintesc nimic despre subiectul pe care trebuia să îl tratez.
Am stat, minute întregi, cu imaginea intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia…însă nu mai mi-am reamintit contextul în care a ridicat catedrala, marele subiect, de fapt, al examenului ultim.
Adică ne-au dat o jumătate, trei sferturi de foaie…din toată Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
*
Atmosfera de acum a gării, care îmi întețește și mai aprig tristețea.
Două tinere se prostituează contra cost. În clipa de față, una dintre ele, face sex cu un bărbat care a căutat-o, undeva spre triaj.
Am văzut șobolani în gară și pe lângă buticuri, când am căutat un veceu.
Un bețiv își bate mama și o drăcuie. Un copil suge la sânul mamei lui. În timp ce pe peronul gării, la o distanță aproape de noi, un altul face sex cu o altă tânără, tot contra cost, patrula de poliție a gării, ca și când nu ar putea să vadă cât vedem noi, adică pe cei doi făcând sex…e ocupată de escortarea unor aurolaci.
Un aer viciat…
*
În timpul examenelor am fost la Mănăstirea Antim tocmai în timp ce se săvârșea o nuntă. Mi-a rămas în minte ochii călugărului poznaș, care nu ne-a putut răspunde decât în dodii, în glume…la întrebări foarte clare.
*
Vulgaritatea e mizeria noastră cotidiană. Mizerie sufletească. Suntem bogați în indecență. Și simt cum mă îmbolnăvesc tot mai mult de boala asta.
*
E 8 fără 10 seara. Am mâncat mici și am băut bere la bâlci. Sunt arcuit ca o statuie.
Însă mă simt bine că sunt acasă. Fără zgomote. Fără tăceri parșive. Fără frivolități de duzină.
*
Octavian m-a invitat la el la Biserică. Am cunoscut-o pe Cristiana, soția sa. S-a bucurat că i-am întâlnit.
*
Bananele mi-au făcut bine. Sunt secătuit de forță…Însă în zilele următoare am multe de scris despre experiența murdară pe care am avut-o în exasperanta noastră capitală.
*
Scriu pe scurt și mă dor mult ochii.
*
9 septembrie 1997. Merg mai departe cu toată durerea în suflet. Umblu mereu după spații inefabile…
*
O preconcepție învinsă e o poartă de intrare în tine însuți.
*
10 septembrie 1997. Marea artă nu te consolează. Ea te instruiește, îți dă speranțe tot mai mari. Ea te convinge că nu ești o eroare.
*
Marea artă este un impuls pentru a repara în tine ceea ce mai poți repara, pentru a te mobiliza din nou spre viață. Asta am simțit când i-am ascultat pe Beethoven, pe Mozart, pe Chopin…
Am simțit că ei încearcă să mă entuziasmeze, să mă facă să iubesc, să mă facă liber.
*
Afară e înnorat și îmi place să prind tot sufletul prietenilor mei și să îl sărut. Astfel mă simt mai puțin răstignit și mă umplu de odihna sperată.
*
Adevărurile mele sunt o traumă imensă pentru viața socială. Mă simt ca un vultur rănit care e crezut drept…furnică…
*
Am încercat, de multe ori, să fiu ca cel de pe stradă, ca anonimul care nu iese cu nimic în evidență, dar nu mi-a reușit niciodată. Oricât aș vrea eu să nu fiu eu, să mă comport în general, ca tot omul…am prea multă personalitate, care mă dă de gol.
*
Eu gândesc în fracțiuni de secundă. Aceasta e adevărata gândire! Tocmai de aceea nu pot să suport pe cei grei de cap, pe cei cărora trebuie să le explici de zeci de ori…pentru ca să nu înțeleagă mai nimic în cele din urmă.
*
Ceea ce se gândește bine, se gândește repede. Gândirea nu are de-a face cu timpul și spațiul. Ea are de-a face numai cu străvederea sufletului prin creier. Viteza acestei străvederi e tot ce înseamnă înțelegere.
*
Gianina mi-a dăruit 30.000 de lei, un top de foi și două caiete mari. Nu știu cum să-i mulțumesc mai mult și ce cuvinte să-i spun. Fără ea aș fi cel mai puțin fericit.
*
Dumnezeu face viața mea o continuă taină. Nu știu de ce iubesc oameni atât de diferiți. Sfântul Simeon Noul Teolog, [Salvador] Dali, Nichita [Stănescu], [Vladimir] Maiakovski[1], [Charles] Baudelaire, [Mihail] Eminescu, [Emil] Botta și mulți alții, încap, cu toții, în sufletul meu.
Toți au ceva în comun dar fiecare e un unic, e diferit, nu e ca ceilalți.
*
Am citit azi câte ceva și cred că va veni în viața mea o schimbare enormă. Aceste schimbări, care or să vină în viața mea o să mă rupă de trecut și o să mă facă să mă gândesc numai la veșnicie.
*
Să nu spuneți că nu este posibil, spunea Sfântul Simon [Noul Teolog], să nu spuneți că nu putem să-L vedem pe Dumnezeu în inima noastră, să nu spuneți că nu putem să ne mântuim! Eu cred în aceste lucruri! Eu știu că ele sunt adevărate.
