Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Motoul celui de al 11-lea caiet manuscriptic îmi aparține: „Artiștii adevărați nu au odihnă pentru că nu au liniște”.

*

11 mai 1998. Citesc jurnalul Katherinei Mansfield[1] și mă uimesc candoarea și simplitatea sufletului ei. E frumos să vezi lucruri iubite și să crezi că le poți avea și tu.

*

Învăț onorabil dar obosesc. Mănânc mult și nu mai am gust. Acum câteva zile am băut un litru de vin roșu, într-un context prietenos și l-am vomitat amarnic. De atunci toate îmi merg prost la stomac. I-am scris lui Valentin și i-am spus că vin în Moldova.

*

E înnorat afară, adică o zi din alea în care nu știi ce să faci. Mă bântuie în continuu personajele mele, care mă obosesc în plus. Toate se vor create, scrise, trăite…

*

Mi-e ciudă mare pe oamenii care și-au greșit locul. De cei de care te împiedici în locuri și funcții, care nu au nimic de-a face cu ei.

*

Urăsc prostia dar, în același timp, mă amuză. Dacă nu ar exista prostie ambulantă, eu de unde aș mai scrie teatru?!

*

Îmi pare rău că nu îmi fac timp să dau detalii, sute de detalii din cele pe care le observ, pe care le înregistrez în sufletul meu. Aș dori să trec pe foaie, de la culorile caselor, ale ochilor, tresăriri, cuvinte, frici, obsesii, neîmpliniri, până la detalii anatomice sau caracterologice diverse. Aș vrea să scriu despre tot!

*

Uneori simt acut nebunia acestei lumi, pofta cu care se aruncă în cele mai jalnice și demonice patimi. Când sunt contaminat de nebunia ei și eu par un nebun veritabil, eu, care o văd, o simt și pot să o descriu la detaliu. Cine este însă nebunul: cel care trăiește josnic sau cel care scrie despre ceea ce vede, care o descrie?

*

O, da, simt cum mor lent dar sigur, dragii mei! Îmi vine să zbier, să cânt și să mă rog în același timp. Nu mai știu ce vreau mai întâi, ce îmi mai trebuie. Simt moartea ca pe ceva drag dar, în același timp, rece, care îmi îngheață sângele în vene.

*

Am de multe ori dorința să uit cine sunt și ce pot să fac…și să mă simt un nimeni. Un nimeni care învață de la început toate lucrurile și se satură, în fiecare clipă, de beția aceasta a nevinovăției de a lua totul de la capăt.

*

Mi-e sufletul îmbâcsit cu rele și cu porniri demonice. O, cine se roagă acum pentru mine? Cine mă alină?

*

Sufletul meu e o rană vie. O rană pe care de atâta scris o dilat continuu. Și această suferință a mea e mai mare decât orice carte scrisă de mine.

*

Stau năuc. E noapte. Afară latră câinii. Parcă trag a sfârșit

*

Uneori suntem prea triști ca să părem oameni.

*

Simt Iadul sub mine, Iadul care îmi dogorește sufletul. De aceea nu am mai vrut să scriu de mult timp. Scrisul, acest fel de scris, e o tristețe înspăimântătoare.

Și simt că nu i-am iubit mult pe oameni și pe Dumnezeu în primul rând. Că nu am cinstit, așa cum se cuvine, viața, acest mare dar dumnezeiesc.

*

N-am fost conștient de fiecare clipă. Mi-am negat sensul meu, al vieții mele, în anumite momente. Mi-am negat sufletul. M-am luptat cu liniștea harului coborâtă în mine. Am scris și am făcut lucruri de care mi-e rușine.

O, Dumnezeule, Tu, Cel care Te-ai lăsat răstignit pentru mine, mai poți să mă ierți pentru toate acestea? Tu, Cel care ai fost blasfemiat de către cuvintele mele, mă mai rabzi?

Scoate pe Satana care foiește în mine, pe cel căruia, conștient sau nu, i-am slujit prin astfel de blasfemii!

Pentru că mi-e frig. M-a cuprins un frig înăbușitor, un frig plin de foc. Sunt un poem disperat, Dumnezeul meu!

Nu mă lăsa aici, pentru că Tu ești milostivirea celor pierduți ca mine!

*

Sunt bolnav de prea multă tăcere. Mi-e teamă. Îmi vine să plâng și nu pot. Mi-au secătuit lacrimile odată cu pacea inimii.

*

12 mai 1998. Femeile își țin partea una alteia. E ca o conspirație. Niciuna nu vrea să iasă în evidență (în mod public) dar toate vor să se impună (mai ales acasă) în fața bărbaților.

*

Bărbații au un statut nobil. Femeile acum își cuceresc statutul și o fac într-un mod brutal, lucru care le strică și mai mult caracterul feminin.

