Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [28]
Dorin Streinu
Opere alese
*
Despre mine însumi
(Jurnal de scriitor. Fragmente)
***
1997
*
21 septembrie 1997. Pierderea examenului meu se leagă de…o pană de memorie. Trebuie însă să fii nebun, prea nebun, ca să socotești un om deștept sau prost în funcție de memoria pe care o deține, când noi gândim cu mintea…și stocăm în memorie.
*
Sunt acasă. Soarele tocmai răsare. E o liniște mută. Am început să îi pun fiecărui substantiv un adjectiv lângă el, numai așa: de frumusețea locului. Acum învăț faptul să nu îmi pară rău. Vreau și trebuie să ies din starea asta de dezamăgire.
*
Scrisul e un adevăr în mijlocul multor greșeli.
*
Ieri am vorbit și cu Esenin[1]. Își punea întrebarea, fireasca întrebare, dacă atunci când declamă versuri nu pare un farsor. Și eu cred că i se părea, tocmai datorită schimbării de altitudine și de implicare interioară.
Și eu i-am spus: Dragă frate, poetul trece peste fiecare cuvânt scris. E normal să fie așa! Când îl declami versul nu este de o mărime egală cu tine, pentru că tu, cel care naști versuri, ești mai mare decât toate versurile tale la un loc.
Esenin însă tot s-a spânzurat…N-a ținut cont de cuvintele mele.
*
Cred că cea mai simplă și mai frumoasă metaforă a lui Esenin se află în poezia Răspuns (răspunsul său către mama sa) și este: „bănuții de ninsoare”. Nu credeam să văd vreodată atâta fragilitate sentimentală ca la Esenin.
*
22 septembrie 1997. Mi-am scris două scrisori, ca să nu uit cum se mai scriu scrisorile și…să nu îmi pară rău că nu am consemnat starea cu care aș fi vrut să fiu îmbrățișat în aceste momente.
*
În rest: puțină teamă…și n-am mâncat decât o bucată prăjită cu puțină pâine. Mamaia nu e acasă și mi-a fost urât să mănânc de unul singur.
*
Vreau să vorbesc cu cineva, să îi spun orice, despre orice. Tu, cel care mă citești acum, trebuie să știi că sunt o fire nobilă, adică am noblețea dialogului de suflet și că împreună cu mine poți să discuți mult și bine! Te sărut și te aștept ca să vorbim!
*
Din când în când, ca într-un pastel, latră un câine. Însă un astfel de câine poate lătra la mormântul meu a rugăciune. Sau e un privilegiu ca să ai cine să te latre și acum…și după moarte…
*
Mi-aș pune la mormânt: Eu am crezut că viața e ușoară, cu toate lucrurile grele pe care le-am trăit.
*
23 septembrie 1997. Am început, într-o nouă carte, să îmi scriu povestea vieții mele, autobiografia. Și îmi dau seama că nu e atât de ușor să o scriu pe cât speram la început.
Nu mi-e greu să îmi pun viața pe foaie, ci greu îmi e să sintetizez ceea ce am de spus, să elaborez textele într-o formă inteligibilă, cu continuitate.
Rezultatul pozitiv însă al acestui demers e acela că mă întorc la starea pură a vieții mele. Rezultatul negativ: mă confrunt cu uitarea mea sau cu multele sentimente și dureri din jurul unor evenimente, lucruri care mă fac să mă reîmbolnăvesc de propriile-mi dureri.
*
Îmi e tare frig deși afară e cald, un cald de toamnă. Am un frig interior. Și bunica mea e bolnavă de aceste friguri interioare. Mâine cred că mă duc la Turnu Măgurele.
*
24 septembrie 1997. Plimbare după soare. Poate soarele va lumina și la mine mâine. Însă tataie Marin a avut astăzi de 5 ori căderi cataleptice. Dureri de inimă și de frică imense. Îl privim și îl ocrotim ca pe un mort viu. Știm amândoi că poate să nu se mai trezească din aceste spasmuri foarte dureroase…
*
25 septembrie 1997. Un vis cu dragoste. Am sărutat-o în lift. Avea numai mamă. Complicații erotice.
*
Am prima mea slujbă! Tataie Marin s-a dus să-l întrebe pe directorul Marin Peleașă, vecinul nostru, dacă pot preda Religie anul ăsta…și directorul tocmai căuta Profesor de Religie. Așa că am fost numit: Profesor de Religie.
Am să dovedesc că sunt cel mai bun.
Și asta nu e tot: voi avea în curând și cerc profesoral, pentru că Florin Mircea (fostul meu coleg de seminar, care a intrat la facultate, la București, de anul acesta), în acord cu inspectorul școlar, l-au stabilit pentru primul trimestru.
Așa că simt că mă reîntorc la viață, la una activă.
*
26 septembrie 1997. Am cules via. Și am primit două scrisori care m-au bucurat mult. Am mâncat bine. Am văzut un film bun. M-am rugat împreună cu John. M-au durut însă dinții îngrozitor.
A fost, în concluzie, o zi în care m-am simțit om.
*
Când ajungi să te confunzi cu ceva nu mai poți fi apt de nimic altceva.
*
Poezia adevărată nu se vrea scrisă.
*
Cel care gândește să scrie poezie e un farsor.
*
27 septembrie 1997. O zi plictisitoare. Faptul că nu mai citesc mult se vede din însemnările mele. Acum nu mai gândesc atât de intens ca în fața întâlnirii cu multe surse majore ale lumii. Însă asta pentru că nu mai am multă energie mentală. Pentru că nu mai suport prea multul…deocamdată…Nu cred însă că o să-mi placă prea mult această stare de nonactivitate intensă a minții și a inimii mele.
*
Eforturi și iar eforturi. Am scurs mustul din putină. Eu am pus în butoi 19 vedre, restul nu mai știu. M-am spălat pe cap și am intrat în casă.
*
Mâine se resfințește Biserica. Fie ca părintele Ștefan să ne privească din Rai și să se bucure pentru asta!
*
De luni încep munca profesorală. Nu știu ce va fi, ce schimbări se vor petrece în mine. Mă bucur însă că pot să am contactul cu niște copii, pe care îi pot ține în priză cu ceea ce am să le predau dar și să îi formez pentru ceea ce îi așteaptă. Nu cred că vorbește vreun profesor cu ei ca de la suflet la suflet.
*
Excepționalul jurnalului unui om nu stă numai în cuvintele sale adânci ci și în rezistibilitatea gândurilor și a sentimentelor sale.
*
Am ajuns să scriu ca mine. Mă mir că am umblat după mine atâta timp, când era foarte simplu, încă de la început, să scriu ca mine. De aceea nu e o treabă simplă, ci una foarte complicată, ca să îți regăsești glasul interior, cât și ritmul scrisului, stilul și topica proprie.
*
Scrisul genial e oribil de natural. Dacă nu ar fi astfel bunele și relele umanității nu ar fi atât de convingătoare.
*
Adevărul unei opere de artă e adevărul pe care nu ai vrut să îl afirmi direct ci l-ai metaforizat, l-ai transformat într-o idee transpersonală.
*
Orice om care gândește e un dobitoc al cugetării: adică muncește zilnic cu mintea după cum boul e pus zilnic la jug.
Orice om care poate să gândească și nu gândește e un ratat: pentru că își bate joc de talanții lui Dumnezeu și îi aruncă.
Orice om care gândește mai puțin decât poate e un plictisit: pentru că l-au dezamăgit mulți.
Orice om care gândește mai mult decât poate e un îngâmfat: pentru că gândirea lui e, de fapt, imaginarea faptului că gândește.
Orice om care gândește fără să mai știe că face acest lucru e un geniu: pentru că a ridicat gândirea de la scop la creație bucuroasă.
Orice om care își umple gândirea de iradierile slavei lui Dumnezeu și de gândurile lui Dumnezeu e un Sfânt: pentru că a renunțat la mintea lui mărginită pentru a trăit în supraraționalitatea lui Dumnezeu.
*
28 septembrie 1997. După ce am vorbit astăzi cu PS Galaction pe problema profesoratului, m-a enervat la culme un editor, care mi-a cerut să scriu romane de război…pentru că astea se caută. Să se caute la dumneata, că la mine nu se caută! O să vină și timpul meu și, cu siguranță, tot ceea ce am scris va valora imens.
*
30 septembrie 1997. Primele ore de Religie. Am găsit o atmosferă flexionară și candidă. Copiii mei (observați, deja, nuanța!) dau unei cățele să mănânce. Aceasta are pui abia fătați…și e aciuată în curtea școlii. Mă simt puțin obosit.
*
A vorbi unor copii e tot una cu a aplauda. Pentru că emoțiile, nedumeririle, prostiile pe care le fac te fac să te simți viu.
*
1 octombrie 1997. Valentin a plecat cu rapidul de 18. Am băut o sticlă de vin la trei sferturi înainte să plece. M-am bucurat că a venit și că am vorbit îndelung. Faptul că amândoi am pierdut acest examen ne-a făcut să vorbim o limbă și mai comună. Însă, cu siguranță, că lucrurile au un rost profund…și nu e doar un hop întâmplător.
*
Uneori te întrebi când ai să învingi lucrurile mici ca să faci lucrurile mari.
*
Am mâncat lapte fiert. Și astăzi am dat primele note de zece la clasa întâi, la vreo trei copilași, pentru că au învățat acasă, cu părinții și bunicii lor, rugăciunea de la începerea orei. Asta la Brebina.
Însă, de o săptămână, nu am citit aproape nimic. Asta e, cu adevărat, o noutate în viața mea.
*
2 octombrie 1997. Am reînceput lucrul la roman. Am scris trei pagini…și n-am mai putut de oboseală. De aceea: orice roman e o oboseală supremă.
*
Originalitatea constă în a nu-ți găsi împlinirea decât în ceea ce gândești și simți tu.
*
Am tendința să mă lamentez. Poate că e vorba, mai ales, de dorința vie de a fi crezut, de a comunica abisal.
*
3 octombrie 1997. O lege se face după necesitățile națiunii tale și nu după exemplul altei națiuni. Noi ne plagiem, la nivel politic, până și nevoile naționale în loc să le trecem în revistă și să statutăm ce ne trebuie.
*
Morții pot fi socotiți oricum. Numai că trebuie să știm că adevărul lor rămâne la ei, pe când adevărul nostru despre ei e o simplă conjectură.
*
Orele la școală mă obosesc, pentru că trebuie să fac naveta până la Brebina, cu autobuzul, pentru a doua școală, și pentru că, într-o zi, ca marțea, am 8 ore: 4 dimineața și 4 după amiaza, cu o pauză de două ore, timp în care mă duc și mă întorc de la masă. Însă marțea o am aici.
*
Am găsit câteva suflete sclipitoare printre elevii mei și în rest nimic. Aici, la Scrioaștea, afectiv, merg doar pentru o singură fetiță, care are un talent la desen ce trebuie exersat…și o sensibilitate care îmi place.
*
Azi am patru ore după amiază. Bate vântul și mi-e frig, un frig care mi-a înghețat sufletul și mă subjugă.
*
Poetul e poet în fiecare cuvânt al său și nu numai în poezie.
*
Operele geniale ale rușilor au dialoguri largi și prea multă așteptare. Când le privesc văd stepa, infinita lor înfrigurare.
*
Perversitatea e, adesea, îmbrăcată galant…numai că îi miroase sufletul a veceu.
*
De ce curvele te iau cu mamă, când maternitatea e pe ultimul loc în așteptările lor intime?
*
5 octombrie 1997. Uneori, pe mine mă ajută contextul mai mult decât adevărul. Din acest motiv sunt iubit când nu îmi doresc și pălmuit tocmai când am nevoie multă de liniște.
*
O vizită în casa mea este un moment de a-ți pune întrebări. Depinde însă ce relevanță au în a mă cunoaște și mai mult.
*
6 octombrie 1997. Curiozitatea feminină în ceea ce îi privește pe genii duce, mai degrabă, la desfrâu și, mai puțin, la sclipiri de inteligență.
Adică femeile înțeleg cel mai prost întâlnirea cu un om al profunzimilor abisale, gândindu-l funcțional (un penis în erecție) și nu ca pe un creator al unor sensibilități unice.
Și asta, când femeile se dau de sensibile și de inteligente…și în fața sensibilității și a inteligenței debordante ele stau deschise…ca în fața unui vibrator.
*
După întâlnirile, cu adevărat abracadabrante, cu doctorul Munteanu, la Turnu Măgurele (primele cu un doctor psihiatru), în care eu i-am vorbit deschis despre scrierile mele și i-am spus că mă doare inima uneori și că am nevoie de energizante mentale și el m-a găsit cu cele mai scârboase defulări și intenții (una dintre ele era aceea că m-aș masturba în fața oglinzii, pentru că sunt plin de mine, fiind un fel de homosexual inconștient), în lipsă de un psiholog la Roșiori, am avut proasta dorință de a sta astăzi de vorbă cu un alt psihiatru.
Și în timp ce eu îi spuneam acestuia, că am o lipsă enormă de energie mentală, pentru că am făcut un efort imens de creație și de învățare pentru BAC și facultate, fapt pentru care am nevoie de o medicamentație revitalizantă și de nimic altceva, după ce mi-a prescris o rețetă cu nimicuri, care te fac să dormi mult…și să te trezești ca dintr-o comă (adică ceea ce îi cerusem), mi-a spus, că ar fi mai bine să mă internez, pentru două săptămâni, într-un spital de boli mentale, adică la Poroschia, pentru ca să mă refac.
Și fără să îmi ceară acordul sau să mă întrebe dacă vreau sau nu…începe să scrie foaia de internare, în fața privirii mele stupefiate de-a dreptul.
Am luat foaia (ca să o păstrez ca amintire, pentru ce înseamnă să fii doctor „profund” în România, care își înțelege pacienții „la perfecție”) și nu voi lua nicio medicamentație din cele prescrise de o asemenea „eminență” sfidătoare…
În concluzie: am pierdut ziua degeaba, cu nervi din plin și am să mă doftoricesc singur, cu vitamine, mâncare bună, somn mai mult și o pauză de creație din când în când.
Da, o să rămână antologice la modul negativ aceste două întâlniri cu medici psihiatrii, ca dovadă a cât de prost pregătiți profesional și uman sunt în fața unui om cu o mare profunzime religioasă și creațională. Ei lucrează după niște scheme mentale nivelatoare și consideră că omul e un fel de cocă din care faci ba vrăbii, ba covrigi cu susan. Adică toți sunt la fel, doar că îi cheamă Gigel, Codruța sau Florentina.
Din păcate tot la fel de prost pregătiți pentru duhovnicie sunt mulți preoți, care fiind afoni la tainele sufletului uman, spun tâmpenii cu duiumul, ca „sfaturi”, la spovedanie și mai mult îi înnebunesc de cap pe bieții credincioși decât să îi ajute duhovnicește.
*
9 octombrie 1997. Am luat totuși o pastilă din cele prescrise de el, ca să văd ce se petrece cu mine: am dormit mai mult, profund și m-am trezit mai relaxat dar, totuși, amețit. Asta e tot! Adică un energizant pentru minte, lucrul de care aveam nevoie, pentru că am trecut de la stresul examenului la stresul navetei și al predării.
*
Astăzi am doar două ore. Inspecția la clasă sau cercul profesoral va fi în noiembrie.
*
10 octombrie 1997. Le-am promis copiilor mei de la Brebina un teatru de Crăciun. Ei sunt mai receptivi și mai entuziaști decât cei de la Scrioaștea, care cu greu pricep că trebuie să se bucure.
Titlul: Nașterea fără pereche.
Actorii: povestitorul, cei trei magi, Sfânta Fecioară Maria, Preasfântul Prunc Iisus, figuranți (număr neprecizat încă). Adică vom pune în scenă evenimentele din jurul Nașterii Domnului. Și voi scrie această piesă cu roluri turnate pe micii mei actori de ocazie.
Sunt bucuroși la culme…și care mai de care mi-au vorbit despre cum o să își facă ei costumele și recuzita…Bineînțeles că nimeni nu a mai făcut așa ceva cu ei până acum și dacă au ceva idee de teatru…au văzut vreo reprezentație la televizor.
Pe scurt: se bucură că cineva îi apreciază…și, mai ales, că pierde timpul cu ei și după ore, ca un coleg mai mare al lor și nu ca un profesor, pentru ca să vorbească cu ei despre tot felul de nimicuri.
Vor să fie ascultați, fapt pentru care vorbesc întruna. Iar mie îmi place enorm asta.
*
Cafeaua mă liniștește. Mă simt bine.
*
11 octombrie 1997. Ieri am primit flori de la o elevă de-a mea. A fost un gest foarte genuin.
*
12 octombrie 1997. Pentru a cânta îți trebuie aspirația sufletului spre lumină, spre înaltul lui Dumnezeu. Acest dor te face să vibrezi. De aceea nu contează ce cânți ci cum cânți. Cel care cântă e un sentiment în mișcare.
Asta le-am transmis copiilor, care nu înțelegeau că colindul e o declarație de dragoste, o bucurie și nu un tralala comunist, după cum sunt învățați ei să recite poezii.
La început am fost uimit să văd că toți aveau aceeași ținută de lemn când recită: stau drepți și recitau lălâu și fără entuziasm.
*
Din discursul funebru al lui Victor Hugo la înmormântarea lui Balzac (contează cine rămâne în urmă, ca să vorbească despre tine):
„Merge drept la țintă. Se ia în piept cu societatea modernă; smulge tuturora câte ceva, unora iluzia, altora speranța, acestora un țipăt, acelora o mască. Sapă și sondează omul, sufletul, inima, măruntaiele, creierul, prăpastia ce există în fiecare din noi”.
*
14 octombrie 1997. Deși sunt un om al secolului al XX-lea, care e pe final, m-am bucurat că am lumină electrică în casă, după ce nu am avut lumină o zi întreagă.
*
Spre seară, în fața lor, îmi venea să plâng, atunci când le-am recitit poeme în primă audiție.
*
15 octombrie 1997. Scriu poeme cu mâna și sufletul meu îmi spune că ele nu se vor termina niciodată.
*
Am început să fiu prea liniștit. Viața mea parcă a intrat într-un deșert, într-un pustiu, unde nu se mai aude nici-un urlet, nicio mașină, niciun zgomot…ci doar o adiere de pace și de liniște.
*
16 octombrie 1997. Studiez lirica norvegiană și suedeză. Astăzi mi-am dat seama că marile versuri sunt doar niște evenimente memorate ale minții noastre, dintr-o mulțime de alte evenimente nememorate sau uitate.