*
Un jurnal e interesant, cu adevărat interesant, numai în clipele supreme. Însă fără toate semnele lui nu participi la taina celui care l-a scris.
*
Cărțile adevărate nu-ți mai dau nicio șansă trecută. Ele îți dau numai o șansă viitoare.
*
O credință adevărată nu numai că face imposibilul dar îl și produce.
*
Un Sfânt e nebun tocmai pentru că face imposibilul mai mult decât posibilul. Iar oamenii ordinari nu pot să se apropie de imposibil decât cu uimire.
*
Geniile uimesc pentru că au forță de titani. Deși, adesea se spune, că titanii sunt geniile care trăiesc mai mult ca de obicei.
*
Astăzi am înțeles că nu pot să spun nimic despre viața mea. Trecutul sunt eu și el e mort. Prezentul e altul dești sunt eu.
Doamne, astăzi am înțeles că arta nu se naște niciodată! Ea este o naștere întotdeauna nenăscută și născută. E una dintre marile, fundamentalele antinomii ale artei.
*
11 septembrie 1997. Arta ne deformează sufletul, după cum și sufletul nostru modifică arta. E o suferință reciprocă, pe care ne-o asumăm extrem de dureros.
*
Citesc și nu mai înțeleg nimic. Cu cât gândesc mai acut, cu atât cad în gol, într-un loc unde nu mai pot să fiu apt de nimic…decât de contemplare.
*
Pe cât mă umplu de tăcere și de liniștea lui Dumnezeu cu atât văd tot mai pregnant, în mine și în jurul meu, cum iadul își deschide gura tot mai mult și mai înfricoșător.
*
Mă simt părăsit. Nu mai știu cum să scriu în jurnal încât să par credibil. Cred că cuvintele îmi exprimă, acum, tot mai puțin starea sufletească.
*
În ultimul timp am trăit stări sufletești la pragul nebuniei, cu o mare singurătate, ucigătoare singurătate, unde m-a lovit, în mod cumplit, disperarea. Nu mai vedeam nicio speranță, nicio frumusețe, nicio liniște.
*
[Lucian] Blaga spunea despre frământările lui Kierkegaard, că în ele a fot și puțin șarlatan și nu doar existențialist. În această clipă, nu aș dori ca să se creadă despre mine că mimez suferința…când ea mă îmbolnăvește sufletește.
*
Căsătoria, preoția, munca de profesor, acum, nu mi-ar aduce niciuna liniștea pe care o caut, ci mi-ar adânci neliniștea. Însă nu mai pot să trăiesc cu suferința și singurătatea pe care le port în mine.
Simt că mă prăbușesc. Simt că mor. Nimeni nu mă crede că: simt că mor.
*
Am înțeles lumea numai datorită schimbărilor din mine însumi.
*
Am ajuns să gândesc și să mă ocup de lucruri care nu mă mai interesează nici pe mine însumi. Le gândesc și mă ocup de ele ca cei care, în tren, se ocupă de un rebus pe care, mai apoi, fără mustrări de cuget, îl aruncă.
*
Când eram la poalele muntelui, credeam că pe munte sunt numai lucruri frumoase. Credeam că aici mă voi umple de toată cunoașterea. Ajungând aici însă mă simt gol. Mai gol ca la început. Poate sunt prea fericit, domnule, doamnă, și nu îmi dau seama!
*
Când am sperat cel mai mult am avut cele mai mari decepții.
*
Motoul celui de al 10-lea caiet manuscriptic al jurnalului de față îmi aparține: „Cel mai fericit om este tributarul celor mai nefericite întâmplări”.
*
12 septembrie 1997. Versurile mele sunt însăși suferința mea. De aceea mi-e teamă să-mi recitesc versurile. Pentru că un om suferind nu-și poate privi, cu plăcere, rănile.
*
Viața e o gălăgie surdă. Cu cât nu mai sunt tânăr cu atât îmi dau seama de acest lucru.
*
Oamenii care vorbesc despre perfecțiune cu zâmbetul pe buze nici nu le trece prin cap cât de traumatizantă e îmbrățișarea perfecțiunii.
*
Faptul de a fi brutal în a spune adevărul cred că se datorează nașterii mele. Numai un cutremur putea să mă nască atât de viu.
[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Mayakovsky.
Parinte,
De unde-atita foc,
aramiu al sufletului ce lustruie-n farima timpului,
de unde-atita dor,
si vesnicie,
si frumos,
si suflet,
si iar suflet,
si duh,
si iar amar,
amar de frumos,
si plinset,
si bucurie,
si voci,
atit de nestemate,
si alb,
si dor,
si necuvinte,
ar putea ploua cu petale si plumb ce dezleaga multe din Jurnal,
as putea gindi vesnicul din noi din nevesnicul ravasind pagini neterminate traite de Sf-Voastra ,
ce dar,
ce mila si mult drag De Domnu si de Maica Lui pe-aici!
Sarut talpile clestarului din ochii-acestui jurnal(sunt la Stillwater Library acum si mi-e si jena ca pling;
multumim!
Otilia Kloos