*

Mă simt amputat, mutilat sufletește. Și Dumnezeu, cu siguranță, știe la ce folosește și acest lucru, această dramă interioară, toată această durere perpetuă.

*

Suntem avizi de date, dar înțelegem mult prea puțin ideile adevărate.

*

O femeie ușuratică plânge când simte că viața o însingurează și propria ei inimă o face să se simtă străină într-un anume loc.

Pe patul de naștere o încearcă furia dar și bucuria că devine mamă, acest statut conferindu-i o altă dimensiune socială dar, în primul rând, o altă imagine în fața propriei ei conștiințe.

*

Lumea trebuie să se schimbe interior. Să fie mereu alta. Dacă stă pe loc îngheață.

*

Devin un om universal, un om al tuturor oamenilor. O simt prea bine. Pentru că îmi pasă și vreau să cunosc pe orice om.

*

E o vreme închisă și șubredă. Părinții mei îmi sunt cei mai străini oameni de pe fața pământului, deși trăim în aceeași curte, la distanța de nici 10 metri.

Nu ne vedem, nu avem cuvinte să ne spunem, nu ne știm…dar se laudă cu mine, în fața altora, ca și când m-ar ajuta și m-ar iubi și m-ar aprecia non stop.

*

Sunt prea sincer cu oamenii. Și vreau să fiu iubit pentru tot ceea ce sunt și creez și vreau să creez. Lacrimile mele trebuie oblojite. Ele îmi ies direct din  suflet și vor să îmbrățișeze pe toți oamenii.

Cum să nu mă iubești pe mine, care vreau să îmbrățișez, dintr-o dată, întreaga făptură a lui Dumnezeu?!

*

Aștept un semn de la El. Da, stau și aștept să înțeleg voia Lui, a Celui pe care L-am rănit grav cu păcatele mele.

*

Gândesc prea mult și prea clar și nu mai pot să uit nimic. Uneori o imagine îmi devine propriul meu univers, cu care discut și pe care o privesc din toate unghiurile posibile.

*

Am o febră în întreg trupul. Sunt numai foc.

*

Uneori, noaptea, din umbră, văd demoni răi, răzbunători, care îmi zâmbesc parșiv și care vor să mă intimideze, să mă facă să cred că nu mai am scăpare, că sunt singur, că nu mai pot fi iertat, că nu mai pot să fiu decât al lor

O, draci proști și răi! Dumnezeul meu mă va scoate întotdeauna din mâinile voastre, netrebnicilor!

*

Rațiune mea se lățește continuu, amețitor… Aproape că nu mai știu cine sunt, cât pot, cum de mi-am lățit mintea, simțurile, cunoașterea până la cote atât de subțiri, înalte, cutremurătoare.

*

Politica e o joacă de copii făcută pe pielea unei nații întregi. Am înțeles asta când, copil fiind, eram conducătorul unei întregi țări.

*

Copilăria e strădania care te face matur.

*

Ora 20. O seară boemă. Am primit o telegramă drăguță de la Valentin, pe care a remarcat-o și doamna Florentina, adică directorul poștei.

*

Romanele mele sfidează realitatea, pentru că sunt prea reale. Abia aștept să mă reapuc de scris…

*

Sufletul artistului trebuie să moară puțin din cauza aspirantului la preoție. Adică trebuie să mă apuc, din ce în ce mai mult, să învăț pentru examenul de la facultate.

*

Preoția e cea mai mare cinste pe care Dumnezeu a dat-o omului. Și mă cutremură nevoințele preoției, faptul că nu mă voi simți niciodată la înălțimea acestei demnități dumnezeiești.

*

Împlinirea mea deplină ar fi preoția. Însă Dumnezeu știe ce e mai bine pentru mine. Nu mai vreau să aleg niciodată pentru mine. Îl las pe El să aleagă, să mă ducă, să mă convingă asupra a ceea ce trebuie să fac.

*

Mă deranjează enorm, când anumiți oameni, datorită sentimentelor bune pe care le am față de ei, încearcă să mă forțeze să optez pentru ceva anume, pentru ce vor ei, indiferent de voia și sentimentele mele. Numesc acest lucru o bădărănie fără seamăn.

*

Nu avem voie să îi forțăm pe oameni să facă lucruri pe care nu le vor, tocmai pentru că nu îi împlinesc nicidecum.

*

Când cedez cuiva nu sunt slab, ci înțeleg diferența dintre rațiune și capriciu. Capriciile nu sunt niciodată gânduri serioase.

*

Mâine am patru ore. A. m-a invitat în oraș.

*

Ora 24. Am început să simt iarăși ispita învățăturii pentru ea însăși. Și asta, pentru că atunci când înveți pentru ceva anume, adică pentru un examen și nu pentru tine, pentru că ai nevoie, nu faci altceva decât să spoliezi, să iei ochii altora.

*

Simt că fac pași, dar sunt departe de țelul meu. Trebuie să fac efortul de a mă păstra lucid, de a medita adânc, atent, la diverse nuanțe, de a vedea lucrurile în mod defalcat și mai puțin ca întreg.

*

Trebuie să mă zbat să fiu silitor în detrimentul faptului, că simt că trebuie să mă revărs pe foi, în lucrările mele artistice. Voi face multe restricții interioare și de comportament, fapt pentru care să mă consum foarte puțin și să fiu numai pentru studiu.

*

13 mai 1998. Au înflorit salcâmii. Sunt superbi. Eu i-am văzut de-abia astăzi, însă mamaia spune că sunt pe scuturate. Au înflorit și bujorii din grădinița noastră. Plopul de lângă școală e magnific. Un împărat funebru.

*

Ca să scapi din situațiile dificile trebuie să pari exigent sau distant. Bineînțeles, ambele sunt cameleonisme.

*

Sorin a vrut să dea cu pietroiul în Ana Maria și l-a lovit pe Dovleac în cap, cu toate că erau prieteni. I-a spart capul ăluia, de se văieta de mama focului. Bine că nu a lovit-o pe fată…

Anul trecut au scos ușa din țâțâni, așa, deodată, și au pus-o pe hol. De ce?: numai ei știu. Sunt amândoi în clasa a III-a.

La a IV-a, am o elevă care îmi zâmbește la fiecare oră, indiferent ce le spun, și nu o face pentru notă, ci pentru că îi place ceea ce aude. Presupun…

Uneori mă enervează cu tot felul de zgomote și de îmbrânceli și de scamatorii…dar în fața lor mă stăpânesc, pentru că înțeleg că atât pot ei să judece lucrurile…și sunt plini de energie.

Pierd energie copiii ăștia într-o zi de am face lumină electrică pentru un oraș.

*

Copiilor le impun respect și teamă, ceea ce nu se petrece la ceilalți profesori, unde e un zgomot monstru. Toți se miră de ce la mine, tocmai la Religie, sunt mielușei.

De ce? Pentru că eu sunt bun cu ei și excesiv de politicos (și nu de ochii lumii, ci pentru că vreau să îi fac omenoși și responsabili), vorbindu-le cu dumneavoastră de la clasa I și mulțumindu-le pentru fiecare lucru pe care îl spun și îl fac la oră, lucruri care îi stânjenesc la culme…dar care îi și pun cu botul pe labe, adică le cuceresc inima.

Directorul de la Scrioaștea a venit la o oră la clasa a 4-a și a asistat la lecție…și-a luat notițe, nu a zis nimic…și n-a îndrăznit să mă întrebe de ce le tot mulțumesc și îi domnesc atâta, pentru că nimeni nu îi tratează regește.

Însă cel de la Brebina, cu care ne mai permitem o cafea sau o țuiculiță, mi-a reproșat modul în care vorbesc cu ei, spunându-mi că o să mi-i urc în cap, dacă îi tot domnesc atâta.

Dar copiii fac tocmai invers: mă așteaptă la mașină, când știu că vin și, până la școală vin cu alai, cu 10-20 după mine, aducându-mi flori, spunându-mi poezii, ce au mai făcut ei acasă, ce au muncit, ce au văzut la televizor, încât lumea stă ca la urs să mă privească. La fel la plecare.

Și la ore e o liniște aiuritoare pentru colegii mei, profesorii, încât, unii dintre ei, vor să se convingă dacă nu cumva mai țin ora…că nu se mai aude gura lor, arhiprezentă la alte ore.

*

Cu toate acestea, copiii ăștia, cât sunt ei de mici, încep să înțeleagă din plin că învățământul românesc nu mai are finalitate și că, dacă vrei să înveți…nu vei fi cinstit pentru ceea ce ești și știi…dacă nu ai bani. Primatul banilor asupra verticalității vieții și a calității educației distruge totul în jur.

Mulți devin delăsători pentru că văd că părinții lor sunt foarte săraci…chiar dacă, mulți dintre ei, încearcă să își facă treaba, să muncească pe unde găsesc. Asta îi demoralizează pe copii…

*

Valentin și colegul său de bancă, de la a V-a, sunt niște copii care învață pentru că le place. Mai rar elevi ca ei în ziua de astăzi.

*

Idealul meu de soție e acela în care învățatul și năzuințele nu se termină niciodată. Trebuie să impună respect soția mea și, mai ales, mie însumi trebuie să îmi impună mult respect și dragoste pentru ceea ce este și face.

*

Grija de cum arăți și cine ești sunt lucruri importante. Nu-mi place indolența, nici ipocrizia și nici vanitatea cu moț în frunte.

*

A fi soție înseamnă a avea o vocație.

*

E nevoie de entuziasm, venerație și dăruire. Asta cer unei soții!

*

Ceea ce dărui unei soții e: iubire sfântă, devotament și valoare universală în fiecare gest al meu față de ea.

*

Vântul mustră frunzele viței de vie. Un cal nu vrea să stea ca să fie potcovit. Pe stradă o salvare miorlăie a descurajare. Toți au ceva de construit numai eu am ceva de dărâmat. Însă a dărâma, în sensul meu, înseamnă a înălța obeliscuri.

*

O, acum, la ora 17, am primit un strop, ca avanpremieră a lumii transfigurate, din pacea care covârșește toată mintea!

*

Să simți lumina înseamnă să ai lumina. Lumina era și este viața oamenilor, adevărata viață a oamenilor.

Scriu și văd acum totul prin intermediul Împărăției lui Dumnezeu, care este în mine însumi. Raiul a coborât până la mine și eu trăiesc împreună cu Hristos, chiar dacă nevrednicia mea e mare și calc adesea peste iubirea Lui.

Iubirea Lui ne leagă pe toți la un loc. Ne leagă pe unii de alții, ne unește. Ne face să ne rugăm unii pentru alții.

*

Biserica se roagă pentru toți și, uneori, mă văd rugându-mă și pentru draci, da, pentru cei care mă chinuie tot timpul, pentru că iubirea nu poate să separe, să scoată vreunul afară de la mântuire, pentru că le dorește tuturor binele.

*

Iubirea dumnezeiască e o nebunie desăvârșită pentru oameni, pentru că le calcă în picioare toate gândurile lor segregaționiste și răutăcioase.

*

Dumnezeu stă bandajat și schilod la colț de stradă. Eu trec pe lângă El și mă fac că nu-L văd.

*

Ne e teamă de săraci pentru că nu-i iubim cu adevărat pe oameni. Ei sunt cântarul dragostei noastre.

*

O catedrală e cât un gând mare.

*

Noi, în mod ostentativ, nu dorim să cunoaștem semnificațiile lucrurilor, pentru că asta ar însemna sinucidere curată.

*

În Paradis voi fi poezie, pentru că poezia nu va cădea niciodată. Teatrul va pieri, muzica va dispărea, pictura nu își va mai găsi rostul. Însă poezia va fi lauda adusă de noi lui Dumnezeu, plenitudinea frumuseții sufletului nostru.

*

Zi de zi Îi voi scrie lui Dumnezeu poezii, în inima și trupul meu, poezii de dragoste. El Se va bucura să mi le citească, pentru că „Drepții ca soarele vor străluci”.

*

Numai răstigniții sunt frumoși.

*

Bucuria de a fi om e bucuria de a nu te simți deplin niciodată, deși asta e toată dorirea ta.

*

Dacă unui profesor îi aduci cea mai gravă insultă și el are puterea să o accepte atunci e un profesor adevărat. Pentru că profesorul e cel care vede dincolo de cuvinte.

*

Am văzut multe figuri stranii de oameni, dar puține mi-au rămas în minte.

*

Când trec cu mașina, văd mai mereu o fată care își paște oile. De la distanță, nu pare nici bărbat, nici femeie, pentru că e înaltă, slabă, cu păr și ochi negri și pare că nu vrea nimic. Mi se pare cea mai nefericită femeie a pământului. Gesturile sale au ceva maladiv, inuman. Niciodată nu am văzut-o zâmbind.

*

Un țigan, cu bube pe față și cu un picior deșălat, îmi rămâne de multe ori în minte și mă obsedează. Ochii lui au o reținere aparte și, în ciuda handicapului pe care îl are, vrea să facă foarte multe lucruri.

*

La un bâlci, în care am fost cu mamaia Floarea (eram copil), am văzut copii avortați în borcane, păstrați într-o substanță anume, mâini cancerate, capete de bărbați împăiate.

Tot ce am văzut acolo m-a marcat profund. Noi am intrat să vedem una și când am văzut toate acestea ne-am îngrozit.

De atunci în lumea mea interioară a intrat urâțenia, maladivul, moartea…despre care nici nu aveam habar.

*

Aștept viața veacului ce va să fie cu conștiința să văd ceea ce s-a prezis la I Cor. 2, 9. Lumea trebuie să fie sănătoasă, trebuie să își revină, trebuie să fie alta. Nu putem să mergem la infinit cu mâinile și cu capul prin noroi. Nu suntem creați de Dumnezeu pentru a fi niște paiațe ci niște frumuseți ale sfințeniei!


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Katherine_Mansfield.

Did you like this? Share it: