Omilia a doua la Faptele Apostolilor în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Omilia 2

Iar ei, adunându-se, Îl întrebau zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? (1, 6).

Când ucenicii vroiau să întrebe ceva, se apropiau de El împreună, pentru ca, fiind mai mulţi, să-L înduplece pe El la bunăvoinţă. Ei ştiau foarte bine că, spunându-le lor mai înainte: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), aproape că le-a arătat că nu vrea să le descopere lor aceasta.

De aceea s-au apropiat de El şi L-au întrebat din nou. Nu I-ar fi adresat iarăşi întrebarea, dacă ar fi fost mulţumiţi de prima dată cu răspunsul.

Căci auzind acum că au să primească în curând Duhul Sfânt, fiind prin urmare vrednici ca să primească învăţătura, de aceea au dorit să înveţe.

Erau de asemenea pregătiţi şi pentru libertate, întrucât nu se mai gândeau la primejdii, ci doreau ca să respire liberi din nou, căci nu lucruri frumoase li se întâmplaseră lor[1], ci primejdia cea mai mare venise peste ei.

Şi fără ca să-L întrebe pe El nimic despre Duhul Sfânt[2], ei spun: „Doamne, oare, în acest timp, vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?”.

Vezi că n-au întrebat „când?”, ci „oare, în acest timp?”. Atât de doritori erau ei ca să vadă această zi.

Cu adevărat, mie mi se pare că nu aveau nicio părere clară despre natura acestei împărăţii, căci Duhul încă nu îi învăţase[3].

Dar ei nu zic: „Când se vor întâmpla acestea?”, ci se apropie de El cu şi mai mare cinstire[4], spunând: „vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?”, ca şi cum ar fi venit deja.

Căci mai înainte mintea lor era încă întoarsă spre cele din afară[5], văzând că nu deveniseră mai buni decât cei dinaintea lor, dar de acum au o părere mai înaltă despre Hristos.

De acum mintea lor s-a înălţat, căci şi El le vorbeşte lor despre lucruri mai greu de înţeles.

Iată că acum nu le mai spune: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie…nici Fiul” (Mc. 13, 32)[6], ci zice:

nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa (1, 7).

A vrut să le spună, cu alte cuvinte, că întreabă lucruri ce sunt mai presus de puterea lor. Şi cu toate acestea, chiar şi acum, ei au învăţat altele care erau mai mari decât a şti aceasta. Şi ca să înţelegeţi că aşa este, priviţi cât de multe astfel de lucruri pot să număr.

Căci, vă rog să-mi spuneţi, ce era mai mare decât a învăţa ceea ce ei au învăţat de la Hristos: că El este Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu are un Fiu deopotrivă cu El în slavă (In. 5, 17-20)[7].

Au învăţat că va fi o înviere [a Sa] (Mt. 17, 9)[8] şi că, după ce Se va înălţa la cer, va sta de-a dreapta lui Dumnezeu (Lc. 22, 69)[9].

Și ce învăţătură este mai minunată, decât că trupul [Său] va sta în cer şi va fi slăvit de Îngeri! Şi încă i-a învăţat că El va veni din nou (Mc. 13, 26; Lc. 21, 27)[10] [cât] şi [despre] cele ce se vor întâmpla la Judecată (Mt. 16, 27)[11] şi că ei vor şedea şi vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt. 19, 28; Lc. 22, 29-30)[12], că evreii vor fi izgoniţi afară şi că în locul lor vor intra [în Împărăţia lui Dumnezeu] neamurile (Mt. 8, 11-12)[13].

Căci spune-mi acum, ce este mai mare: a şti că un om va domni sau a şti vremea când va fi aceasta (Lc. 21, 24)[14]?

Pavel a învăţat „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4), lucruri care s-au hotărât de către Dumnezeu mai înainte de a fi lumea, [și] pe acestea toate le-a aflat el[15].

Şi acum, ce este mai greu a şti: începutul sau sfârşitul? Cu adevărat, este mai greu a cunoaşte începutul.

Despre acesta[16] a fost învăţat Moise, şi vremea când s-a întâmplat şi cu cât timp în urmă; căci el numără şi anii.

Iar înţeleptul Solomon zice: „voi spune cele ce au fost la începutul lumii”[17].

Că vremea sfârşitului este aproape, ei au cunoscut, după cum zice Pavel: „Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nicio grijă” (Filip. 4, 5-6).

Acestea însă ei nu le ştiau pe atunci[18], şi cu toate acestea El le spune multe semne ale sfârşitului lumii (Mt. 24).

Dar, după cum El a zis: „nu mult după aceste zile”, dorind ca ei să privegheze[19], şi nu le-a decoperit lor vremea cu precizie, [pentru că] şi acum face la fel.

Cu toate acestea, nu despre Judecata de apoi Îl întrebau ei acum, ci dacă: „oare, în acest timp, vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?” Dar nici măcar acest lucru nu le-a dezvăluit lor.

Despre sfârşitul lumii ei mai întrebaseră şi înainte şi aşa cum atunci le-a răspuns conducându-i departe de gândul că izbăvirea lor era aproape ci, dimpotrivă, le-a vorbit despre aruncarea lor în mijlocul primejdiilor, şi acum face la fel, numai cu mai multă blândeţe.

Şi pentru ca să nu gândească că au păcătuit, închipuindu-şi un lucru mare despre ei înşişi, ascultaţi ce le spune mai departe, căci imediat îi bucură, adăugând:

Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (1, 8).

Şi pentru ca ei să nu mai pună şi alte întrebări[20], după ce le-a spus acestea, imediat S-a înălţat. La fel cum mai înainte le-a copleşit[21] mintea uimindu-i şi zicând „Nu ştiu”, şi acum face la fel, înălţându-Se. Căci mare era dorinţa lor să afle acest lucru şi n-ar mai fi încetat cu întrebările.

Căci spune-ţi-mi mie, ce găsesc păgânii că este cel mai greu de crezut? Oare  faptul că va fi un sfârşit al lumii sau că Dumnezeu S-a făcut om şi S-a născut din Fecioară? Dar mi-e şi ruşine să mă abat asupra acestui subiect, ca şi când ar fi vreun lucru greu de înţeles.

Dar pentru ca ucenicii să nu zică: „De ce nu ne lămureşti acest lucru?”, El a adăugat că vremile „Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”.

Şi cu toate acestea, mai înainte spusese că stăpânirea Tatălui este şi a Sa, ca atunci când a zis: „Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (In. 5, 21).

Însă cum este aceasta: dacă este nevoie să învii morţii, Doamne, Tu săvârşeşti aceasta cu aceeaşi putere ca şi Tatăl, iar ceea ce se cuvine Ţie ca să cunoşti, ca un Dumnezeu, oare nu cunoşti, având aceeaşi putere cu Tatăl?

Întrucât, cu adevărat, este mai mare a învia morţii  decât a cunoaşte ziua sfârşitului lumii. [Iar] dacă a cunoaşte ziua este prin putere dumnezeiască, cu atât mai mult a învia morţii.

Dar ca atunci când vedem un copil plângând şi dorind de la noi, cu încăpăţânare, ceva ce nu este bun pentru el, noi ascundem lucrul acela şi-i arătăm mâinile goale, zicând: „Vezi, nu am ce-mi ceri”, la fel a făcut şi Hristos cu Apostolii.

Şi aşa cum copilul, chiar după ce îi arătăm mâinile goale, continuă să plângă, conştient că a fost dezamăgit, iar noi plecăm şi ne îndepărtăm, spunându-i: „altcineva mă cheamă” şi îi dăruim alt lucru în schimb, pentru a-i strămuta atenţia de la cel dorit, adăugând şi că este mai potrivit pentru el, şi apoi ne grăbim în altă parte, la fel a procedat şi Hristos.

Ucenicii au cerut ceva, iar El le-a spus că nu are. Iar prima dată i-a înspăimântat[22]. Apoi ei au cerut din nou acelaşi lucru. El iar le-a spus [din nou] că nu are, dar nu i-a mai înspăimântat, ci după ce le-a arătat mâinile goale, le-a spus şi motivul[23]: pentru că vremile „Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”.

Ce spui, Doamne? Nu cunoşti Tu lucrurile Tatălui? Îl cunoşti pe El, dar nu şi lucrurile Lui?

Şi totuşi Tu ai zis: „pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul” (Mt. 11, 27; Lc. 10, 22) şi că „Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10). Şi nu ştii aceasta [ziua sfârşitului lumii]?[24]

Dar lor le era teamă să mai întrebe din nou, ca să nu audă iarăşi mustrarea: „Acum şi voi sunteţi nepricepuţi?” (Mat. 15, 16). Căci acum erau şi mai sfielnici faţă de El decât înainte.

„Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi”. După cum înainte nu le-a răspuns la întrebare, căci este de datoria învăţătorului să nu îşi înveţe ucenicii ceea ce vor ei, ci ceea ce este folositor pentru ei ca să înveţe, aşa şi aici, de aceea, El le spune aceasta mai înainte de a mai zice ei ceva, ca să nu se neliniştească.

Căci erau încă slabi, într-adevăr. Dar ca să le dea încredere, El îi înalţă duhovniceşte şi le tăinuieşte ceea ce era lucru de mâhnire.

Şi cum avea să îi lase în curând, de aceea în această vorbire cu ei nu le mai spune nimic întristător.

Dar cum? Arătând ca măreţe lucrurile care ar fi putut fi dureroase, numai zicându-le să nu se teamă, pentru că „veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria”.

Mai înainte spusese: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi” (Mt. 10, 5), iar acum adaugă ceea ce atunci nu a zis: „şi până la marginea pământului”[25].

După ce le-a cerut aceasta, lucru care era mai înfricoşător decât toate celelalte[26], pentru ca să nu Îl mai întrebe nimic[27], a păstrat tăcerea.

Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor (1, 9).

Vedeţi că au propovăduit şi au împlinit cuvântul Evangheliei? Căci mare a fost darul pe care El l-a încredinţat lor.

Chiar în locul în care, zice El, aţi pătimit de frică, adică în Ierusalim, acolo să propovăduiţi mai întâi, iar apoi „până la marginea pământului”. Şi ca ei să se încredinţeze că se vor împlini cele ce le-a spus lor, „pe când ei priveau, S-a înălţat”.

Nu „pe când ei priveau” a înviat din morţi, ci „pe când ei priveau, S-a înălţat”. Întrucât, totuşi, chiar şi aici, vederea ochilor lor nu era întru totul de ajuns.

Căci la învierea Sa, ei au văzut sfârşitul, nu însă şi începutul[28], iar la Înălţare, au văzut începutul, nu însă şi sfârşitul.

Pentru că, întâi, la Înviere nu era esenţial ca ei să fie de faţă chiar în clipa Învierii[29], din moment ce Domnul Însuşi le-a vorbit despre aceasta arătându-Se lor, iar mormântul gol dovedindu-le că El nu mai era acolo.

Dar la cea din urmă, la Înălţare, a fost nevoie ca să li se spună cele ce nu mai puteau să vadă, prin cuvântul altora[30]. Întrucât, apoi[31], ochii lor nu mai puteau să vadă în înălţimea cerului, nici privirea lor nu putea să le arate dacă într-adevăr El S-a înălţat la cer sau numai li s-a părut că S-a înălţat. Deci ascultaţi cele ce au urmat!

Despre faptul că era Iisus Însuşi Cel care S-a înălţat, ei au cunoscut din aceea că El a vorbit cu ei. Căci dacă L-ar fi văzut numai de la depărtare, nu L-ar fi recunoscut numai prin simpla vedere. Dar că El S-a înălţat la ceruri le mărturisesc lor și Îngerii înşişi.

Vezi cum toate sunt rânduite, aşa încât nu numai Duhul să le împlinească pe toate, ci şi ochii lor să aducă mărturie[32]?

Dar de ce „un nor L-a luat”? Şi acesta, norul, era un semn că El S-a înălţat la ceruri. Nu foc, ca în cazul lui Ilie, nu un car de foc[33], ci „un nor L-a luat”, care simboliza cerul, după cum a zis Prorocul David: „Cel ce face din nori carul Său” (Ps. 103, 4)[34]: aici vorbeşte despre Însuşi Tatăl[35].

Prin urmare, de aceea zice „un nor”, însemnând astfel puterea dumnezeiască. Pentru că nicio altă Putere îngerească, nu a fost vreodată văzută stând pe nori.

Căci ascultă iarăşi ceea ce zice un al Proroc: „Domnul stă pe nor uşor” (Is. 19, 1)[36].

Şi Înălţarea s-a întâmplat pe când Ucenicii ascultau cu mare osârdie ceea ce El le spunea, răspunzându-le la o întrebare de cea mai mare însemnătate, iar ei având mintea foarte deschisă şi trează[37].

De asemenea, şi pe muntele Sinai, norul a apărut pentru că acolo era El[38]. Căci zice, că Moise a fost înconjurat de nor des[39]. Dar norul nu era acolo din cauza lui Moise [ci a prezenţei lui Dumnezeu].

Hristos nu le mai spune: „Mă duc” (In. 16, 5), pentru ca ei să nu se întristeze din nou[40], ci zice numai: „Îl voi trimite la voi pe Mângâietorul” (In. 16, 7). Iar unde se ducea, faptul că Se înălţa la ceruri, aceasta au văzut cu ochii lor.

O, ce privelişte li s-a dăruit ca să vadă!

Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (1, 10-11).

Au zis: „Acest Iisus” în sensul în care au vorbit despre cum: „S-a înălţat de la voi la cer”.

Pentru ca să le arate limpede că „astfel va şi veni”, adică: în acelaşi fel, „precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Înveselitoare a fost pentru ei şi apariţia Îngerilor[41], „în haine albe”. Erau Îngeri sub chipul unor oameni.

Şi ei le-au spus: „Bărbaţi galileeni”. Asta pentru ca să fie crezuţi de către Ucenici că sunt Îngeri, pentru aceea au zis acest cuvânt.

Căci acesta era sensul. Altfel ce rost mai avea ca să-i numească pe ei după ţara lor, pe care ei o cunoşteau destul de bine?[42] De asemenea, prin apariţia lor neaşteptată, le-au atras privirile, arătând prin aceasta că erau veniţi din cer.

Dar de ce nu le-a descoperit Hristos Însuşi aceste lucruri, în loc să trimită Îngeri? Însă El le spusese mai înainte aceasta: „Dacă veţi vedea pe Fiul omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (In. 6, 62).

Mai mult, Îngerii nu au zis: [Iisus], „pe Care L-aţi văzut ridicat de la voi”, ci: „Care S-a înălţat de la voi”.

Cuvântul pe care l-au folosit a fost: „înălţare”, nu: „ridicare”. Expresia „a fost luat”[43] aparţine unei înţelegeri trupeşti.

De aceea şi Îngerii zic[44]: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni”. Căci ei nu spun: „va fi trimis”, ci: „va veni”[45].

Căci „Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel care S-a suit” (Ef. 4, 10). La fel s-a spus, tot după înţelegere omenească, şi că: „un nor L-a luat”.

Căci nu norul L-a luat, ci El Însuşi S-a urcat pe nor.

Unele expresii sunt potrivite după înţelegerea Ucenicilor, iar altele sunt în armonie cu măreţia dumnezeaiscă.

Acum, Ucenicii, privind Înălţarea Domnului, au înţeles lucruri înalte, prin aceasta El dăruindu-le nu puţine indicii despre cum va fi cea de-a doua venire a Sa.

Căci „astfel va şi veni” înseamnă: în acelaşi trup. Lucru pe care ei îl râvneau să-l afle. Și mai înseamnă că El va veni iarăşi, ca să judece lumea, tot astfel, adică: pe un nor.

„Iată doi bărbaţi au stat lângă ei”. De ce îi numeşte „bărbaţi”? Pentru că ei luaseră întru totul acest chip, pentru ca privitorii să nu fie copleşiţi de arătarea lor.

„Care au şi zis: de ce staţi privind la cer?”: cuvintele lor urmăreau, mai degrabă, să-i mângâie.

Ele erau îndreptate spre a nu-i lăsa pe Ucenici să rămână în acel loc, în aşteptarea Lui[46]. Acestea le dezvăluie  lucrurile care erau măreţe şi lasă pe cele mai mici nespuse.

Îngerii le descoperă că El „astfel va şi veni”, anume: „precum L-aţi văzut mergând la cer”. Adică să aştepte venirea Lui, de această dată, ca o pogorâre din cer[47].

Şi tot prin cuvintele lor, Îngerii i-au îndepărtat de la acea privelişte şi i-au atras către cele ce le spuneau, pentru ca ei să nu cumva să gândească, din cauză că nu Îl mai puteau vedea, că nu S-ar fi înălţat.

Căci Domnul, şi atunci când vorbea cu ei, mai înainte ca ei să fie conştienţi, El era de faţă[48]. Iar acum Se înalţă de la ei, întrucât, dacă altă dată Îl întrebaseră: „unde Te duci?”  (In. 13, 36), cu atât mai mult L-ar fi întrebat acum.

Să vedem cele ce s-au zis până acum!

„Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”.

Apostolii cunoşteau prea bine blândeţea Lui, încât după Patima Sa Îl întreabă: „vei aşeza Tu”?

El le spusese mai înainte: „veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul” (Mt. 24, 6), nici Ierusalimul nu va cădea încă.

Acum însă L-au întrebat pe El despre împărăţie, nu despre sfârşitul lumii. Şi în afară de aceasta, El nu le mai vorbeşte pe larg după Înviere.

Şi mai este încă un motiv, pentru care nu le răspunde: acela că ei puneau această întrebare gândind că vor fi în mare cinste, dacă aceasta se va întâmpla.

În legătură cu această „aşezare a împărăţiei”, de care ei întrebau. Prin urmare, El nu le vorbeşte deschis, ca şi cum le-ar fi spus că nu va avea loc.

Căci ce nevoie aveau să ştie acestea? Căci ei nu întreabă (din nou): „care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? (Mt. 24, 3), temându-se să facă aceasta, ci: „vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”. Întrucât ei credeau că există o astfel de împărăţie.

Dar El, chiar şi în pilde, le-a arătat că vremea sfârşitului nu este aproape. Și aici, când ei întreabă, nu le răspunde. În plus, le spune: „veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi”.

Zice Domnul: „venind Duhul Sfânt peste voi”, iar nu: „fiind trimis”, arătând că şi Duhul are aceeaşi stăpânire şi putere ca un Dumnezeu. Cum deci îndrăzniţi, o, voi, care sunteţi pnevmatomahi[49], să-L numiţi creatură?

„Şi Îmi veţi fi Mie martori”. Prin aceasta a făcut aluzie la Înălţare[50]. După ce le-a vorbit cele pe care le-au auzit mai înainte, acum le aduce aminte[51].

„S-a înălţat”: tocmai am arătat că El S-a înălţat la ceruri.

„Şi un nor L-a luat”. Este scris în Scriptură: „Nori şi negură sub picioarele Lui” (Ps. 17, 11; 96, 2)[52]. Căci prin aceasta  s-a prorocit despre ce s-a spus acum, că: „un nor L-a luat” pe Domnul cerurilor.

Căci aşa după cum un împărat este recunoscut după carul împărătesc, la fel a fost şi norul, carul împărătesc trimis pentru El, semn că El este Împăratul cerurilor.

„Iată doi bărbaţi…” etc. Îngerii au venit pentru ca nu cumva ei să strige de durere, ca să nu se întâmple cu ei aşa cum a s-a întâmplat cu Elisei (IV Regi 2, 12)[53], care, atunci când învăţătorul lui a fost ridicat la cer, i-a luat mantia[54].

Şi ce spun ei? „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni”[55].

„Iată doi bărbaţi au stat lângă ei”. Şi, pe bună dreptate, au fost doi Îngeri. Căci El a zis: „din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” (Mt. 18, 16; Deut. 17, 6).

Şi aici este acelaşi lucru[56]. S-a zis că ei erau: „în haine albe”.

După cum, mai înainte, ei au văzut Îngerul la mormânt, care le-a descoperit Apostolilor însăși gândurile lor, aşa şi acum tot un Înger este vestitorul Înălţării Sale, deşi Prorocii au vestit-o de nenumărate ori, la fel cum au prorocit şi Învierea.

Mereu sunt Îngeri, ca şi la Naşterea Sa, după cum unul dintre ei a spus [Sf. Arhanghel Gavriil, către Sf. Iosif]: „ce s-a zămislit într-însa [în Preacurata Fecioară] este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1, 20); iar Mariei i-a zis: „Nu te teme, Marie” (Lc. 1, 30).

Iar Învierea a vestit-o Îngerul zicând: „Nu este aici, ci S-a sculat” (Lc. 24, 6) şi: „veniţi de vedeţi” (Mt. 28, 6).

Şi la a doua Sa venire vor fi Îngeri: „Când va veni Fiul omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Mt. 25, 31).

Căci pentru ca ei să nu fie întru totul uluiţi, de aceea a adăugat: „astfel va şi veni”.

Iar lor le-a mai venit sufletul la loc, auzind că El va veni, într-adevăr, din nou şi că va veni tot astfel, iar nu într-un fel în care să nu se poată apropia nimeni de El.

Căci acel cuvânt, care zice că: S-a înălţat „de la ochii lor”, nu a fost adăugat în zadar[57].

Iar despre Înviere, Hristos Însuşi a adus mărturie (căci dintre toate lucrurile, acesta este, alături de Naşterea Sa, ba chiar mai presus de Naştere, cel mai minunat: a Se scula pe Sine la viaţă din nou), căci El a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (In. 2, 19).

„Astfel va şi veni”, spun Îngerii.

Căci dacă cineva doreşte să Îl vadă pe Hristos, dacă cineva suferă pentru că nu L-a văzut, auzind acestea, să arate de aici înainte o viaţă virtuoasă şi, cu siguranţă, Îl va vedea şi nu va fi dezamăgit [58].

Întrucât Hristos va veni cu slavă multă, deşi s-a zis că va veni astfel, în acelaşi trup cu care a trăit pe pământ.

Şi va fi lucrul acesta cu mult mai minunat, ca să Îl vezi pe El pogorându-Se din ceruri. Dar pentru ce va veni, ei [Îngerii] nu spun.

„Astfel va şi veni”, etc. Aceasta este o mărturie a Învierii, pentru că, dacă S-a înălţat cu trupul, cu atât mai mult a înviat cu trupul.

Unde sunt acum cei care nu cred în înviere[59]? Cine sunt ei, spuneţi-mi? Sunt păgâni sau creştini? Aceasta nu ştiu. Ba nu, ştiu bine: sunt păgâni[60], care nu cred nici în lucrarea creaţiei.

Căci cele două merg împreună: a nu crede adevărului că Dumnezeu crează toate lucrurile din nimic şi că El a înviat ceea ce a fost îngropat [trupul Său].

Dar apoi, fiindu-le ruşine celor ce nu cred, pentru că noi le spunem că: „rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mt. 22, 29), ca să nu mai audă această învinuire, ei zic: „Noi nu vorbim în acest sens, ci pentru că trupul este netrebuincios”[61].

Cu adevărat, acum este timpul să spunem: „nebunul grăieşte nebunii” (Is. 32, 6).

Nu vă este oare ruşine să nu credeţi că Dumnezeu poate să creeze din nimic? Dacă El crează dintr-o materie preexistentă creaţiei, cu ce este El diferit faţă de om?

Dar de unde, întrebaţi voi, vine răul? Chiar dacă nu ştiţi de unde, se cuvine oare ca să aduceţi un alt rău în a cunoaşte obârşia răului?

Pentru că din aceasta urmează imediat două lucruri fără sens. Căci dacă nu primiţi că din cele ce nu sunt Dumnezeu le face pe cele ce sunt, cu atât mai mult nu veţi şti de unde vine răul[62] şi în afară de aceasta adăugaţi un alt rău afirmând că răul este necreat.

Luaţi aminte acum, dorind să aflaţi sorgintea răului, cum vă pare lucrul acesta, că sunteţi şi neştiutori, dar şi aşa de ştiutori încât să mai adăugaţi un rău[63].

Cercetaţi şi veţi afla cum a apărut răul pe pământ, dar nu huliţi împotriva lui Dumnezeu!

„Şi cum anume hulim?”, ziceţi voi. Prin aceea că înţelegeţi că răul are putere egală cu a lui Dumnezeu; o putere necreată.

Ascultaţi ce zice Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi” (Rom. 1, 20).

Dar diavolul ar vrea ca noi să credem că toate sunt făcute dintr-o materie preexistentă [64], pentru ca să nu mai existe nimic prin care să venim la cunoaşterea lui Dumnezeu[65].

Spuneţi-mi, ce este mai greu: să iei ceea ce este prin fire rău (dacă ar exista ceva care să fie rău prin natura sa, ceea ce nu există, însă eu am vorbit aici după socoteala voastră) şi să îl preschimbi fie în bun, fie în ceva aproape bun, sau să îl faci din nimic?

Ce este mai uşor, vorbind din punctul de vedere al atributelor: să faci din ceea ce nu există ceva care să aibă atributele binelui sau să iei atributele deja existente, negative adică, şi să le transformi în contrariul lor?

Să faci o casă acolo unde nu există nimic sau să iei una distrusă complet şi să o înnoieşti, făcând-o exact aşa cum a fost ea prima dată?

Dacă a face ceva din nimic este cu neputinţă, atunci la fel este cu neputinţă şi a preschimba ceva în contrariul său.

Spune-mi iarăşi, ce este mai greu, să faci o mireasmă sau să faci necurăţia să miroase frumos?

Deci, ce vi se pare mai uşor (din moment ce gândim cele despre Dumnezeu numai după raţiunea noastră, dar nu noi, ci voi faceţi aceasta), să faci ochii sau să faci un orb să vadă [adevărul], fiind în continuare orb[66] şi cu toate acestea având o vedere mai ascuţită decât unul care vede bine cu ochii? Să [faci ochii şi urechile sau să] transformi orbirea în vedere şi surzenia în auzire?

Pentru mine cealaltă pare mai uşoară[67]. Spuneţi-mi atunci, credeţi că Dumnezeu poate să facă ceea ce este mai greu, iar ceea ce este mai uşor, nu poate?[68] Însă ei spun şi despre suflete că acestea sunt de aceeaşi fire cu El.

Înţelegeţi câte lucruri hulitoare şi fără sens susţin aceştia?

În primul rând, vrând să arate că răul [nu] este de la Dumnezeu, aduc înainte un lucru încă şi mai hulitor[69]: anume că ei sunt deopotrivă cu El în măreţie, iar Dumnezeu nu este anterior în existenţă niciunuia dintre ei, socotind că şi ei au acelaşi privilegiu [cu Dumnezeu].

În al doilea rând, ei socotesc că răul este cu neputinţă de nimicit. Căci dacă ceea ce este necreat[70] ar putea fi nimicit, aceasta ar fi o altă mare hulă. Încât se ajunge la aceea, fie că nimic nu este de la/ din Dumnezeu dacă nu sunt şi cele ce sunt rele, fie că aceastea sunt Dumnezeu!

În al treilea rând, după cum am vorbit şi mai înainte, ajungând în acest punct ei se apără, dar nu fac decât să stârnească împotriva lor o nouă mustrare.

În al patrulea rând, ei afirmă că materia amorfă are putere întru sine.

În al cincilea rând, se înţelege că răul este cauza bunătăţii lui Dumnezeu şi că fără acesta, Bunătatea nu ar fi fost bună[71].

În al şaselea rând, ei ne distrug căile de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, Îl coboară pe Dumnezeu la nivelul omului şi mai rău, la nivelul plantelor şi al copacilor.

Căci dacă sufletele sunt de aceeaşi fire cu Dumnezeu, dar prin reîncarnarea lor în mai multe trupuri, ajung până la urmă în castraveţi şi în pepeni şi în ceapă, înseamnă că firea dumnezeiască ajunge în castraveţi şi în celelalte!

Iar dacă noi spunem că Duhul Sfânt a făcut/ a modelat templul trupului Domnului nostru în mitrasul/în pântecele/în uterul Fecioarei, ei râd de aceasta, batjocorindu-ne[72].

Sau dacă zicem că El a locuit în acel templu duhovnicesc, iarăşi râd.

Dar ei nu se ruşinează să coboare firea dumnezeiască în castraveţi, în pepeni, în muşte, în omizi/lipitori şi în măgari, prin aceasta născocind un nou fel de idolatrie. Căci noi nu vrem să fie la noi ca la egipteni, care credeau că: „Ceapa este Dumnezeu”!

De ce daţi înapoi când auziţi că Dumnezeu a luat trup omenesc?

Este de necrezut, zic ei. Dar cu atât mai mult este de necrezut ceea ce susţin ei.

Dar, într-adevăr, nu este de necrezut – cum ar putea să fie? – acest lucru care s-a făcut întru noi!

„Dar acest cuvânt este de necrezut”, zic ei. Vedeţi necurăţia minţii lor hulitoare? Dar oare de ce nu doresc ei ca trupul să fie înviat? Şi de ce spun că trupul este rău?

Ca să răspunzi la aceste întrebări, gândeşte-te prin ce cunoşti pe Dumnezeu şi prin ce cunoşti toate lucrurile care există[73].

Iar filosoful, prin ce mijloace este el filosof, dacă trupul nu face nimic în acest sens?

Încearcă să-ţi omori simţurile şi apoi să înveţi ceva din cele care trebuie învăţate! Căci nu se poate concepe nebunie mai mare decât un suflet care, de la început, să aibă toate simţurile moarte[74].

Dacă moartea şi numai a unei singure părţi din trup, şi mă refer la creier, se face moarte a tuturor [mădularelor], dacă toate celelalte simţuri ar trebui omorâte, la ce ar mai fi bun trupul? Arătaţi-mi un suflet fără trup. Oare nu i-aţi auzit niciodată pe doctori zicând că o boală slăbeşte şi sufletul?

Atunic de ce întârziaţi să vă spânzuraţi? Este trupul material, spuneţi-mi? „Este, în mod sigur”. Deci ar trebui să-l urâţi. Ce credeţi, de ce să-l îngrijiţi? Ar trebui să părăsiţi această închisoare.

Şi în afară de acestea, voi spuneţi: „Dumnezeu nu poate să stăpânească materia, numai dacă El Însuşi Se amestecă pe Sine cu ea: pentru că El nu poate să-i poruncească (o, puţinătate de minte!), până când nu Se închide în ea, şi nu îi ia locul (ziceţi voi) în întregimea ei!”

Însă şi un rege face totul dând altora porunci. Dar, [ziceţi voi]: Dumnezeu nu poate să poruncească răului!

Ca să vorbim pe scurt, dacă [materia] nu participa la toată bunătatea, nu putea să subziste deloc. Pentru că răul nu poate subzista, decât numai dacă se agaţă puţin de ceva care aparţine virtuţii. Aşa încât, dacă ar fi fost mai înainte cu totul neamestecată cu virtutea, lumea ar fi pierit de mult. Căci astfel este natura răului.

Să ne închipuim un om risipitor/destrăbălat, care nu îşi pune lui însuşi nici cea mai mică oprelişte. Oare va supravieţui zece zile?

Sau să ne închipuim un tâlhar, care să fie lipsit de orice urmă de conştiinţă faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de ceilalţi tovarăşi ai lui tâlhari. Oare va putea să trăiască?

Sau în locul acestuia [să punem] un hoţ, lipsit de orice ruşine, care nu cunoaşte ce înseamnă să roşeşti, ci fură în vederea a toată lumea.

Nu stă în firea răului să supravieţuiască, dacă nu are o mică împărtăşire de bine.

Prin urmare, după aceşti oameni, Dumnezeu le-a dat lor subzistenţa. Să zicem, iarăşi, că există un oraş de oameni răi. Va rezista el?

Dar să zicem că sunt răi nu numai faţă de alţii, ci şi faţă de ei înşişi. Este imposibil atunci ca un asemenea oraş să reziste.

Cu adevărat: „zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22).

Dacă trupul ar fi prin firea lui rău, atunci toate lucrurile văzute există fără niciun folos, în zadar, atât apa, cât şi pământul, soarele şi aerul.

Căci şi aerul este material, deşi nu dintr-o materie solidă. Este timpul deci să spunem acum: „Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni” (Ps. 118, 85).

Dar să nu suferim a le asculta, ci să ne astupăm mai bine urechile. Întrucât este, da, este învierea trupurilor.

Aceasta o spune mormântul gol din Ierusalim, o spune stâlpul de care El a fost legat, când a fost bătut cu biciul. Căci s-a zis: „am mâncat şi am băut cu El” (Fapt. 10, 41).

Să credem deci în înviere şi să facem lucruri vrednice de ea, ca să ajungem la cele ce vor fi, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi. Amin!

---

[1] Din moment ce Hristos fusese prins, osândit şi omorât pe Cruce. Ca ucenici ai Lui, puteau şi ei să fie omorâţi.

[2] Care avea să fie dat lor.

[3] Pentru că nu se revărsase încă peste ei.

[4] Decât înainte de învierea Sa.

[5] Se aşteptau la rezultate imediate şi la transformări bruşte în urma întâlnirii lor cu Mesia, cu Fiul lui Dumnezeu. La fel şi noi aşteptăm să ne schimbăm dintr-o dată dacă ne întâlnim cu un om duhovnicesc şi chiar credem că este de vină el, dacă noi nu ne schimbăm şi nu devenim mai buni.

În orbirea nostră aşteptăm ca alţii să facă minuni pentru noi şi suntem foarte nemulţumiţi că ele nu se produc aşa după cum vroiam.

Citim în cărţi despre mari Părinţi duhovniceşti şi ni se pare că ni se cuvine şi nouă să stăm pe lângă unii ca aceştia (vorbesc aici de cei care ne nevoim prea puţin, nu de cei care cu dreptate râvnesc la învăţătura şi prietenia unui om dumnezeiesc). Aceasta pentru că ne vedem prea puţin nevrednicia.

[6] În ediția pe care o traducem versetul este: „Despre ziua aceea nici măcar Fiul omului nu ştie”.

[7] „Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez. Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu.

A răspuns Iisus şi le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi” (In. 5, 17-20).

[8] „Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul omului Se va scula din morţi” (Mt. 17, 9).

[9] „De acum însă Fiul omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu” (Lc. 22, 69).

[10] „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. 13, 26; Lc. 21, 27).

[11] „Căci Fiul omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt. 16, 27).

[12] „Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt. 19, 28); „Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Lc. 22, 29-30).

[13] „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 11-12).

[14] Va fi domnia Împăratului ceresc după ce „se vor împlini vremurile neamurilor” (Lc. 21, 24) .

[15] Cf. I Cor. 2, 7: „Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră”;

Ef. 1, 9: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte”;

Ef. 3, 8-11: „Mie, celui mai mic decât toţi Sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos, [cea] de nepătruns, şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru”.

[16] Despre începutul creației lui Dumnezeu.

[17] Pe acest verset nu l-am găsit astfel la Sfântul Solomon, ci la Sfântul David, în Ps. 77, 2: „spune-voi cele ce au fost dintru început”. Însă şi Sfântul Solomon spune: „voi cerceta de la începutul făpturii şi voi da la lumină cunoştinţa ei” (Înţel. 6, 22).

[18] Înainte de învierea Sa.

[19] Adică aşa după cum nu le-a dezvăluit exact când va veni la ei Duhul Sfânt.

[20] Căci nu era timpul acum ca să afle toate.

[21] Literal: „le-a întunecat mintea”, în sensul că mintea lor nu putea să gândească mai departe de ceea ce El le spusese lor.

[22] Prin semnele sfârşitului lumii pe care le-a dezvăluit lor.

[23] Pentru care nu poate să le răspundă la întrebare.

[24] Întrebările sunt retorice şi răspunsul lor este limpede, după cum îl arată cu claritate versetele scripturale citate de către Sfântul Ioan: bineînţeles că Fiul cunoaştea ziua sfârşitului lumii, dar nu era de folos Apostolilor şi nici lumii ca să o ştie, pentru că trebuie să priveghem neîncetat şi pentru aceasta ne este nouă mai de folos ca să nu cunoaştem această zi cu precizie. E de ajuns că ştim semnele ei.

[25] Dacă mai înainte de învierea Sa şi de pogorârea Duhului Sfânt peste ei le ceruse să nu se amestece cu ereticii (samarinenii) şi cu păgânii, acum însă, având să primească puterea Duhului Sfânt, îi învaţă să meargă să propovăduiască tuturor adevărul, pe Dumnezeu în Sfânta Treime şi pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignit şi înviat.

[26] Fiindcă cerea ucenicilor ca să propovăduiască în tot pământul şi în mijlocul unor oameni barbari, când ei erau prigoniţi şi la ei acasă, în Iudeea.

[27] Pentru că avea să vină Duhul Sfânt, Care să le lămurească lor toate.

[28] Momentul propriu-zis al învierii lui Hristos, la care au fost martori numai ostaşii păzitori ai Sfântului Mormânt, între care şi Sfântul Longin, care a mărturisit cele ce s-au întâmplat şi nu a vrut să primească banii arhiereilor ca să mintă (Mt. 28, 11-15).

[29] Destul era ca ei să Îl vadă înviat şi să creadă în învierea Lui.

[30] Al Îngerilor.

[31] După ce Domnul a fost luat de un nor de la ochii lor.

[32] Literal: „nu numai Duhul să le facă pe toate, ci şi ochii lor să-şi facă datoria”. Adică nu numai Duhul să împlinească neputinţa omenească, ci şi omul să îşi biruiască neputinţa sa, lucrând cele după fire şi îndreptând el însuşi sufletul şi trupul său la vederea şi simţirea celor adevărate şi la lucrarea celor bune, care e sădită în însăşi firea omului.

[33] Cf. IV Regi, 2, 11.

[34] În Biblia românească este: „Cel ce pui norii suirea Ta”. Dar în acest caz am tradus ca în original, pentru că este mai semnificativ.

De fapt, amândouă traducerile acestui verset sunt semnificative din punct de vedere teologic. Pentru că în cel după care a mers Sfântul Ioan, Înălţarea Domnului este profeţită prin amintirea carului, căci tot într-un car a fost luat la cer şi Ilie (şi tot în textul după care comentează Sfântul Ioan se spune că Domnul „a fost luat sus”, exprimând mai degrabă ceea ce au văzut Sf. Apostoli, în loc de „S-a înălţat la cer”, care reprezintă adevărul telogic şi dogmatic), iar în cel românesc Înălţarea apare prorocită prin ideea suirii pe nori.

Am preferat să traducem versetul acesta şi pentru că tâlcuirile care vor urma nu pot fi înţelese decât dacă avem înainte această variantă.

[35] Dumnezeu Tatăl face din nori carul Fiului Său, cu care Îl ridică la cer. Această interpretare este în acord cu sensul expresiei de care vorbeam în nota anterioară: „a fost luat sus”.

[36] În ediția noastră scripturală sinodală: „Iată Domnul vine pe nor uşor”. Am respectat însă, din nou, sensul impus de comentariul Sfântului Ioan.

[37] Ca să nu zică cineva că li s-a părut că văd un nor luându-L la cer. Sfinţii Apostoli întrebaseră despre sfârşitul lumii şi erau cât se poate de atenţi la Mântuitorul, aflându-se într-o încordare maximă aşteptând răspunsul, astfel încât cu niciun chip nu se poate spune că n-au văzut bine ceea ce au văzut.

[38] Din aceasta înţelegem că Fiul lui Dumnezeu a vorbit cu Sfântul Moise.

[39] Ieş. 19, 6.

[40] Ca la Cina cea de Taină, la care Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli: „Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 5-7).

[41] După reînnoirea făgăduinţei că vor primi pe Duhul Sfânt.

[42] În sensul că Sfinţii Îngeri nu le spuneau nicio noutate Sfinţilor Apostoli zicând aceste cuvinte, căci aceştia ştiau prea bine despre ei înşişi că sunt bărbaţi galileeni, şi nu era nevoie ca să le apară Îngerii din cer ca să le spună.

Dar cu totul altul este sensul. Căci vorbindu-le astfel, Sfinţii Îngeri le atrăgeau atenţia asupra firii lor netrupeşti, ca să le arate nu numai că sunt străini de neamul lor, că nu sunt din Galileea, dar şi că sunt străini şi de firea lor omenească. Pentru că, deşi erau sub chipul a „doi bărbaţi”, erau Îngeri şi îi numesc pe Ucenici „bărbaţi” (oameni), ca să le facă evidentă diferenţa. Aceasta cu atât mai mult cu cât au apărut dintr-o dată lângă ei.

[43] Care, în Sfânta Scriptură pe care o foloseşte Sfântul Ioan, este în locul lui: „S-a înălţat” din traducerea românească pe care o folosim.

[44] Ca să preschimbe înţelegerea Apostolilor într-una duhovnicească.

[45] Adică prin puterea Lui dumnezeiască S-a înălţat, după cum tot prin puterea Lui, ca un Dumnezeu, va şi veni.

[46] Dacă Sfinţii Îngeri n-ar fi apărut să-i înveţe, Sfinţii Apostoli ar fi rămas poate tot acolo mult timp, aşteptându-L pe Hristos să Se întoarcă. În dragostea lor pentru Fiul lui Dumnezeu, deşi nu Îl mai vedeau pe El, ei încă stăteau privind la cer.

[47] Nu ca prima dată, când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat lor ca om născut din femeie, ci ca venind din cer, ca Cel care are putere, ca un Dumnezeu.

[48] Sfinţii Apostoli se ghidau după ce vedeau. Dar chiar dacă ei nu Îl mai puteau vedea în înălţimile cerului, aceasta nu însemna că El nu S-a înălţat. Cu atât mai mult cu cât aceasta nu era singura dată când ei nu Îl mai puteau vedea. Căci, după Înviere, când a început să aibă trup transfigurat, Domnul putea fi lângă ei fără ca ei să-şi dea seama.

[49] Luptători împotriva Sfântului Duh, adică împotriva cinstirii Sfântului Duh ca fiind deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

[50] Spunând că ei vor mărturisi despre El, le-a spus implicit că El va pleca de la ei. Căci dacă ei vor da mărturie, înseamnă că El nu va mai fi de faţă în mod trupește.

[51] Că El trebuie să Se înalţe şi că ei trebuie să propovăduiască.

[52] În ediția sinodală citată: „negură era sub picioarele Lui” (Ps. 17, 11) și: „Nor şi negură împrejurul Lui” (Ps. 96, 2).

[53] IV Regi, 2, 12: „Iar Elisei se uita şi striga: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi apoi nu l-a mai văzut [pe Ilie]. Şi apucându-şi hainele le-a sfâşiat în două”.

[54] IV Regi, 2, 13: „Apoi, apucând mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi şi s-a oprit pe malul Iordanului”.

Sfinţii Îngeri au apărut şi au vorbit cu Sfinţii Apostoli ca nu cumva aceştia din urmă să aştepte să cadă ceva de la Mântuitorul.

[55] Învăţându-i deci despre a doua venire a Mântuitorului, că Domnul va veni din cer.

[56] Cele ce s-au spus la Deut. 17, 6 şi la Mt. 18, 16, s-au spus în legătură cu stabilirea unei vinovăţii, pe baza a cel puţin doi martori, fără de care nu putea fi condamnat nimeni. Dar şi aici este vorba de faptul de a aduce mărturie şi de a se stabili adevărul, adevăr pe care îl mărturisesc doi Sfinţi Îngeri, pentru ca mărturia să fie cu atât mai mult crezută.

[57] Înălţându-Se „de la ei” sau „de la ochii lor”, văzându-L urcându-Se la cer, Sfinţii Apostoli se temeau ca nu cumva de acum înainte să nu Îl mai poată vedea niciodată atât de aproape ca înainte, ca nu cumva să nu mai poată fi în apropierea Lui, aşa după cum fuseseră cât timp El a fost pe pământ.

[58] Dacă duce o viaţă virtuoasă, nu va fi dezamăgit, în sensul că nu va fi uitat de Dumnezeu şi va primi răsplata ostenelilor sale şi a nădejdii sale.

[59] Învierea cea de obşte.

[60] Chiar dacă ar fi creştini cu numele, tot păgâni sunt, în realitate, dacă sunt necredincioşi. Căci dacă o singură dogmă a credinţei nu o credem (cu atât mai mult când e vorba de învierea Sa sau de creaţia lumii din nimic), chiar dacă pare că le credem pe celelalte, toate sunt alterate de necredinţa chiar şi într-una singură şi viaţa noastră este afectată în totalitatea ei, precum şi relaţia noastră cu Dumnezeu.

[61] Aceasta o spuneau întrucât ei credeau că materia e rea, după cum vom vedea mai departe. Dar cum Şi-ar fi putut impropria Dumnezeu ceva care este rău prin esenţa sa (conform credinţei lor), ca trupul? Reiese de aici ceva cu totul hulitor şi absurd.

[62] Astfel ar însemna că răul preexistă creaţiei, şi originea lui rămâne la fel de necunoscută  sau, mai rău, este considerat un principiu egal cu Dumnezeu şi atunci vorbim de maniheism.

[63] Sfântul Ioan îi întreabă cât de logic li se pare acest paradox, căci, pe de o parte, ei fac pe neştiutorii care caută să afle iar, pe de altă parte, ştiu deja, chiar mai multe decât ceilalţi, adăugând răul ca principiu, care nu există în creştinism.

[64] Care ar fi un material inferior, prin urmare rău şi conţinător al germenului răutăţii.

Diavolul s-a spetit în toate timpurile ca să îi convingă pe oameni că această creaţie este rea, că toate lucrurile din univers sunt rele sau aducătoare de rele, că cele create sunt de multe ori nefaste, că însuşi trupul omului este rău.

De la vechii păgâni şi până la ereziile din ziua de astăzi – ca să nu mai vorbim de alte religii – această concepţie inspirată de Satana este uşor de regăsit în modul de gândire al unor comunităţi întregi.

Ea pătrunde şi în spaţiul ortodox prin acceptarea superstiţiilor, a zodiacului etc. Însă această concepţie este foarte periculoasă pentru că subzistă de multe ori, în sufletele oamenilor, fără ca măcar aceştia să fie prea conştienţi de inocularea ei treptată şi de cimentarea ei în adâncul lor.

Cel mai adesea, deznădejdea, lipsa oricărui orizont de aşteptare, obtuzitatea şi întristarea demonică a oamenilor, unită cu mizantropia, sunt lucruri care rezidă din însăşi credinţa lor profundă că lumea este urâtă şi nefolositoare în esenţa ei şi că omul este rău şi de neîndreptat.

În societatea de astăzi mai repede este să crezi în orice aiureală deşucheată – precum călătoriile la distanţe astronomice în spaţiu, extratereştri, cine ştie ce descoperiri incredibile sau în orice altă aberaţie care se pretinde religioasă, filosofică sau ştiinţifică – decât să crezi că un singur om se poate îndrepta.

Dacă nădăjduieşti în aceasta din urmă eşti privit ca un naiv (ca să nu spun prost de-a binelea), eşti desconsiderat şi luat un râs ca un om care n-are altceva mai bun de făcut.

Considerăm că această atitudine are mult de-a face cu credinţa păgână și eretică adânc înfiripată în oameni, că răul este esenţial în lume şi în om, iar nu binele, că nu Dumnezeu proniază, ci răul guvernează toate.

[65] Diavolul urmăreşte nu numai ca noi să credem că Dumnezeu nu este Creator Atotputernic, care poate să creeze lumea nevăzută şi pe cea văzută din nimic, dar şi să închidă poarta prin care mintea umană ajunge, în primă instanţă, la Dumnezeu – înainte de a ni se propovădui adevărul revelat – şi anume contemplarea frumuseţii şi a armoniei din făpturi, din întregul univers, prin care înţelegem dragostea, puterea şi frumuseţea Dumnezeului nostru.

Prin această contemplare au ajuns şi Sfântul Avraam şi Sfântul Moise şi mulţi alţii la a cunoaşte pe Dumnezeu, mai înainte ca El să li Se arate lor. Iar dacă închidem ochii înaintea frumuseţii făpturii, a întregii înţelepciuni şi frumuseţi pe care Dumnezeu a pus-o în om şi în toate lucrurile din univers, dacă nu credem în nimic bun, nici la Dumnezeu nu putem ajunge vreodată.

[66] Credem că Sfântul Ioan face referire la vindecarea celui orb din naştere (In. 9, 1-39), pe care Hristos l-a vindecat făcând tină şi punând-o pe ochii lui. Acesta, fiind orb, a judecat mai bine decât cei ce aveau vederea ochilor bună şi apoi, primind de la Hristos lumina ochilor săi, a primit şi în suflet lumina cunoştinţei de Dumnezeu, căci numai lui (şi femeii samarinence, Sfintei Fotini), i-a spus Hristos în faţă, că El este Fiul lui Dumnezeu, după care a adăugat: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (In. 9, 39).

[67] Adică a face ochii şi urechile din nimic este mai uşor decât a face orbii să vadă şi surzii să audă. Pentru că, dacă Dumnezeu n-ar putea să aducă materia de la inexistenţă la existenţă, după cugetarea ereticilor, atunci nici nu ar putea să-i modifice, în mod esenţial, atributele şi dacă Dumnezeu n-ar fi creat din nimic, nu ar fi putut face minuni.

Apoi se poate înţelege şi duhovniceşte această întrebare: ce este mai uşor, să faci ochii şi urechile sau să faci oamenii să vadă şi să audă cu ochii şi cu urechile minţii şi ale inimii, duhovniceşte adică?

Căci, deşi orbul din naştere avea ochii trupului întunecaţi, Dumnezeu i-a păzit limpede vederea minţii şi a inimii lui, ca-L să cunoască pe El şi să-i facă de ruşine pe cărturari şi pe farisei.

[68] Dumnezeu poate să facă din nimic suflete care să vadă şi să audă, cu vedere şi auz duhovnicesc, dar nu poate să facă trupurile din nimic?, vrea să spună Sf. Ioan.

[69] Chiar mai hulitor decât dacă ar spune că Dumnezeu este creatorul răului, deşi amândouă hulele sunt foarte cumplite.

[70] Iar ei spuneau că răul este necreat.

[71] A spune că Dumnezeu nu este Bun este o contradicţie, întrucât El este Însuşi toată Bunătatea, deci e cu totul absurd să afirmi că Bunătatea Însăşi are nevoie de rău ca să fie bună. E un non-sens total.

[72] Aceia râdeau pentru că nu considerau vrednic de Dumnezeu ca El să locuiască în trup omenesc.

[73] Pe Dumnezeu Îl cunoaştem întrucât „Cuvântul trup S-a făcut” şi ne-a spus nouă taina Sfintei Treimi, că Dumnezeu este unul singur după fiinţă, dar întreit în persoane. Iar toate cele ce sunt le cunoaştem mai întâi de toate prin simţuri, adică prin trup, prin care venim apoi la înţelegerea despre ele.

[74] Adică o persoană care să aibă suflet, dar trupul său să fie mort.