Predică la Sfinții Mari Mucenici Ecaterina și Mercurie [25 noiembrie 2010]

Iubiții mei,

datorită hramului paraclisului universitar al facultății de teologie ortodoxă de la București, m-am apropiat de Dumnezeiasca Ecaterina prin viața și icoanele ei și mai puțin prin pictura și atmosfera Bisericii de lângă facultate sau prin atmosfera din facultate, care nu aducea mai deloc cu…incandescența vieții ei și cu această dinamică uluitoare a dezvoltării ei intelectuale și duhovnicești, ci cu ceva ce se numește blazare sau neîncredere în tine și în alții.

Și asta pentru că Sfânta Ecaterina excela atât în erudiție genială și vastitate științifică (în academism adică, că de aceea e patroana vieții noastre universitare) cât și în frumusețe sufletească și trupească (adică frumusețe interioară și noblețe  comportamentală), lucru pe care, foarte rar, le vezi îngemănate la o tânără, care studiază Teologie sau la o credincioasă a Bisericii noastre de la o asemenea vârstă:  la 18 ani.

De obicei, fetele la 18 ani, datorită mamelor lor, care nu știu să le educe, pentru că nici pe ele, pe mame, nu le-a educat cineva cu competență duhovnicească și academică, abia de știu să calce pe pământ, adică să meargă…a doamne.

Însă, până la vârsta de 18 ani, preafrumoasa și preageniala Ecaterina, îl studiase pe Homer, pe Virgilius, pe Aristotel, pe Platon și pe alți filosofi, adică filosofia, cât și pe Asclepios, Hippocrate, Galienus, adică medicina, uimind prin retorica discursul ei și prin puterea ei silogistică.

Și asta se petrecea undeva între secolele II-IV după Hristos (pentru că sunt doi împărați romani Maximinus, nume la care face referire Viața ei) iar, deși mama ei era creștină în ascuns, ea era nebotezată.

Ce putem însă să spunem, privind-o pe Ecaterina primelor secole creștine, despre femeia cu internet acasă și cu studii universitare teologice, căreia îi e teamă să studieze teologi păgâni sau eretici sau să aibă o erudiție multidisciplinară, pentru ca nu cumva să devină mai puțin…ortodoxă? Are vreo scuză el sau ea, studenți, masteranzi, doctori în Teologie, preoți și monahi, care se tem și sunt refractari față de contactul cu alte medii teologice, culturale și științifice, când suntem chemați să fim lumina lumii și un liant între țări, civilizații, orientări teologice și culturale de tot felul?

Însă problema noastră e prea multă lene sau conformismul cu decadența. Și, într-o astfel de stare prăpăstioasă, deloc productivă, pentru care, pe drept cuvânt suntem considerați niște închistați și limitați la minte, nu numai că nu ne simțim în stare să îi citim și să îi comentăm, să ne dăm cu părerea, în mod avizat, pe surse, despre Shakespeare, Goethe, Homer, Luther sau Lenin, ci nu ne simțim în stare nici să îl comentăm pe Apostolul Pavel, să îl citim pe Sfântul Maxim Mărturisitorul sau să îl iubim pe Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru că ei n-au nimic în comun cu noi…absolvenți de Teologie sau care suntem și ne considerăm oameni credincioși.

O prăpastie imensă, nu?!, între Sfânta Ecaterina, o tânără care ar părea, acum, cu prea mult tupeu și foarte mândră, îngâmfată că știe multe și nu considerată o bucurie rară, care trebuie purtată pe brațe și ajutată cu timp și fără timp, și aspiranta…sau absolventa de facultate de Teologie ortodoxă.

Da, și tot la fel arată toți Sfinții noștri, cât și Sfântul Mare Mucenic Mercurie, care era soldat roman, pomenit tot astăzi, în comparație cu noi…păcătoșii. Pentru că, așa cum spuneam și altă dată, ca să te simți păcătos…și nu doar din buze…trebuie să știi cu cine te compari sau ce nu faci pe lângă ce au făcut cei cărora tu li te rogi, ca să te ajute în viața ta.

Și, da, când aflăm cât de proști, de nesimțiți, de neevlavioși, de neascetici, de eretici și păgâni suntem la faptă, gând și cuvânt, atunci înțelegem ce înseamnă…miluiește-ne pe noi, păcătoșii și netrebnicii robii Tăi, Doamne!, care, până atunci erau doar niște cuvinte regăsibile în rugăciuni.

Avea 18 ani Dumnezeiasca și preadulcea Ecaterina, Maica noastră, și au început tinerii să o curteze…dar ea iubea fecioria. În comparație deci cu tânăra de clasa a 4-a, contemporană, care se vede un manechin de lux ziua, noaptea prostituată și, în același timp, o mare doamnă, dacă nu cumva…vrea să își taie venele, pentru că viața ei e prea ștearsă, Sfânta Ecaterina, la insistențele părinților ei, a cerut de la viitorul mire să aibă 4 calități: nobil, bogat, frumos și deștept.

Însă părinții ei s-au văzut excedați de situație, pentru că i-au găsit ceva potențiali parteneri, care ar fi stat bine la capitolul nobilitate și avere, dar nu erau nici frumoși și nici erudiți precum ea. Poate că, până la urmă, ar fi găsit un frumos pe afară…Numai că, Sfânta Ecaterina avea nevoie de un frumos pe dinăuntru…

Mama ei cunoștea un om Sfânt, bineînțeles creștin, și a dus-o la el ca să o sfătuiască. Acela imediat a iubit o asemenea frumusețe dumnezeiască și s-a pus la lucru ca să o câștige pentru Hristos. Și Părintele acesta Sfânt (fără de care potențialii convertibili sau cei din Biserică merg ca orbii prin toate gropile) a început să îi vorbească despre Hristos Dumnezeu ca despre Mirele ei desăvârșit încât a făcut-o pe Ecaterina să se tulbure la auzul că ar exista un asemenea…Pretendent la căsătorie pentru ea.

Și după ce a condus-o, în mod învăluit, spre dorirea lui Hristos, i-a dat o icoană a Maicii Domnului cu Domnul în brațele ei și i-a spus că Acesta e Mirele și mama Lui și că trebuie să se roage lor pentru ca să se bucure de vederea Lui.

Și după ce ea s-a rugat Domnului în fața icoanei primite, noaptea, în vedenia visului, a văzut-o pe Maică și pe Fiu, numai că El nu a dorit să o privească pe Ecaterina…pentru că era „foarte întunecată” la suflet. Și pentru ca să se bucure de privirea Lui, Domnul a trimis-o din nou la Sfânt pentru povățuire, adică pentru înfrumusețare interioară.

Adică cea mai frumoasă la trup și minte, tânăra fără pereche, a primit de la Domnul etichetarea că încă nu e frumoasă…pentru că e plină de necurăția păgânătății. Și după ce acela a catehizat-o, a botezat-o și a făcut-o cu adevărat frumoasă, plină de frumusețe liturgică și duhovnicească, pe care noi nu dăm bani prea mulți, fapt pentru care, noaptea, în altă vedenie preadumnezeiască, Ecaterina l-a văzut pe Domnul și El i-a spus că e „foarte plăcută”, „prealuminată” și „slăvită” și i-a dat un inel prin care i-a devenit mireasă a Lui.

Ecaterina era o cetățeancă a Alexandriei Egiptului. Și trăia într-o lume păgână, păgână de tot. Și, în adunare mare, unde conducătorii și poporul se închinau zeilor, Sfânta Ecaterina vorbește teologic și desființează, în mod categoric, nebunia închinării la zei, spunându-le că ei se închină demonilor.

De aici: chinurile și moartea ei.

Dar ea a murit preaslăvit. Pentru că i-au adus mulți învățați ca să o convingă că idolatria e adevărata religie, iar ea, tânăra preaminunată și preadeștepată și preacurată, i-a convins pe toți de dreapta credință, încât i-a făcut pe aceia să dorească Botezul, motiv pentru care au fost arși de vii.

Mai apoi, au dezbrăcat-o de haine și au bătut-o cu vine de bou, da, pe o copilă, pentru că păgânismul nu cunoștea toleranța religioasă și nici omenia creștină, asta, datorită cărora, în România, intră oricine ca să ne „evanghelizeze” cu forța sau cu bani.

Au bătut-o două ore peste spate și stomac. Au făcut-o o rană vie…S-a înroșit pământul sub ea…Au dus-o în temniță și au lăsat-o să moară de foame. Împărăteasa Augusta însă, soția împăratului care o persecuta, datorită unui vis minunat, vine și o vede în închisoare plină de lumină. Și, din cauza acestei întâlniri tainice, atât împărăteasa, cât și Porfirie, conducătorul a 200 de soldați, și împreună cu toți aceștia, au crezut în Hristos.

E adusă din nou la judecată și îl uimește pe împărat frumusețea și lumina dumnezeiască din ea, în ciuda a zile întregi de nemâncare și de temniță. Însă, sfidând din nou pe împărat, se fac niște roți speciale de tortură, ca să fie mucenicită prin intermediul lor. E scăpată însă de la moarte de un Înger.

Poporul și împărăteasa se indignează. Însă, drept „răsplată” inumană, împăratul îi prinde soției sale sânii cu capacul unei lăzi pline de plumb și bate cuie prin ladă…și prin sânii ei. Îi rupe sânii…Și poruncește să o ucidă cu sabia pe împărăteasă, pe soția lui.

Se întoarce însă la Ecaterina și îi dă pedeapsa finală: tăierea capului în afara cetății, ca și Domnului, adică ca la cei mai mari criminali. După ce s-a rugat i s-a tăiat capul. Însă din trupul ei fecioresc…nu a curs sânge, ci lapte iar Îngerii Domnului, în acea clipă, i-au luat Sfintele Moaște de acolo și le-au dus în Muntele Sinai, unde sunt până astăzi, copleșitor, nu?!, ca un final dumnezeiesc pentru o moarte de Mare Muceniță.

O maturitate de 18 ani care te lasă fără grai!

Și ca Biserica să aibă Teologi și credincioși, bărbați și femei, trebuie să aibă atâta ardoare, atâta tindere către imensitatea înțelegerii, a iubirii și a jertfelniciei lui Hristos, pe care le vedem la preafrumoasa Ecaterina, Mireasa lui Hristos.

Preaviteazul Mercurie, ostașul, trăitor în secolul al III-lea d. Hr., vine din Armenia la Roma  împreună cu cohorta  militară din care făcea parte și primește de la un Înger, în vedenie, o sabie, cu care se arată biruitor împotriva păgânilor. După ce i se arată din nou Îngerul, acesta își dă seama că trebuie să devină creștin și se botează.

Însă, după ce a devenit creștin, a mărturisit faptul că nu cu ajutorul zeilor a fost biruitor în luptă ci datorită puterii date lui de Hristos Dumnezeu. Și dezbrăcându-se de însemnele militare și nobiliare în fața împăratului, l-a sfidat pe acela ca și Ecaterina, fapte care i-au pecetluit viața în mod martiric.

Era înalt, frumos la față și bărbat în toată firea. Adică un alt frumos al Bisericii, ca și Ecaterina.

Și, pentru că mărturisise că e creștin (doar pentru acest fapt și nu pentru că ar fi fost infractor) e întemnițat. E întărit de către Înger în temniță, care i se arată în mod extatic. După ce e judecat în mod public de către împăratul roman Decius, a fost pedepsit de acesta cu faptul de a-i fi tăiat trupul cu săbii și cuțite și de a-i fi ars cu foc trupul pe dedesubt.

Și sângele izvora din el!…

E aruncat, de unul singur și plin de răni, într-o casă. Însă Îngerul Domnului vine și îi vindecă rănile! Văzându-l întreg, împăratul poruncește să fie bătut și ars cu foc. Însă în loc să miroase a trup ars…din el ieșea bună mireasmă.

N-a strigat, n-a suspinat, n-a oftat! Adică a fost un adevărat bărbat și un Mucenic prearăbdător al Bisericii.

L-au spânzurat cu capul în jos, atârnându-i de gât o piatră mare. Apoi l-au bătut cu bice cu vârfuri de aramă. Pământul de sub el s-a înroșit de sânge…și păgânul împărat nu avea nicio milă, ca și alți fanatici ai istoriei, care pentru o ideologie nenorocită au omorât milioane de oameni.

I-au pus trupul pe un animal și astfel l-au cărat de la Roma până în Capadocia. Sadism, demonism, bestii de oameni! Și după ce Domnul i S-a arătat în vedenie și i-a spus că i-a venit timpul odihnirii sale, Dumnezeiescului Mercurie i s-a tăiat capul, ca și Sfintei Ecaterina. A doua zi după moartea sa martirică, trupul său a fost găsit alb ca zăpada și ieșind din el mireasmă prețioasă și tămâie. Mulți au crezut în Hristos văzând această transformare dumnezeiască a trupului său mucenicit.

Acest Sfânt Mercurie, după martirizarea sa, adică post mortem, a fost cel care l-a ucis pe câmpul de luptă pe împăratul Iulian apostatul, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, care a văzut cum trupul Sfântului, din icoana la care Sfântul Vasile se ruga, a plecat pentru un timp…și când s-a întors…avea sulița însângerată.

Doi Mari Mucenici ai Bisericii: Ecaterina și Mercurie, Mercurie și Ecaterina. Și Mucenic ești când ești chinuit până la sânge și ești omorât pentru Hristos. Însă Marii Mucenici sunt cei care au fost chinuiți și mai mult, și mai demonic de către persecutorii lor, îndelung și mai apoi au fost omorâți în vreun fel anume.

Ambii le-au spus împăraților că închinarea la zei sau idoli e o închinare la demoni.

Sfânta Ecaterina, când sunt aduși păgânii erudiți ca să o convingă că creștinismul nu e o alegere bună, le spune acestora că mitologia, oricare ar fi ea, greacă, romană, egipteană, hindusă sau persană, sunt ticluiri mincinoase, vrednice de râs, și că zeii, potrivit lui Homer sunt plini de vicii.

Adică trebuie să fim erudiți, prea erudiți tocmai pentru ca să fim și mai ortodocși, și mai persuasivi în orice discuție teologică, culturală, filosofică, științifică, arătând nu numai că știm toate acestea și că le folosim creativ, ci că le și putem întoarce oricând împotriva acelora, care se sprijină pe pseudo-argumente de tot felul ca să hulească pe Dumnezeu și dreapta învățătură a Bisericii Ortodoxe.

Erudiția te face profund, convingător, sensibil, acaparant.

Ca om al credinței însă, erudiția, poliglosia și capabilitățile de tot felul sunt tot atâtea canale de comunicare imediată a adevărurilor și profunzimilor credinței ambalate în numeroase limbaje și formate comprehensive. Poți explica, pas cu pas, în diverse feluri, moduri, situații…lucruri care țin de dinamismul și de atenția selectivă a contemporaneității.

Însă numai credința și iubirea autentice, nădejdea pusă cu totul în Dumnezeu, pot să facă dintr-o mare de virtuți sufletești și trupești și de orientare ale unui om o tulburătoare manifestare de frumusețe divino-umană.

Și, iată, cum cei prea tineri…umilesc viețile lungi și lipsite de fructe ale frumuseții!

Așa că, ideea de bază din viețile celor doi Părinți ai noștri, Ecaterina și Mercurie, e că nu vârsta te face frumos sau nu ești frumos pentru că ești tânăr…ci o râvnă plină de cunoaștere și de evlavie te face să fii frumosul unei întregi Biserici, omul care scoate la lumină și frumosul din alții, dacă te văd, pe tine, unul, doi, trei sau  pe mai mulți, că vă umpleți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, prin fapte bune și prin multă trudă a cunoașterii și printr-o elegantă și convingătoare condiție existențială. Amin!

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [29]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

***

18 octombrie 1997. Am scris două piese de teatru…și e foarte greu să faci pe omul beat când nu ești.

Mamaia face țuica din prăștina strugurilor. Vinul e dulce iar copacii au început să îngălbenească și să rămână goi. Mă simt mai bine cu sănătatea. Mă așteaptă câteva cărți să le citesc dar nu îmi găsesc timpul interior necesar. Pentru că fiecare carte are…starea ei.

*

Am făcut însă și piesa de teatru, pentru copii, pe care am să o pun în scenă pe 28 decembrie. Însă, mai întâi de toate am făcut cu ei lecții de vocalizare și de poetică. Apoi de ținută teatrală și de mimetism. Lucrurile se mișcă greu…dar, de rușinea mea, fiecare încearcă.

*

Sunt până în gât în culegeri de folclor românesc. De vreo săptămână numai cu așa ceva mă ospătez.

*

Ultimele două zile am mâncat doar pastramă de oaie, sărată ponderat și lapte de vacă. Dar beau multă cafea ca să îmi tempereze nervii și să mă țină treaz.

*

Primesc multe flori de la copii…lucru care le miră pe doamne, care, bineînțeles, că erau singurele care primeau. Și nici prin cap nu mi-a trecut să le sugerez așa ceva. Însă, pentru toată dăruirea mea față de ei, sunt numai zâmbet, ascultă, se iau la întrecere și mă umplu de flori.

Și ceea ce fac ei pentru mine mă bucură și mă înseninează, pentru că treptat-treptat simt că scot din mine tristețea, regretul…și redevin apt ca să creez la parametri mari.

*

19 octombrie 1997. Voi reîncepe cât de curând lucrul la roman. Doamne, Te rog, nu mă lăsa să stau în umbră!

*

20 octombrie 1997. Am scris 10 pagini la roman. Transcriu descântece românești. În casă este foarte frig. Nu mai am cerneală. Trebuie să mă duc să mă spovedesc.

*

Să nu crezi că timpul unei alegeri este etern.

*

23 octombrie 1997. Am citit Evgheni Oneghin al lui Pușkin[1]. Deși ritmul, metafora, viața romanului său în versuri acum sunt un fum, ceea ce e viu în el este modul de a fi sincer, care m-a înspăimântat și m-a făcut să încep să scriu.

*

Un eveniment neplăcut: una dintre elevele mele din clasa a 7-a a făcut o fixație față de mine și a început să îmi scrie bilețele de dragoste. Nu vrea să asculte că trebuie să înceteze

*

Am primit un boboc roșu de trandafir. Din grădină. Și asta: în plină toamnă!

*

Am început să îmi pun pe foaie proiecte literare de viitor. Și când văd că sunt multe și prea multe mă apucă groaza.

*

Am stabilit clasa a 8-a pentru inspecție. Cred că va fi pe 6 noiembrie.

*

Posteritatea unui om e un lucru straniu: el va primi ori mai mult ori mai puțin decât merită de la urmașii săi.

*

24 octombrie 1997. Citesc. Scriu foarte puțin. Afară e frig și în casă la fel. Stau învelit în pătură.

De la tălpi la genunchi m-am îmbolnăvit de reumatism și acum sunt foarte sensibil la orice înseamnă frig, zăpadă sau apă intrată în pantofi sau ghete. Noaptea mă dor picioarele enorm.

Cred că e aproape 10 dimineața. După amiază am doar patru ore. M-a lovit spleenul. Îmi pare rău că nu am lângă mine oameni de încredere. Cei pe care mi i-aș fi dorit, cu care aș fi făcut lucruri extraordinare în timp record.

*

Astăzi am înțeles, întru câtva, ce înseamnă să fii un autist.

*

25 octombrie 1997. Mi-e teamă. Am visat că am ucis doi copii și că cineva mă alerga. L-am găsit pe bunicul meu pe un scaun. E ora 11 și e sâmbătă.

*

26 octombrie 1997. Mă simt bine.

*

27 octombrie 1997. Am rescris. Richard al III-lea[2] mă provoacă. Am mâncat pastramă. Însă, de data asta, am avut neplăceri la stomac.

*

Am râs copios la strigăturile românești. Poporul român e foarte poznaș în acest domeniu.

*

Mi-a fost returnată o scrisoare. De ce? Pentru că cel care o pusese în numele meu (ce grabă?!) a uitat să treacă atât strada cât și numărul.

*

Cred că am început, totuși, să beau prea multă cafea, fapt pentru care cafeaua nu mă mai ajută…ci îmi produce friguri, chiar grețuri. Nopțile mi se par prea lungi…

*

30 octombrie 1997. S-a topit zăpada. O scrisoare de felicitare de la T. Garoafele din glastră au început să se deschidă. M-au bucurat mult cadourile primite de ziua mea. Aștept un semn de viață și de la V.

*

În zilele în care nu am scris, am trăit, dar am uitat să mi le aduc aminte.

*

Aseară mi-am luat pastilele de somn greu și am dormit până la două după amiază.

La cină am băut un pahar de vin și trei cești cu cafea, pentru că m-am înspăimântat și eu cât am putut să dorm. Bineînțeles că bunicii mei nu au vrut să mă trezească, că nu aveam cum să dorm atât de mult. Nu știu să fi dormit vreodată atât de mult.

*

E aproape 12 noaptea. Și, o, mă simt atât de bătrân, deși acum, pe 31 octombrie 1997, împlinesc vârsta de 20 de ani!

*

Citesc Visul unei nopți de vară[3], ca să nu mai mă culc. Shakespeare mi se pare prea nou și făcând parte, în mod organic, din mine.

*

31 octombrie 1997. Am visat-o pe A. Urări. Într-un oraș imens întâlnesc o femeie cu părul blond. Am urcat într-un bloc înalt. Ea a coborât la subsol. Am văzut doi sau trei copii.

*

E 8. 30 dimineața. Mi-am făcut cafeaua și m-am ars cu ea la limbă. O zi înnorată de vineri. Sper să vină unchiul Tică. Și cam așa am început să am…20 de ani!

*

M-am întors de la școală. Sunt dezamăgit însă de modul cum mi-au rostit copiii poeziile. Teatrul merge greu. Nu știu de ce și-au pierdut încrederea în ei. Poate cineva mi-a vorbit de rău proiectul…

*

Citesc însemnările și autobiografia lui Goethe[4].

*

Am sute de idei în cap și nu mai mă trage inima ca să lucrez la niciuna. De ce? Se luptă cu mine gândul că: n-am pentru cine să lupt.

*

1 noiembrie 1997. O zi singură și plictisitoare. Ca să nu înnebunesc de singurătate am început să lucrez la o nouă piesă de teatru. Câteodată, ceea ce faci fără nicio pregătire, e mai sublim decât ceea ce îți propui.

*

2 noiembrie 1997. O scrisoare parfumată.

*

7 noiembrie 1997. Ora deschisă a fost o reușită. Astăzi i-au primul salariu. Și trebuie să îmi înving scârba și durerea pe care mi-o aduc dracii cu puterea lui Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!

*

Începe să abandonez unele proiecte. Relele mă asaltează. Singurătatea mă chinuie groaznic.

*

Părinții mei vor să mă omoare cu zile. Mi-e silă. De trei ori mi-e silă. Ei îmi transformă persoana, în mod continuu, în motiv de ceartă, de bârfe și de grosolănii…fără să mă ajute cu vreun șfanț sau cu vreo vorbă bună.

Bunicii mei fac totul, alții mă ajută…dar ei nu! Însă o să le fie rușine, o rușine din ce în ce mai mare (în limita conștiinței pe care o mai au), pentru ceea ce îmi fac acum, pentru fiecare clipă în care mă miminalizează și mă umple de draci.

*

8 noiembrie 1997. Primul salariu: 371. 500 lei. După amiază mă duc să îmi cumpăr de îmbrăcat.

*

Sunt Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil…adică ziua lui finu’ Mihai. Mi-aș fi dorit mult să mai fi trăit și să discutăm și să vadă ce am ajuns, ce scriu, ce vreau să fac…

*

Câinii au mâncat aproape toate rațele mici. Nu știm care câini, ai cui. Mamaia a tăiat o rață. Îmi curg lacrimile din ochi. Astăzi trebuia să fiu la Gianina.

Ionuț a venit aseară pe la mine. Însă ieri, din cauza unor nesimțiți, m-am înfuriat și am dat numai 2 și 4, pentru că nu au scos nicio vorbă…la nicio întrebarea a mea. Și asta nu numai acum…ci în mod repetat…

*

9 noiembrie 1997. Am început să simt nevoia, ca unele lucruri să nu le mai scriu…Vreau să le păstrez doar pentru mine.

*

E o zi de duminică și nu am chef de nimic. Sunt obosit la culme.

*

10 noiembrie 1997. Am apetență pentru ziare acum. Am mâncat 4 chiftele în gară, în timp ce am citit numele celor 42 de președinți americani, pe care americanii ni-i flutură ca pe cine știe ce somități în materie de inteligență.

Am ajuns acasă obosit. Nu mai îmi simt craniul. Mi-au dârdâit puțin mâinile. Uneori adevărul mi se dilată în stomac.

*

11 noiembrie 1997. Îmi place când femeia joacă scena fiarei rănite. Asta în cazul I. Numai că nu poate să o joace credibil în fața mea, pentru că eu scriu teatru…dar nu îmi plac actorii proști.

*

Și am început să primesc versuri de la elevii mei, așa, ca o gelozie frumoasă pe ceea ce eu le prezint atât de gratuit.

*

Sunt în faza recitirii lui [Eugen] Ionescu. Și, uneori, recitirea e plină de surprize.

*

Femeile mă asaltează cu idei meschine sau lubrice. Când o să trăiesc și eu bucuria, că o să mă oprească o femeie, două, nouă, ca să îmi arate lucruri frumoase despre taina inimii lor, despre aspirațiile lor sfinte, nobile, despre creațiile lor?

*

12 noiembrie 1997. Am continuat o piesă de teatru deja începută. După care am scris trei fabule și am citit vreo 60 de pagini din Confesiunile lui Rousseau[5]. Și am făcut tot puțin! Știu asta din plin.

Însă mă simt obosit și bolnav. Am recitit Cântăreața cheală a lui Ionesco[6].

*

E ora 11 noaptea și abia am văzut viața actriței Ingrid Bergman[7]. O viață cu multă putere și cu multă singurătate.

*

Am ieșit până afară. E senin și lună plină. Am privit în jur. Și am avut sentimentul plenar al vieții, a ceea ce ne dorim noi cel mai mult: veșnicia.

*

Uneori simt că fericirea mea e însăși disperarea de a face lucruri noi.

*

17 noiembrie 1997. Am luat cuvântul în ședința profesorală de astăzi (prima)…și i-am scandalizat pe unii profesori în vârstă, mulți dintre ei fiind foștii mei profesori.

De ce? Pentru că le-am spus că nu trebuie să îi mai minimalizăm pe elevi și nici să le mai stopăm creativitatea. Memorarea te face robot și nu om!

Și aceste adevăruri simple i-au scos din sărite pe unii. Numai că nu adevărurile i-au scos din sărite, ci faptul că le spun tocmai eu: un tânăr profesor de 20 de ani…și fostul lor elev, pe care nu îl crede nimeni că nu mai are nici în clin și nici în mânecă cu cel care, acum 5 ani, a plecat din localitatea asta la seminarul teologic.

Și nu doar pentru că am fost la seminar (pentru că puteam să mă întorc prost bâtă…dacă mă uitam la nori, ca mulți alți colegi ai mei)…ci pentru că eu însumi, ajutat de către Fericitul Ilie, am făcut, din mine și în mine, un om nou…care l-a ucis pe cel vechi.

Ei se raportează la ceea ce cred că aș fi eu…și tocmai de aceea se raportează prost de tot.

Mă bucur însă că mulți dintre copii mă percep așa cum trebuie: ca un om entuziast și multipregătit pentru ca să îi ajut în materia pe care o predau cât și în viața lor. Mai ales în viața lor.

*

De la 11 la 1 însă am scris vreo 8 pagini la Păsări spre cer. Și apoi am terminat de citit confesiunile lui Rousseau. Acum e ora 5 seara și nu am mâncat nimic. Țin post toată săptămâna asta și duminică mă duc să mă spovedesc.

*

Cea mai frumoasă scrisoare de până acum i-am scris-o Dorei/Gianinei, azi, 17 noiembrie 1997. Pentru că lumina ei m-a făcut să fiu frumos.

*

19 noiembrie 1997. Aveam 4 ore pentru astăzi la Brebina dar n-am putut să le fac. Mi s-a infectat măseaua și mi s-a umflat falca foarte rău.

Astăzi a căzut prima ninsoare. Mamaia e la mort dar a avut grijă și de mine. Am dormit mult și în cameră e un cald la culme. Am primit medicamente de la tanti Lenuța. Uneori oamenii buni se pot îmbrăca și în piei de câine.

*

23 noiembrie 1997. M-am mărturisit la părintele protoiereu Ilie Vișan. Canonul meu e unul al inițiativei. O parte din dezamăgirea și din răul meu s-au dus astăzi.

*

Sunt, după atâta timp, Doamne, liniștit! Azi e duminică și mamaia a făcut curățenie la mine în cameră.

*

29 noiembrie 1997. Beau vin și mă odihnesc. Trebuie să mă duc la Alexandria. Un scriitor trebuie să fie și un om social. Mătușa mea are nevoie de mine.

*

E foarte mult să simți rugăciunile pe care I le înalți lui Dumnezeu. Pentru toate, pentru absolut toate pe care le știu și pe care nu le știu și pe care nu mai vreau să le știu, mulțumesc, Dumnezeul meu!

*

2 decembrie 1997. Am făcut un cor extraordinar. Vocile lor mă ajută să mă însănătoșesc sufletește. Am putut să recit până la limită. Umblu după poezie fiind un izvor de poezie.

*

3 decembrie1997. Poezia adevărului e cea care nu te jenează cu nimic. Aceea e numai a ta.

*

Poezia, adevărata poezie e o teamă supremă.

*

5 decembrie 1997. În arta mea se vede evoluția zilnică a sufletului și a minții mele. Eu nu am eliminat nimic din treptele pe care le-am urcat. Tocmai de aceea mirosul plin de naturalețe explicabilă în tot ceea ce fac.

*

Arta mea e o continuă schimbare. O schimbare uluitoare. N-am căutat să creez numai capodopere ci să mă bucur creând, să mă bucur bucurându-mă de ceea ce fac.

*

Scopul vieții mele ca artist și nu numai, ci și ca om, e acela de a arăta înălțimea umană, bogăția și complexitatea umană în varii forme religioase, culturale, științifice, sociale.

Să arăt ce ajunge omul dacă vrea.

Și sper ca oamenii viitorului să înțeleagă acest lucru și să-l continue.

*

10 decembrie 1997. Trăiesc însă într-o societate de mizerie, într-o lume de doi bani și nu într-o idealitate.

Dacă mi-e silă și reneg ceva e tocmai această tendință idioată de sluțire și de imbecilizare asumată a oamenilor, tocmai acum, când nimeni nu mai îi obligă să spună inepții pe bandă rulantă și să fie niște lingăi de duzină.

De ce să te deformezi continuu și după ce sistemul politic și social, care te-a sluțit, s-a dus?!

*

L-am negociat (îmi cer scuze, maestre!) pe Balzac la 10 mii. Îmi cer iertare, dar de vină nu ești tu ci prostul care mi-a vândut cartea ta!

*

12 decembrie 1997. Orice parte a vieții mele are dezamăgirea ei. Dezamăgirea adolescenței mele s-a terminat însă.

*

Îmi plac femeile care au un ideal, o aspirație, o dragoste de care se țin până la capăt.

*

Repetiția de astăzi a fost foarte bună. Mă atașez pe fiecare zi de elevii mei. Ei sunt cei prin care se împlinesc idealurile mele imediate: acelea de a-i dinamiza pe tineri, de a-i face să privească spre sus…și nu doar spre bani și prosteală.

*

Nici țăranul român și nici intelectualul român nu mă fac să îi iubesc cu totul. Prostia și glumele neroade ale țăranului român îmi sunt tot la fel de nesuferite ca și falsa erudiție și interesul de fațadă pentru lucruri mari ale intelectualului român.

Eu caut omul natural dar cu geniu, cu multă cultură și vitalitate creatoare, care să dorească să trăiască profund și neatârnat de nimeni în mod fals slugarnic.

*

14 decembrie 1997. Mă odihnesc deși trebuia să lucrez. E duminică. Îi frunzăresc pe Cehov[8] și pe Topârceanu[9].

*

Cred că umorul e o senină groază de moarte.

*

Râdem tocmai pentru ca să nu ne mai terorizeze sentimentul neputinței.

*

Merg spre înăuntru. Găsesc continuu o literatură nouă, un nou mod de a-mi scrie viața și viețile altora. Și cu toate astea aș vrea să fiu un vagabond care fuge de lumea asta. Mă atrage gândul. E ca o patimă nebună.

*

15 decembrie 1997. Fiecare lucru făcut se teme de frica imperfecțiunii.

*

Afară plouă prea mult și bate vântul. Mamaia a făcut mămăligă. Aseară a venit Ionuț și mi-a lăsat casetofonul lui. Am câteva casete cu muzică clasică și vreau să le ascult. În rest: sper să mai rescriu câte ceva și să mai citesc alte câteva.

*

16 decembrie 1997. I. mi-a împrumutat două romane. Am încheiat primele medii. Însă m-am trezit dimineață la ora 3 și nu am mai putut să dorm.

*

A nins și e tare frig. Nimeni nu mă va face să renunț la împlinirea de sine.

*

17 decembrie 1997. Mai bine citesc o carte genială proastă decât să citesc de două ori o carte proastă, foarte proastă și niciodată genială. Voi admira în ea caracterul, puterea, pasiunea. Mă voi simți astfel un om.

*

Maxim Gorki[10] a fost un om care a călătorit după nuvelele sale. Mă asemăn în asta cu el. E un om natural și care, ca și mine, nu-i iubește pe truditorii de ocazie, adică pe cei care scriu doar pentru premii, pentru titluri și ovații.

Iar dacă arta s-ar scrie numai în acest mod, cu o iubire suferindă, dogoritoare, atunci lumea ar putea fi salvată mai devreme.

*

Ceea ce unii numesc erudiție eu numesc prostie cu paravan respectabil.

Numai că această erudiție fără scop creator și această creativitate detașată nu mai au nicio valoare după ce mor impozanții.

După aceea…un capac gros, deasupra operei lor, aidoma morții.

*

19 decembrie 1997. Am visat-o pe Gabriela, pe una dintre verișoarele mele, pe care nu am mai văzut-o de când era foarte mică. Mi-a spus că a învățat limba germană și că îi pare rău că nu a putut să vorbească până acum cu mine.

*

Și, colac peste pupăză, astăzi mi-a venit ordinul de încorporare în armată. Trebuie să mă prezint în februarie la comandamentul din Alexandria.

*

Orice cuvânt frumos e o rază de soare.

*

În camera mea e un frig îngrozitor. Sufăr mult din cauza acestui lucru. Când se duce căldura din sobă…parcă sunt la abator.

*

20 decembrie 1997. Au început să mă doară genunchii. Trebuia să mă duc la Turnu dar nu m-am trezit la timp. Cred că am să mă duc mâine.

*

E foarte frig la mine. Nu pot să suport iarna tocmai din cauza frigului. Nu pot nici să mai scriu. Îmi îngheață mâna pe stilou.

*

22 decembrie 1997. Îl recitesc pe Hamlet și nu-mi vine să cred. Este mai nou ca oricând.

*

Afară plouă. Ieri, Dora mi-a făcut cadouri neprețuite. Trebuie să primesc salariul pe decembrie. Am început un nou roman în versuri extraordinar. Va fi ceva nespus de frumos. Mă simt mai bine.

*

24 decembrie 1997. Uneori, poezia e o liniște din care poți să faci orice vrei. Ca acum. Îl citesc pe Goethe și cu el mă văd suferind din nimic.

*

25 decembrie 1997. Un Crăciun liniștit și posac. Am dirijat primul meu concert de colinde la Biserică, aici, la Scrioaștea. Cu o singură ezitare…totul a fost foarte bine.

*

Sunt obosit…deși e doar 10 dimineața. Noi am început slujba la ora 5 dimineața.

Aseară m-au colindat cu steaua…Dar au venit și mi-au spus tot varianta aia după ureche, învățată de la părinții lor și nu ceea ce i-am învățat eu.

*

Numai că concertul nostru, în loc să bucure, a atras asupra mea și mai multă invidie și ură, începând de la preoți, continuând cu cei de la strană și cu puținii oameni veniți la slujbă în dimineața asta sfântă.

*

În timp ce făceam sfârșitul rugăciunii de seară s-a pogorât în mine mult har. O, Doamne, Îți mulțumesc pentru acest mare dar! E cel mai minunat lucru pe care l-am primit vreodată.

*

Când sunt obosit am o minte, care nu dorește să facă niciun lucru greșit (lucru imposibil) și nici să vadă ceva aiurea la alții.

*

30 decembrie 1997. Astăzi am al doilea spectacol și cel mai mare. Afară însă bate un vânt scrântit. Valentin a venit ca să facem revelionul împreună.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aleksandr_Pu%C8%99kin.

[2] În română: http://www.scribd.com/doc/3596815/William-Shakespeare-RICHARD-AL-IIIlea.

[3] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Visul_unei_nop%C8%9Bi_de_var%C4%83.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2nt%C4%83rea%C8%9Ba_cheal%C4%83.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ingrid_Bergman.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Cehov.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Top%C3%AErceanu.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Maxim_Gorky.

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [28]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

21 septembrie 1997. Pierderea examenului meu se leagă de…o pană de memorie. Trebuie însă să fii nebun, prea nebun, ca să socotești un om deștept sau prost în funcție de memoria pe care o deține, când noi gândim cu mintea…și stocăm în memorie.

*

Sunt acasă. Soarele tocmai răsare. E o liniște mută. Am început să îi pun fiecărui substantiv un adjectiv lângă el, numai așa: de frumusețea locului. Acum învăț faptul să nu îmi pară rău. Vreau și trebuie să ies din starea asta de dezamăgire.

*

Scrisul e un adevăr în mijlocul multor greșeli.

*

Ieri am vorbit și cu Esenin[1]. Își punea întrebarea, fireasca întrebare, dacă atunci când declamă versuri nu pare un farsor. Și eu cred că i se părea, tocmai datorită schimbării de altitudine și de implicare interioară.

Și eu i-am spus: Dragă frate, poetul trece peste fiecare cuvânt scris. E normal să fie așa! Când îl declami versul nu este de o mărime egală cu tine, pentru că tu, cel care naști versuri, ești mai mare decât toate versurile tale la un loc.

Esenin însă tot s-a spânzurat…N-a ținut cont de cuvintele mele.

*

Cred că cea mai simplă și mai frumoasă metaforă a lui Esenin se află în poezia Răspuns (răspunsul său către mama sa) și este: „bănuții de ninsoare”. Nu credeam să văd vreodată atâta fragilitate sentimentală ca la Esenin.

*

22 septembrie 1997. Mi-am scris două scrisori, ca să nu uit cum se mai scriu scrisorile și…să nu îmi pară rău că nu am consemnat starea cu care aș fi vrut să fiu îmbrățișat în aceste momente.

*

În rest: puțină teamă…și n-am mâncat decât o bucată prăjită cu puțină pâine. Mamaia nu e acasă și mi-a fost urât să mănânc de unul singur.

*

Vreau să vorbesc cu cineva, să îi spun orice, despre orice. Tu, cel care mă citești acum, trebuie să știi că sunt o fire nobilă, adică am noblețea dialogului de suflet și că împreună cu mine poți să discuți mult și bine! Te sărut și te aștept ca să vorbim!

*

Din când în când, ca într-un pastel, latră un câine. Însă un astfel de câine poate lătra la mormântul meu a rugăciune. Sau e un privilegiu ca să ai cine să te latre și acum…și după moarte…

*

Mi-aș pune la mormânt: Eu am crezut că viața e ușoară, cu toate lucrurile grele pe care le-am trăit.

*

23 septembrie 1997. Am început, într-o nouă carte, să îmi scriu povestea vieții mele, autobiografia. Și îmi dau seama că nu e atât de ușor să o scriu pe cât speram la început.

Nu mi-e greu să îmi pun viața pe foaie, ci greu îmi e să sintetizez ceea ce am de spus, să elaborez textele într-o formă inteligibilă, cu continuitate.

Rezultatul pozitiv însă al acestui demers e acela că mă întorc la starea pură a vieții mele. Rezultatul negativ: mă confrunt cu uitarea mea sau cu multele sentimente și dureri din jurul unor evenimente, lucruri care mă fac să mă reîmbolnăvesc de propriile-mi dureri.

*

Îmi e tare frig deși afară e cald, un cald de toamnă. Am un frig interior. Și bunica mea e bolnavă de aceste friguri interioare. Mâine cred că mă duc la Turnu Măgurele.

*

24 septembrie 1997. Plimbare după soare. Poate soarele va lumina și la mine mâine. Însă tataie Marin a avut astăzi de 5 ori căderi cataleptice. Dureri de inimă și de frică imense. Îl privim și îl ocrotim ca pe un mort viu. Știm amândoi că poate să nu se mai trezească din aceste spasmuri foarte dureroase…

*

25 septembrie 1997. Un vis cu dragoste. Am sărutat-o în lift. Avea numai mamă. Complicații erotice.

*

Am prima mea slujbă! Tataie Marin s-a dus să-l întrebe pe directorul Marin Peleașă, vecinul nostru, dacă pot preda Religie anul ăsta…și directorul tocmai căuta Profesor de Religie. Așa că am fost numit: Profesor de Religie.

Am să dovedesc că sunt cel mai bun.

Și asta nu e tot: voi avea în curând și cerc profesoral, pentru că Florin Mircea (fostul meu coleg de seminar, care a intrat la facultate, la București, de anul acesta), în acord cu inspectorul școlar, l-au stabilit pentru primul trimestru.

Așa că simt că mă reîntorc la viață, la una activă.

*

26 septembrie 1997. Am cules via. Și am primit două scrisori care m-au bucurat mult. Am mâncat bine. Am văzut un film bun. M-am rugat împreună cu John. M-au durut însă dinții îngrozitor.

A fost, în concluzie, o zi în care m-am simțit om.

*

Când ajungi să te confunzi cu ceva nu mai poți fi apt de nimic altceva.

*

Poezia adevărată nu se vrea scrisă.

*

Cel care gândește să scrie poezie e un farsor.

*

27 septembrie 1997. O zi plictisitoare. Faptul că nu mai citesc mult se vede din însemnările mele. Acum nu mai gândesc atât de intens ca în fața întâlnirii cu multe surse majore ale lumii. Însă asta pentru că nu mai am multă energie mentală. Pentru că nu mai suport prea multul…deocamdată…Nu cred însă că o să-mi placă prea mult această stare de nonactivitate intensă a minții și a inimii mele.

*

Eforturi și iar eforturi. Am scurs mustul din putină. Eu am pus în butoi 19 vedre, restul nu mai știu. M-am spălat pe cap și am intrat în casă.

*

Mâine se resfințește Biserica. Fie ca părintele Ștefan să ne privească din Rai și să se bucure pentru asta!

*

De luni încep munca profesorală. Nu știu ce va fi, ce schimbări se vor petrece în mine. Mă bucur însă că pot să am contactul cu niște copii, pe care îi pot ține în priză cu ceea ce am să le predau dar și să îi formez pentru ceea ce îi așteaptă. Nu cred că vorbește vreun profesor cu ei ca de la suflet la suflet.

*

Excepționalul jurnalului unui om nu stă numai în cuvintele sale adânci ci și în rezistibilitatea gândurilor și a sentimentelor sale.

*

Am ajuns să scriu ca mine. Mă mir că am umblat după mine atâta timp, când era foarte simplu, încă de la început, să scriu ca mine. De aceea nu e o treabă simplă, ci una foarte complicată, ca să îți regăsești glasul interior, cât și ritmul scrisului, stilul și topica proprie.

*

Scrisul genial e oribil de natural. Dacă nu ar fi astfel bunele și relele umanității nu ar fi atât de convingătoare.

*

Adevărul unei opere de artă e adevărul pe care nu ai vrut să îl afirmi direct ci l-ai metaforizat, l-ai transformat într-o idee transpersonală.

*

Orice om care gândește e un dobitoc al cugetării: adică muncește zilnic cu mintea după cum boul e pus zilnic la jug.

Orice om care poate să gândească și nu gândește e un ratat: pentru că își bate joc de talanții lui Dumnezeu și îi aruncă.

Orice om care gândește mai puțin decât poate e un plictisit: pentru că l-au dezamăgit mulți.

Orice om care gândește mai mult decât poate e un îngâmfat: pentru că gândirea lui e, de fapt, imaginarea faptului că gândește.

Orice om care gândește fără să mai știe că face acest lucru e un geniu: pentru că a ridicat gândirea de la scop la creație bucuroasă.

Orice om care își umple gândirea de iradierile slavei lui Dumnezeu și de gândurile lui Dumnezeu e un Sfânt: pentru că a renunțat la mintea lui mărginită pentru a trăit în supraraționalitatea lui Dumnezeu.

*

28 septembrie 1997. După ce am vorbit astăzi cu PS Galaction pe problema profesoratului, m-a enervat la culme un editor, care mi-a cerut să scriu romane de război…pentru că astea se caută. Să se caute la dumneata, că la mine nu se caută! O să vină și timpul meu și, cu siguranță, tot ceea ce am scris va valora imens.

*

30 septembrie 1997. Primele ore de Religie. Am găsit o atmosferă flexionară și candidă. Copiii mei (observați, deja, nuanța!) dau unei cățele să mănânce. Aceasta are pui abia fătați…și e aciuată în curtea școlii. Mă simt puțin obosit.

*

A vorbi unor copii e tot una cu a aplauda. Pentru că emoțiile, nedumeririle, prostiile pe care le fac te fac să te simți viu.

*

1 octombrie 1997. Valentin a plecat cu rapidul de 18. Am băut o sticlă de vin la trei sferturi înainte să plece. M-am bucurat că a venit și că am vorbit îndelung. Faptul că amândoi am pierdut acest examen ne-a făcut să vorbim o limbă și mai comună. Însă, cu siguranță, că lucrurile au un rost profund…și nu e doar un hop întâmplător.

*

Uneori te întrebi când ai să învingi lucrurile mici ca să faci lucrurile mari.

*

Am mâncat lapte fiert. Și astăzi am dat primele note de zece la clasa întâi, la vreo trei copilași, pentru că au învățat acasă, cu părinții și bunicii lor, rugăciunea de la începerea orei. Asta la Brebina.

Însă, de o săptămână, nu am citit aproape nimic. Asta e, cu adevărat, o noutate în viața mea.

*

2 octombrie 1997. Am reînceput lucrul la roman. Am scris trei pagini…și n-am mai putut de oboseală. De aceea: orice roman e o oboseală supremă.

*

Originalitatea constă în a nu-ți găsi împlinirea decât în ceea ce gândești și simți tu.

*

Am tendința să mă lamentez. Poate că e vorba, mai ales, de dorința vie de a fi crezut, de a comunica abisal.

*

3 octombrie 1997. O lege se face după necesitățile națiunii tale și nu după exemplul altei națiuni. Noi ne plagiem, la nivel politic, până și nevoile naționale în loc să le trecem în revistă și să statutăm ce ne trebuie.

*

Morții pot fi socotiți oricum. Numai că trebuie să știm că adevărul lor rămâne la ei, pe când adevărul nostru despre ei e o simplă conjectură.

*

Orele la școală mă obosesc, pentru că trebuie să fac naveta până la Brebina, cu autobuzul, pentru a doua școală, și pentru că, într-o zi, ca marțea, am 8 ore: 4 dimineața și 4 după amiaza, cu o pauză de două ore, timp în care mă duc și mă întorc de la masă. Însă marțea o am aici.

*

Am găsit câteva suflete sclipitoare printre elevii mei și în rest nimic. Aici, la Scrioaștea, afectiv, merg doar pentru o singură fetiță, care are un talent la desen ce trebuie exersat…și o sensibilitate care îmi place.

*

Azi am patru ore după amiază. Bate vântul și mi-e frig, un frig care mi-a înghețat sufletul și mă subjugă.

*

Poetul e poet în fiecare cuvânt al său și nu numai în poezie.

*

Operele geniale ale rușilor au dialoguri largi și prea multă așteptare. Când le privesc văd stepa, infinita lor înfrigurare.

*

Perversitatea e, adesea, îmbrăcată galant…numai că îi miroase sufletul a veceu.

*

De ce curvele te iau cu mamă, când maternitatea e pe ultimul loc în așteptările lor intime?

*

5 octombrie 1997. Uneori, pe mine mă ajută contextul mai mult decât adevărul. Din acest motiv sunt iubit când nu îmi doresc și pălmuit tocmai când am nevoie multă de liniște.

*

O vizită în casa mea este un moment de a-ți pune întrebări. Depinde însă ce relevanță au în a mă cunoaște și mai mult.

*

6 octombrie 1997. Curiozitatea feminină în ceea ce îi privește pe genii duce, mai degrabă, la desfrâu și, mai puțin, la sclipiri de inteligență.

Adică femeile înțeleg cel mai prost întâlnirea cu un om al profunzimilor abisale, gândindu-l funcțional (un penis în erecție) și nu ca pe un creator al unor sensibilități unice.

Și asta, când femeile se dau de sensibile și de inteligente…și în fața sensibilității și a inteligenței debordante ele stau deschise…ca în fața unui vibrator.

*

După întâlnirile, cu adevărat abracadabrante, cu doctorul Munteanu, la Turnu Măgurele (primele cu un doctor psihiatru), în care eu i-am vorbit deschis despre scrierile mele și i-am spus că mă doare inima uneori și că am nevoie de energizante mentale și el m-a găsit cu cele mai scârboase defulări și intenții (una dintre ele era aceea că m-aș masturba în fața oglinzii, pentru că sunt plin de mine, fiind un fel de homosexual inconștient), în lipsă de un psiholog la Roșiori, am avut proasta dorință de a sta astăzi de vorbă cu un alt psihiatru.

Și în timp ce eu îi spuneam acestuia, că am o lipsă enormă de energie mentală, pentru că am făcut un efort imens de creație și de învățare pentru BAC și facultate, fapt pentru care am nevoie de o medicamentație revitalizantă și de nimic altceva, după ce mi-a prescris o rețetă cu nimicuri, care te fac să dormi mult…și să te trezești ca dintr-o comă (adică ceea ce îi cerusem), mi-a spus, că ar fi mai bine să mă internez, pentru două săptămâni, într-un spital de boli mentale, adică la Poroschia, pentru ca să mă refac.

Și fără să îmi ceară acordul sau să mă întrebe dacă vreau sau nu…începe să scrie foaia de internare, în fața privirii mele stupefiate de-a dreptul.

Am luat foaia (ca să o păstrez ca amintire, pentru ce înseamnă să fii doctor „profund” în România, care își înțelege pacienții „la perfecție”) și nu voi lua nicio medicamentație din cele prescrise de o asemenea „eminență” sfidătoare…

În concluzie: am pierdut ziua degeaba, cu nervi din plin și am să mă doftoricesc singur, cu vitamine, mâncare bună, somn mai mult și o pauză de creație din când în când.

Da, o să rămână antologice la modul negativ aceste două întâlniri cu medici psihiatrii, ca dovadă a cât de prost pregătiți profesional și uman sunt în fața unui om cu o mare profunzime religioasă și creațională. Ei lucrează după niște scheme mentale nivelatoare și consideră că omul e un fel de cocă din care faci ba vrăbii, ba covrigi cu susan. Adică toți sunt la fel, doar că îi cheamă Gigel, Codruța sau Florentina.

Din păcate tot la fel de prost pregătiți pentru duhovnicie sunt mulți preoți, care fiind afoni la tainele sufletului uman, spun tâmpenii cu duiumul, ca „sfaturi”, la spovedanie și mai mult îi înnebunesc de cap pe bieții credincioși decât să îi ajute duhovnicește.

*

9 octombrie 1997. Am luat totuși o pastilă din cele prescrise de el, ca să văd ce se petrece cu mine: am dormit mai mult, profund și m-am trezit mai relaxat dar, totuși, amețit. Asta e tot! Adică un energizant pentru minte, lucrul de care aveam nevoie, pentru că am trecut de la stresul examenului la stresul navetei și al predării.

*

Astăzi am doar două ore. Inspecția la clasă sau cercul profesoral va fi în noiembrie.

*

10 octombrie 1997. Le-am promis copiilor mei de la Brebina un teatru de Crăciun. Ei sunt mai receptivi și mai entuziaști decât cei de la Scrioaștea, care cu greu pricep că trebuie să se bucure.

Titlul: Nașterea fără pereche.

Actorii: povestitorul, cei trei magi, Sfânta Fecioară Maria, Preasfântul Prunc Iisus, figuranți (număr neprecizat încă). Adică vom pune în scenă evenimentele din jurul Nașterii Domnului. Și voi scrie această piesă cu roluri turnate pe micii mei actori de ocazie.

Sunt bucuroși la culme…și care mai de care mi-au vorbit despre cum o să își facă ei costumele și recuzita…Bineînțeles că nimeni nu a mai făcut așa ceva cu ei până acum și dacă au ceva idee de teatru…au văzut vreo reprezentație la televizor.

Pe scurt: se bucură că cineva îi apreciază…și, mai ales, că pierde timpul cu ei și după ore, ca un coleg mai mare al lor și nu ca un profesor, pentru ca să vorbească cu ei despre tot felul de nimicuri.

Vor să fie ascultați, fapt pentru care vorbesc întruna. Iar mie îmi place enorm asta.

*

Cafeaua mă liniștește. Mă simt bine.

*

11 octombrie 1997. Ieri am primit flori de la o elevă de-a mea. A fost un gest foarte genuin.

*

12 octombrie 1997. Pentru a cânta îți trebuie aspirația sufletului spre lumină, spre înaltul lui Dumnezeu. Acest dor te face să vibrezi. De aceea nu contează ce cânți ci cum cânți. Cel care cântă e un sentiment în mișcare.

Asta le-am transmis copiilor, care nu înțelegeau că colindul e o declarație de dragoste, o bucurie și nu un tralala comunist, după cum sunt învățați ei să recite poezii.

La început am fost uimit să văd că toți aveau aceeași ținută de lemn când recită: stau drepți și recitau lălâu și fără entuziasm.

*

Din discursul funebru al lui Victor Hugo la înmormântarea lui Balzac (contează cine rămâne în urmă, ca să vorbească despre tine):

„Merge drept la țintă. Se ia în piept cu societatea modernă; smulge tuturora câte ceva, unora iluzia, altora speranța, acestora un țipăt, acelora o mască. Sapă și sondează omul, sufletul, inima, măruntaiele, creierul, prăpastia ce există în fiecare din noi”.

*

14 octombrie 1997. Deși sunt un om al secolului al XX-lea, care e pe final, m-am bucurat că am lumină electrică în casă, după ce nu am avut lumină o zi întreagă.

*

Spre seară, în fața lor, îmi venea să plâng, atunci când le-am recitit poeme în primă audiție.

*

15 octombrie 1997. Scriu poeme cu mâna și sufletul meu îmi spune că ele nu se vor termina niciodată.

*

Am început să fiu prea liniștit. Viața mea parcă a intrat într-un deșert, într-un pustiu, unde nu se mai aude nici-un urlet, nicio mașină, niciun zgomot…ci doar o adiere de pace și de liniște.

*

16 octombrie 1997. Studiez lirica norvegiană și suedeză. Astăzi mi-am dat seama că marile versuri sunt doar niște evenimente memorate ale minții noastre, dintr-o mulțime de alte evenimente nememorate sau uitate.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin.